TABLITELE DE LA SINAIA SI FURTUL DE LA INSTITUTUL ARHEOLOGIC BUCURESTI

Se fura ca in codru la Institutul de Arheologie din Bucuresti ?

 Daca din casa noastra observam disparitia unor obiecte, cum numim acest lucru altfel decât FURT.

Si cum ii numim pe cei platiti sa ne protejeze casa si care aparent nu-s fac datoria..partasi prin neglijenta sau compici, daca nu sunt chiar ei hotii.

Si care sunt prevederile codului lega pentru acesti vinovati?

In ziarul “ Formula AS” anul XV , nr. 649 din 10-17 ianuarie 2005, pe prima pagina ne intâmpina un titlu care poate stârni oricui curiozitatea : “ Din tainele istoriei ‘ Misterul placutelor de plumb’ semnat de Horia Turcan, si caruia ii dam tot creditul pentru felul inteligent in care a prezentat subiectul sus amintit.

Incepem sa citim cu interes o poveste despre existenta unei istorii a poporului nostru dac, scrisa pe placute de plumb, istorie care zace de peste 100 de ani in subsolurile Institutului de Arheologie din Bucuresti, fara a strârni curiozitatea nici unui “stiintific” de origine româna.

Oare de ce cei care ar trebui sa apere interesele adevarului istoric al poporului nostru, cei carora le platim salarii, noi cei ce i-am ales sa ne apere si sa ne protejeze interesele natiunii noastre, noi tarani, muncitori si intelectuali, oameni de afaceri si politicieni, noi care din munca noastra, prin taxele care le platim ii tinem pe ei, pe “stiintificii” nostri sa stea la caldura, pe scaune tapisate si moi, nu isi fac datoria? Care altul ar fi serviciul, pentru care primesc salarile lunare?

Si ce fac acesti “stiintifici” rau, va veti intreba?

Totul a inceput in anul 2002, c^nd la cel de Al III-lea Congres International de Dacologie, tinut la hotelul Intecontinental din Bucuresti, profesorul Augustin Deac vorbea despre niste tablite de aur de la Sinaia, care ar fi continut o istorie veche a popoporului nostrum dac, tablite de aur care au fost topite din ordinal regelui Carol I, pentru a ajuta astfel, material, la ridicarea castelului Peles, nu inainte de a fi copiate pe niste placi de plumb.Copiile , pe placi de plumb,au fost facute in anul 1875 , la o fabrica de cuie din Sinaia si au fost depozitate la inceput la mânastirea Sinaia de unde au fost transportete mai târziu la Bucuresti ( vezi www.dacia.org ).

Istoria ar fi putut fi uitata, ori considerata o simpla poveste, daca la sfârsitul anului 2003 nu ar fi aparut , intr-un tiraj foarte mic, cartea domnului inginer Dan Romalo “Cronica apocrifa pe placi de plumb”, o carte stranie si tulburatoare, care incita la o re-scriere a istoriei noastre vechi, o originei limbii vorbite azi de noi. In aceasta carte domnul Dan Romalo nu numai ca prezinta o parte din aceste misterioase placute de plumb, pe care dânsul le fotogrefiase prin anii ’40 in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti, dar a incercat si o traducere, o descifrare a lor, deosebit de interesanta si profesional facuta. Au trebuit sa mai treaca 63de ani ca aceste fascinante placute de plumb, acoperite cu imagini si o scriere necunoscuta sa vada lumina tiparului. Si asta , subliniez din nou, nu datorita unor straluciti oameni de stiinta din institutul unde zaceau , ascunse, prin subsoluri, ci datorita unui om  de buna intentie, corect, cinstit, unui inginer deosebit de educat si modest, caruia aceste placute i-au stârnit curiozitatea stiintifica. Tot respectul nostru pentru domnia sa.

La numai câteva saptamâni, de la aparitia cartii, gasim pe internet pe situl www.dacia.org o scurta istoria a acestor tablite si…pozele a nu mai putin de 97 + 4 = 101 tablite de plumb , complectate cu unele gasite pe internet ( patru la numar) si cumparate de la un bulgar care traieste in California , de catre dr. N.Savescu din New York.

La cel de Al V-lea Congres International de Dacologie, placutele de plumb au fost prezentate in plenul acestuia, stârnind curiozitatea stiintifica a celor prezenti. Ba chiar mai mult acelasi dr. Savescu impreuna cu invitati din Italia si Macedonia, a vorbit de acesta Istorie a poporului nostrum Dac, scrisa pe placutele de plumb, si la o emisiune a postului B1TV, la Nasul.

Cum lucrurile NU mai puteau fi tinute acunse, la Academia româna, a avut loc, in vara anului trecut, o prezentare a acestor placute, facuta de Aurora Petan, cercetator lingvist la Institutul “Iorgu Iordan”din Bucuresti. Prezentatoarei I s-a oferit o camera mica si meschina, neaerisita, care s-a dovedit neincapatoare pentru cei ce au dorit sa o asculte, si unde un oarecare Vulpe, pe la colturi, pufnea si soptea, la cine dorea sa-l auda, ca placutele nu ar fi nimic alceva decât niste falsuri, in timp ce Marius Sala, presedintele acestei int^lniri INTERZICEA orice discutie pe marginea temei!!! Dar cum si d-l Horia Turcan a interviat-o sa vedem ce ii spune , in mod corect A.Petan….” evenimentele relatate ( pe placutele de pumb, NA) se intind pe aproape cinci secole inainte de invazia romana.. se vorbeste despre un alphabet necunoscut, care pare anterior alfabetului grecesc…….Chiar daca nu sunt de accord cu interpretarea  d-lui Romalo , cred ca limba in care sunt scrise textele, nu este o limba inventata, ci ca a existat cu adevarat, ca limba vie.”

Generatii intregi de studenti au trecut pe lânga aceasta Cronica Dacica pe placute de plumb , devenind arheologi si istorici, insa, precum mentorii lor, refuzasera chiar sa le dea un numar de inventar. Dar, ciudat, ciudat, ciudat, numarul placutelor de plumb  au inceput sa scada la numar, asa , din senin, fara sa se stie de ce. Astfel d-l Dan Romalo când s-a adresat Institutului de Arheologie din Bucuresti, pentru a-si complecta lucrarea, descopera cu mirare o disparitie a lor in masa, azi gasindu-se doar 4 !!!! piese, din cele câteva sute existente anterior, ca la o visita ulterioara sa „re-apara” inca 31 de placute, la fel de misterios cum de altfel si disparusera !A se vedea si articolul „Enigma Placutelor Dacice” din Gardianul din 31 Mai 2005 „au reaparut, la fel de misterios cum disparusera. Nu se stie de unde, nu se stie cum. Ce s-a intamplat cu restul, unde au ajuns, daca mai exista, nimeni nu poate spune nimic”.
. Majoritatea pieselor sunt drepunghiulare , exceptând una rotunda, având dimensiuni intre 35cm X 25 cm si 10cam X 10 cm.Majoritatea par sa vorbeasca de imperiul dacic al lui Burebista, folosind un scris continuu,  un alfabet chirilic , dar si latin, impreuna cu simboluri necunoscute si ciudate monograme. Se recunosc, cu usurinta, cuvinte , nume, antroponime, toponime si etnonime dacice.

Probabil ca surpriza cea mai mare, a hotilor, a fost faptul ca nu se asteptasera ca cineva sa fi fotografiat  placutele prin anii ’40 si, culmea , se se intereseza acum de ele, ba chiar mai mult sa scrie o carte despre aceasta istorie a poporului nostrum dac, scrisa pe acele placute de plumb. Ce ar mai fi putut spune un hot acum, decât ca sunt niste obiecte neimportante, niste falsuri, de care nimanui nu trebuie sa-i pese. Nu numai ca acum descoperim furtul a celor mai multe dintre placute, dar descoperim ca ele nici nu au fost inregistrate , de cei de la Institutul de Arheologie, ca existând. In felul acesta numai cine nu vrea nu poate sa fure din ele. Starea in care sunt „pastrate” placutele este deplorabila, provocând deprecierea acestora. Ce brambureala o fi domnin pe acolo si de ce? Si daca , lucratorii institutului , ar fi facut o munca voluntatra si tot ar fi trebuit sa-si faca datoria si sa le inregistreze…. Dar atunci când sunt platiti sa o faca si nu o fac, ne gândim la un singur motiv…furtul .

Va veti intreba ce secret groaznic pentru istoria poporului nostru  or fi continând acele placute de plumb, furate asa ca la usa cortului dintr-un forum stiintific, furt acoperit “stiintific” tocmai de cei platiti de dumneavoastra sa ne protejeze istoria.

Este vorba de câteva zeci de placute de plumb , absolute fascinante ( ne spune acelasi ziarist Horia Turcanu) acoperite in intregime cu imagini si cu inscrieri intr-o limba necunoscuta ( ?N.A.) , o formidabila epopee imprimata pe suprafata metalului cenusiu: osti de luptatori inarmati cu lanci si scuturi, purtând in frunte stindarde, chipuri de regi si de zei , cetati impresionante, cu palate si temple , decorate cu insemne heraldice, o lume uluitoare , gravata in plumb, cu o migala si o arta de exceptie. Zeci si sute de figuri pe care si un copil de liceu ii poate recunoaste ca fiind dacice ne privesc de pe aceste placute, ele nereusind sa-I impresioneze insa pe “stiintifici”caci daca iar fi impresionat istoria noastra nu ar mai incepe din anul 106 d.Hr., anul ocuparii partiale a Daciei de catre romani, ci ar trebui sa inceapa cu multe sute de ani inainte.

Placutele descriu cu lux de amanunte o lume disparute a dacilor , cu stute de ani inaintea sosirii romanilor, ne descriu stramosi uitati, regi si luptatori, zei si preoti, fapte demne de arme si de neuitat, poate prea demne si prea marete pentru a mai fi mentionate de istoria noastra romanofona.

Placute „uitate” prin subsolurile Institutului de Arheologie, placute din care „cineva” fura, asa pe tacute , placute neinregistrate oficial de oamenii de stiinta al sus numitului institut , placute de care totusi TOTI cei de acolo stiu si totusi nu se mira când se fura din ele !?

Arhe-ologul Ale.VULPE are totus curajul sa recunoasca in fata ziaristului H.Turcan ca le-a vazut pentru câteva ore, timp suficient pentru domnia sa , ”datorita cunostintelor care le poseda”, se le declare falsuri. Trebuie sa recunoastem ca este mare lucru sa fi om de stiinta, si vezi doamne, numai in câteva ore sa-ti dai un verdict, care de altfel se astepta de mai mult de o suta de ani.

Si totusi nu toti oamenii de stiinta sunt de acord cu VULPEA. D-l Alexandru Suceveanu, director adjunct al Institutului de Arheologie, semnatarul prefatei cartii lui Dan Romalo „ Cronica apocrifa pe placi de plumb” considera ca placutele merita sa fie studiate…..

Atunci ai sa le studiem, a fost si mesajul celui de Al V-lea Congres de Dacologie din anul 2004. Adrian Bucurescu, filolog si ziarist, in plen congres a descifrat cu usurinta doua dintre placute, aratând si cheia descifrarii lor, si se pare ca isi continua munca asa cum putem vedea din paginile publicatiei Dacia Magazin.

Uneori ma intreb, si daca sunt falsuri asa cum declara Vulpe, de ce sunt tinute , pastrate, intr-un institut stiintific ? Am putea crede ca mai sunt si alte falsuri pastrate prin acest forum de stiinta, am putea considera chiar ca  institutul este un adapost de falsuri….?

De ce nu le arunca la gunoi daca sunt falsuri? De ce nu ni le da noua in pastrare, am avea o mai buna grije de ele !

Dar daca sunt falsuri de ce la ascundenti? Si mai delirant…de ce furati din ele ?

De ce nu sunt inregistrate ? Mai aveti si alte lucruri neinregistrate din care puteti fura confortabil? Cui ii trebuie un fals, daca este un fals ?!

Si daca sunt falsuri atunci de ce gasim placute asemanatoare de plumb si la sudul Dunarii? Or fi intrat spionii bulgari in institutul de Arheologie din Bucuresti, prin subsolurile acestuia , si au furat din placutele de plumb, oricum neinregistrate de d-voastra, iar acum le comercializeaza pe internet ? Ori face mai mult sens ca placute asemanatoare au fost folosite , pentru imprimarea momentele istorice importante, atât de dacii nord dunareni cât si de cei sud dunareni, Dunarea nefiind in acele timpuri granita natiunii noastre ci axa ei .

Acelasi inteligent si spiritual ziarist, Horia Turcanu, nu scapa sa nu-l intrebe pe amicul Vulpe : Cum se face ca planurile cetatii Sarmisegetusa se gasesc pe aceste tablite ( ca de altfel si numele cetatii N.A.), cetate care a fost descoperita mult dupa ce tablitele zaceau in subsolurile Institutului? Raspunsul lui Vulpe a fost unul „ roscovan”. Uneori si numele iti este predestinat unor persoane.

Sigur ca reprezentarea cetatii Sarmisegetusei pe unele din placute, cu mult timp inainte ca arheologii sa descopere aceast centru religios ar fi trebuit sa le dea de gândit celor care le considera falsuri. Dar si mai amuzant este faptul ca un templu al lui Burebista, descoperit in anul 1956 se gaseste reprezentat in detaliu pe aceste placi de plumb care zac de mai mult de 100 de ani prin beciurile Institutului de arheologie.

Aceiasi „stiintifici” nu de mult, intr-o emisiune la TVR cultural, Vulpe si Djuvara, incercau sa ne convinga intr-un limbaj „ cacofonic” precum ca si tablitele de la Tartaria, continând primul mesaj scris din istoria omenirii, ar de fapt un alt fals!  Ele ar fi fost descoperite prin anii 1950, ne spunea „batrânul om de stiinta” „istoricul”Djuvara…….când de fapt toata lumea stie ca pe atunci, descoperitorul lor, Vlasa ar fi trebuit sa fie elev la liceu si nu arheolog. Domnilor ex-Stalinisti, ex-comunisti, mastodonti ai istoriei si arheologie rom^nesti,  tablitele de la Tartaria au fost descoperite in 1961…. Cât despre datarile cu carbon radioactiv facute anul trecut in Italia, dovedind faptul ca tablitele de la Tartaria sunt vechi de 8.450 de ani,  dânsii, nu le percep, deoarece nu sunt publicate in limba rusa. Faptul ca aveti probleme de exprimare gramaticala colaborat cu acelea de memorie nu va da dreptul sa va jucati cu istoria noastra….

Dar el Vulpe nu ezita sa-l atace, asa din senin, pe marele carturar Nicolae Densusianu ( care a scris Dacia Preistorica – publicata in 1913) si pe cei care considera ca „Noi nu suntem urmasii Romei”, aratându-ne de fapt o alta fata a faptului ca ele placutele ce contin o istorie a poporului nostru dac strica aranjamentele unor „stiintifici”. Ele, placutele vin in contradictie cu dogma „ Noi suntem urmasii Romei”, asa ca ele trebuiau sa dispara!

Una este sa falsifici una doua placute de plumb si alta sa falsifici câteva sute de placute, si asta nu numai la nordul Dunarii dar si la sudul ei , o biblioteca intreaga.

Considerând ca este o rusine sa ascunzi pagini din istoria neamului nostru, a poporului nostru Dac , sa furi din aceste dovezi, sa le dosesti ne inventariindu-le , cerem Ministrului Culturii, cerem procuraturii Române, Ministerului de Interne si nu in ultimul r^nd S.R.I-ului sa-i cerceteze de urgenta pe cei ce se fac vinovati de astfel de tâlharii , furturi din gestiunea avutului national, comercializarea lor in afara granitelor Rom^niei.

Ne intrebam ce alceva s-a mai furat si continua sa se mai fure din Institutul Arheologic din Bucuresti? Si cine sunt hotii ?

 AUTOR: NAPOLEON SAVESCU

MISTERELE TABLITELOR DE LA SIANAIA

Un articol  cuprinzator despre inca un mister nedeslusit al tarii numita acum Romania. Suntem o tara ce ascunde, inca, multe mistere. Insa.. Unde e spiritul dacilor ? Unde e mandria de a fi roman ?
Daca aveti o jumatate de ora libera , intrati si cititi !
Peste 30 de plãci acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbã necunoscutã stau neinventariate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol, sub pretextul cã sunt nişte falsuri neinteresante. Ele conţin o scriere într-o limbã necunoscutã şi reprezentãri iconografice cu luptãtori înarmaţi cu suliţi şi lãnci, regi şi zei, temple, palate, cetãţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu rãbdare si migalã, cu un simţ artistic aproape desãvârşit, misterios şi incitant. O lume înviatã parcã dupã un cataclism dar, paradoxal, puternicã şi realã.
În legãturã cu acest fascinant subiect, am realizat un interviu, în exclusivitate pentru “Observatorul de Toronto”, cu doamna profesoarã Aurora Petan, cercetãtor principal la Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie clasicã.
R: Stimatã doamnã Petan, ce se stie despre aceste plãcute?
A.P: Se stie de la primarii din Sinaia, din anii ’20-’30, cã, în preajma anului 1875, când s-a turnat fundatia Castelului Peles, s-a descoperit un mare tezaur, din piese de aur – plãci scrise în relief. Aceste plãci au fost copiate în plumb, din ordinul Regelui Carol I, la Fabrica de cuie din Sinaia. Pânã în prezent, nu au fost descoperite dovezi certe în acest sens. Existã însã o traditie oralã, destul de serioasã.
Multã lume stie despre acest lucru, însã nu a scris nimeni pe tema asta.
Plãcile de plumb au fost depozitate la Mãnãstirea Sinaia si, imediat dupã înfiintarea Muzeului National de Antichitãti, la sfârsitul secolului al XIX-lea, au fost aduse la Bucuresti, pe vremea lui Grigore Tocilescu.

În legãturã cu plãcile de aur, existã douã ipoteze: una, cã ar fi fost topite de Regele Carol I si folosite în vremea Rãzboiului de Independentã si, a doua, cã cel putin o parte din ele ar fi supravietuit. Nu stim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, dupã unele speculatii, în Tezaurul de la Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau altul.
R: Dumnevoastrã, ce informatii detineti despre plãcutele originale, din aur?
A.P: Informatiile pe care le detin eu sunt foarte ciudate. Ele provin de la o persoanã din Republica Moldova, care m-a contactat imediat dupã conferinta mea din 3 iunie 2004, de la Academia Românã. Mã vãzuse pe TVR-international si spunea cã vine cu o delegatie din partea Academiei Ruse. Mi-a arãtat, într-adevãr, o delegatie, semnatã, parafatã, prin care era împuternicit sã se ocupe de culegerea de informatii despre aceste obiecte.
Persoana respectivã sustinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din informatiile pe care le detine, cel putin 40 de piese din aur ar mai exista în Banca Nationalã a României.
R: Concret, ce v-a spus acest misterios personaj despre plãcutele din aur?
A.P: Ipoteza domniei sale era urmãtoarea: plãcile din aur nu ar fi fost descoperite când s-a sãpat fundatia Castelului Peles. Ele s-ar fi aflat în posesia Mãnãstirii Sinaia care, ca multe alte asezãminte crestine, a fost ridicatã pe o capiste, pe locul unui altar pãgân. Deci, aceste plãci s-ar fi pãstrat, de-a lungul secolelor, în grija initialã a preotilor precrestini si, apoi, ar fi fost transmise.
Personajul de care vã spuneam, al cãrui nume nu vi-l pot face cunoscut, mai spune cã fiecare mare trib geto-dacic avea o astfel de arhivã de texte, care se reînnoia periodic. Textele erau scrise de Marele Preot si aveau caracter sacru, magic, erau închinate zeilor si, ca atare, erau foarte, foarte bine pãstrate.
În preajma rãzboaielor cu Traian, câteva ramuri ale neamului daco-get s-au desprins si au luat-o spre Rãsãrit, împreunã cu arhivele lor. El sustinea cã aceste arhive ar fi ajuns pe teritoriul actual al Rusiei, odatã cu aceastã migratie dacicã.
Conform informatiilor lui, la noi în tarã, ar mai exista vreo trei depozite: unul la Mãnãstirea Tismana, un altul undeva în Muntii Bucegi si unul chiar lângã Sarmizegetuza. Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã.

Tot el sustine cã au existat la Sinaia 240 de piese si cã mai multe copii se aflã în diferite institutii. Foarte plauzibil, pentru cã stim, tot de la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopsor, altele la Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comunistilor.
Deci, piesele de aur, fie s-au salvat si au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încã în Banca Nationalã, fie au fost topite. Nu avem informatii sigure despre nici una dintre variante.
R: Dar, pânã acum, s-a ocupat cineva de ele ? Le-a studiat vreun cercetãtor?
A.P: Este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese. Existã informatii absolut sigure cã si Pârvan le cunostea. Asta sustine Alexandru Vulpe, actualul director al Muzeului de Arheologie “Vasile Pârvan”, al cãrui tatã, Radu Vulpe, a fost elevul lui Pârvan.
Primul director al Muzeului, Grigore Tocilescu stia despre ele, la fel ca multi altii. Toatã lumea stia de existenta lor, însã nimeni nu a vrut sã se ocupe de ele. Nu vãd nici o explicatie de ce. Poate doar dacã ei stiau cã a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus si scoaterea la luminã a copiilor ar fi dus la un scandal. Asta ar fi o explicatie. Cred cã a fost dositã povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispãrut. Pentru cã erau acolo tone de aur. Dacã au fost cel putin 200 de piese, imaginati-vã.
R: Credeti cã istoricii au evitat, cu bunã stiintã, sã le cerceteze?
A.P: Probabil. Istoricii si arheologii consacrati nu s-ar fi bucurat sã renunte la tot ce scriseserã pânã atunci, acceptând atât de multe informatii noi care ar fi dus, într-adevãr, la rescrierea istoriei noastre vechi, si nu numai a noastrã, pentru cã sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe. Faptul cã un Pârvan, un Tocilescu sau un Radu Vulpe au spus cã sunt falsuri, a constituit o etichetã definitivã. Nimeni nu a încercat sã vadã dacã nu cumva este altfel.
R: Ce ne mai puteti spune, în legãturã cu aceste plãci de plumb?
A.P: Istoria acestor plãcute este foarte zbuciumatã. Pânã de curând, nu se stia cã existã o legãturã între Sinaia si aceste piese. Inginerul Dan Romano, care a investigat 20 de ani aceastã poveste, publicându-si rezultatele cercetãrii în volumul “Cronicã apocrifã pe plãci de plumb ?”, nu stia nimic despre Sinaia. El cunostea doar cele douã piese care existã în depozitul muzeului de la mãnãstire. Eu am dat peste o carte a lui Iordache Moldoveanu – “Dacii vorbesc” –, care cunostea cele douã piese de la Sinaia. Domnul Moldoveanu a vorbit cu un inginer din Sinaia, pe nume Ionescu, care astãzi nu mai trãieste. Acesta a fost foarte pasionat de istoria acestor plãcute. El i-a spus cã ar fi existat zeci de piese si cã provin de la Regele Carol I.
În acelasi timp, istoricul Augustin Deac a tinut o comunicare în 2003, la Congresul International de Dacologie, despre plãcile de aur de la Sinaia. Însã nu a avut ecou. Stiu doar cã detine fotografii inedite dupã plãci, pe care noi nu le cunoastem, le-am vãzut numai proiectate. Din pãcate, Deac a murit si nu am ajuns la documente si la arhiva pe care o detinea. Vorbind cu cei de la Institutul de Arheologie, am aflat cã ei stiu, cu sigurantã, cã toate aceste plãci provin de la Mãnãstirea Sinaia.
În anii ’40, când Romalo le-a fotografiat, mai erau o sutã si ceva,iar în anii ’70, au dispãrut toate. Romalo a cãutat si în inventare, dar ele nu au fost niciodatã inventariate.
Nu existã absolut nici o informatie cã ele ar fi existat vreodatã. În 2002, 2003, au reapãrut 35 de piese, nu se stie de unde. Ce s-a întâmplat cu restul, nu stim. Cele 35 de piese, aflate astãzi în Muzeul Institutului de Arheologie nu sunt nici acum inventariate.
R: Am aflat cã, totusi, aceste piese din plumb au fost analizate.
A.P: Da. Am extras mostre din cele 35 de piese, le-am dus la Institutul de Fizicã Nuclearã si rezultatele sunt, fãrã nici un dubiu: plumb de secolul al XIX-lea. S-au fãcut comparatii cu medalii de plumb din vremea lui Cuza si compozitia este identicã. Este sigur plumb modern, care confirmã teoria copiilor.
În anul 2002 a fost trimisã la Oxford una dintre piese, împreunã cu o scoabã de plumb din zidul de la Sarmizegetuza, oferitã de profesorul Ion Glodariu, care este datatã, sigur, secolul I d.Hr. Analizele au arãtat cã piesa contine cam aceleasi impuritãti ca si scoaba de plumb dacicã si cã autenticitatea acestei piese depinde de siguranta contextului în care a fost gãsitã scoaba. Dacã scoaba este autenticã, este posibil ca si piesa sã fie autenticã. Pornind de la aceste rezultate, considerând cã plumbul este dacic, s-a ridicat urmãtoarea întrebare: cum e posibil sã arate atât de bine niste piese de plumb peste care au trecut 2.000 de ani, într-un sol cu umiditate ridicatã, ca al tãrii noastre?
Domnul Romalo a presupus cã s-au fãcut matrite din folie de aur, în care s-au imprimat scrisul si imaginile cu poansonul, apoi s-a turnat plumb, iar când piesele au fost descoperite, s-a extras folia de aur si abia atunci plumbul ar fi intrat în contact cu aerul Cei de la Monetãrie spun însã cã aceastã ipotezã este neplauzibilã, pentru cã multe piese au dimensiuni mari si, o folie de aur, ca sã poatã fi imprimatã, trebuie sã fie foarte subtire. Astfel de matrite nu ar mai fi suportat o greutate atât de mare de plumb.
Analizele repetate de trei ori la Institutul de Fizicã Nuclearã pe piesa analizatã la Oxford au demonstrat cã existã, într-adevãr, impuritãti, dar numai la suprafata pieselor: cupru, argint si alte metale, în cantitãti foarte mici, care pot proveni fie din contaminarea cu matritele, fie din contaminarea cu obiectele împreunã cu care au fost depozitate. Însã, în interiorul pieselor este plumb pur. Este, deci, posibil, ca cei de la Oxford sã fi mãsurat numai exteriorul piesei, nu si interiorul. Nu existã nici un dubiu cã plumbul din interior este 98% pur, cu adaos de staniu. Asta este formula tipicã pentru plumbul de tipografie.
R: Care este opinia Dumneavoastrã, în legãturã cu autenticitatea acestor plãci?
A.P: Dupã opinia mea, plãcile sunt autentice, în ceea ce priveste continutul lor, însã, în ceea ce priveste suportul este vorba, în mod sigur despre niste copii din secolul al XIX-lea.
Cu sigurantã, Regele Carol a vrut, când si-a dat seama de importanta istoricã a acestor piese, sã lase spre cercetare, chiar dacã cele de aur nu au fost distruse, chiar dacã ele existã, copii dupã ele. Pentru cã ar fi fost dificil sã se fi dat la studiat tone de aur. Mi se pare logic sã fi fãcut niste dubluri dupã aceste piese.
R: Dacã sunt falsuri, cine ar fi putut sã le facã?
A.P: Se presupune cã Hasdeu. Unii spun cã el ar mai fi fãcut niste falsuri, e vorba despre niste documente medievale.
Nu de aici pleacã însã ipoteza falsului. Alexandru Vulpe sustine cã un nepot de-al lui Hasdeu ar fi lãsat o scrisoare în care ar fi spus ceva în legãturã cu aceste piese. Nu se stie nimic despre scrisoare, dacã existã sau nu. Între timp, Alexandru Vulpe a renuntat la ideea scrisorii, nu si la ideea falsului atribuit lui Hasdeu. De ce? Pentru cã, aceste plãci, pe lângã foarte multe ilustratii, contin o limbã. Ori, la vremea respectivã, în afarã de Hasdeu, nimeni nu avea cunostinte atât de temeinice încât sã inventeze o limbã atribuitã dacilor.
Hasdeu a fost un personaj absolut genial. Este sigur cã cel care a creat plãcile, dacã admitem cã a existat un falsificator, trebuie sã fi fost chiar mai genial decât Hasdeu.
Se stie cã doar Hasdeu detinea la vremea aceea cunostintele necesare creãrii unei limbi si a unei arhive atribuite dacilor, mai ales cã el era foarte pasionat de substrat. El este cel care, scotând în evidentã exagerãrile scolii latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut studia, pe vremea respectivã, din substratul dacic. Însã, Hasdeu atribuie dacilor un alfabet folosit de secui, descoperit într-un document de secol XIII. Hasdeu presupunea cã dacã secuii aveau un alfabet în secolul al XIII-lea, trebuie sã-l fi gãsit acolo, în Ardeal, si cã el trebuie sã fie continuarea alfabetului dacilor.
R: Si nu este asa?
A.P: Alfabetul secuilor nu are nici o legãturã cu alfabetele de pe plãci. Acestea sunt, predominant, grecesti. Alfabetul secuiesc este foarte straniu. Dacã Hasdeu ar fi fãcut plãcile astea, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins cã acel alfabet al secuilor este dacic.
Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Hasdeu presupunea cã Deceneu, care, conform lui Iordanes, ar fi stat o vreme în Egipt, ar fi adus de acolo o scriere. Deci, a avut o ipotezã anterioarã alfabetului secuiesc. Asta ar fi prima neconcordantã. A doua ar fi legatã de limbã. Si este mult mai gravã.
Limba din plãci nu seamãnã cu substratul limbii române. Nu existã cuvinte din substratul limbii române, nu existã fenomene atribuite substratului limbii române. Ori, Hasdeu, care studiase substratul (este primul nostru lingvist care studiase substratul) n-ar fi ratat ocazia sã introducã niste elemente, clar de substrat, în aceste plãci.
R: Atunci, în ce limbã au fost scrise plãcile?
A.P: Dupã mine, limba din plãci nu este o limbã indo-europeanã. Acesta este lucrul senzational pe care îl pot spune. Este o limbã care nu are desinente, care nu face distinctie de gen, de persoanã, de numãr, de caz. Nu stim când avem plural, când avem singular, când avem feminin. Aproape toate cuvintele se terminã în “o”, nu în “a “, asa cum le stim noi din izvoarele grecesti si latinesti (de exemplu Boerobiseto, Vezino), chiar si femininele se terminã în “o”: Napoco, Genuclo. Existã elemente care se regãsesc si în limba românã, dar care, paradoxal, în românã nu sunt atribuite substratului, ci limbii latine. Este limba dacã, fãrã îndoialã, însã, fie este o limbã preindo-europeanã, deci mult mai veche – ceva de genul limbii basce care a supravietuit asimilãrii indo-europene, fie, adoua variantã (la care m-am gândit, dar la care nu tin foarte mult) este o limbã sacrã, folositã numai de preoti, în vreme ce poporul folosea o limbã comunã, diferitã.
Plãcutele ar putea fi, deci, scrise într-o limbã sacrã, care sã se fi conservat în casta preotilor.
R: De unde ar putea sã provinã aceste plãci scrise, si ce povestesc ele?
A.P: În mod sigur, plãcutele provin din mai multe zone si din mai multe epoci. Ele au fost strânse laolaltã, într-un anumit moment. Însã, existã o unitate de stil si de redactare, ceea ce înseamnã cã exista o traditie puternicã. Plãcile consemneazã, cu sigurantã, evenimente importante de la curtea regilor daci, precum aliante, rãzboaie câstigate, diferite evenimente. Lipsesc multe piese din aceastã arhivã. Noi avem foarte putine. Se vede usor cã existã o unitate de stil pentru plãcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea si asa mai departe.
Mai mult, tipurile de scriere se grupeazã pe epoci si pe zone. Lucru foarte important, pentru cã e greu de crezut cã cineva în secolul al XIX-lea cunostea scrierile grecesti locale.
Mai exact, plãcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grecesc ionian, care folosea omega si eta. Este vorba de plãcile care par sã provinã de la cetatea Genucla, spre exemplu.
În functie de informatiile de pe plãci, le-am putut grupa: asdar sunt plãci de la Sarmizegetuza, de la cetãtile din Dobrogea, plãcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.
Cele care par sã provinã din Dobrogea folosesc un alfabet de influentã clar ionianã, lucru firesc, pentru cã acolo erau cetãtile grecesti milesiene. În schimb, plãcile din vremea lui Decebal folosesc un alfabet grecesc occidental, care trebuie sã fi provenit de undeva din sudul Italiei, acelasi care stã la baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Ori asa ceva nu stiu dacã se putea cunoaste la vremea respectivã (secolul XIX n.n.) pentru cã alfabetele locale si dialectologia greacã s-au constituit ca stiinte doar la mijlocul secolului al XX-lea.
Multe sunt plãci de la Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai despre Dromichete, el fiind unul dintre nenumãratii regi de la Helis. Avem chiar o genealogie de la Helis (mai existã încã una de la Sarmizegetuza), care se încheie cu Oroles, care trebuie sã fie acelasi cu Rholes, din Dio Cassius, si care, cum pare sã rezulte din texte, este autorul complotului care l-a detronat pe Burebista.
R: Porf. dr. Vasile Boroneant mi-a arãtat niste semne asemãnãtoare, descopertie de dânsul pe niste mandibule de cal, la Chitila…
A.P: Am vãzut si eu semnele de pe oasele de la Chitila. Textele din plãci sunt scrise 90% în alfabet grecesc, cu diferite variante. Este adevãrat cã existã si câteva scrieri total necunoscute în aceste plãci. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plãci. Aceastã scriere seamãnã, într-adevãr, cu scrierea de pe oasele de la Chitila.
R: Asemenea semne se aflã si în Biblia lui Wulfila…
A.P: Biblia lui Wulfila se stie cã a fost scrisã în nordul Dunãrii în sec. IV d.Hr Wulfila a trãit câtiva ani aici. El a fost cel care i-a crestinat pe goti si primul care a tradus în goticã Biblia. Alfabetul gotic a fost inventat de el, si se spune cã are la bazã alfabetul grecesc. Însã alfabetul gotic primitiv, publicat de Vulcanius Bonaventura, contine cel putin un semn, care a fost folosit si de daci în aceste tãblite. Pentru cã, chiar dacã spunem cã dacii au folosit în tãblite alfabetul grecesc, nu este totusi alfabetul grecesc pur, ci unul care contine niste semne speciale, pentru sunete speciale, care nu existã în limba greacã. Acel semn din alfabetul gotic, care în alfabetul dacic noteazã sunetul “ce”, nu are valoare în alfabetul gotic, pentru cã nu existã sunetul. De aceea nu se explicã existenta lui, decât printr-o preluare de la daci.
R: Au mai fost descoperite piese asemãnãtoare undeva?
A.P: În afarã de plãcile de plumb, mai existã o serie de piese de altã provenientã, din colectii particulare, din muzee, descoperite de arheologi în sãpãturi, care contin semne si imagini asemãnãtoare celor de pe plãci, necunoscute în perioada lui Hasdeu. De pildã, medalionul care se aflã în posesia domnului Dan Romalo, care provine de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se regãseste de mai multe ori pe plãcile de plumb, probabil fãcut cu aceeasi stantã, pentru cã are aceleasi dimensiuni. Pe revers are imprimatã emblema cap de bovideu si sarpe, care reprezintã probabil emblema statului unitar al lui Burebista, si un text în aceeasi limbã cu aceea de pe plãcute.
Medalionul a fost analizat de cãtre Bogdan Constantinescu, doctor în fizicã, de la Institutul de Fizicã Nuclearã, care garanteazã cã este autentic, pentru cã are o combinatie de metale care se regãseste numai undeva din zona din sudul Urarilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa sustine cã este imposibil ca cineva sã fi falsificat acest medalion.
Mai existã câteva piese în colectia unui anume domn Pulopol. Domnul Romalo l-a cunoscut acum vreo 10 ani si a reusit sã le fotografieze. Ele contin imagini asemãnãtoare cu cele de pe plãcute.
Mai stiu de existenta altor trei piese, descoperite de arheologul Victor Bobi, aflate la Muzeul din Focsani. Este vorba despre un medalion, cu portretul si numele regelui Duras, care pe revers are un templu identic cu cele de pe plãcute, si niste monede de argint, dintre care una contine o scriere rombicã, identicã cu scrierile lui Dromichete de pe plãci. Este chiar monograma acestui rege. O asemenea monedã a fost inventariatã si de marele numismat Octavian Iliescu.
Aceste piese se pot constitui în dovezi ale autenticitãtii plãcilor, pentru cã sunt descoperite recent.
R: Despre reprezentãrile arhitectonice de plãci ce ne puteti spune?
A.P: În ceea ce priveste reprezentãrile arhitectonice din plãci – temple, cetãti (avem chiar un plan al cetãtii Sarmizegetuza) – se pare cã sunt conforme cu ce stim noi despre arhitectura din antichitate. Multe structuri par sã fie structuri de lemn, care nu s-au pãstrat pânã astãzi, însã, dacã ar fi existat un falsificator, acesta ar fi trebuit sã cunoascã foarte bine arhitectura anticã. Pe de altã parte, cele câteva mii de reprezentãri, de portrete, de trofee, de divinitãti, de armate etc., grupate pe epoci si pe zone de provenientã sunt reprezentate foarte coerent.
Arheologul Silviu Teodor de la Muzeul National a fãcut un studiu de imagine, timp de câteva luni. A grupat toate aceste imagini si le-a introdus într-o bazã de date. Rezultatul a fost de-a dreptul surprinzãtor: nu existã nici o inconsecventã. Dacã ar fi existat un falsificator, acesta si-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, pentru cã nici o imagine nu se bate “cap în cap”, pe nici una dintre plãci.
R: Ca specialist, cum apreciati limba în care au fost scrie textele de pe misterioasele plãcute?
A.P: În ceea ce priveste limba din tãblite, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variatie foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variatie dialectale. Tãblitele dacilor si cele ale getilor prezintã diferente clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice conditionate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E vorba de mii de cuvinte. Limba din tãblite nu are nici un atribut al unei limbi artificiale.
Dupa ce veti citi ceele ce urmeaza mai jos veti dori sa recititi ce s-a scris mai sus. Puteti sa incepeti de pe acum.
###
In  urmă cu câţiva ani, un număr important de cercetători avizaţi sau amatori, pasionaţi de istorie, ziarişti, fundaţii culturale, dar şi servicii secrete, societăţi oculte, mafioţi internaţionali, traficanţi de antichităţi sau de falsuri realizate în laboratoare sofisticate s-au angajat într-o adevărată bătălie, pentru a dezlega un mare mister: Tăbliţele de plumb de la Sinaia. O posibilă arhivă regală dacică, alcătuită din plăcuţe dreptunghiulare, cu dimensiuni cuprinse între 93/98mm şi 354/255mm, şi o piesă rotundă, multe dintre ele prezentând urme de agăţare.
Miza este enormă: pe de o parte, pentru cercetători, probarea autenticităţii pieselor de plumb şi descifrarea înscrisurilor ar putea duce la rescrierea unor capitole întregi din istoria noastră veche, cu consecinţe continentale nebănuite, iar pe de altă parte, ar putea provoca o adevărată revoluţie în lingvistica indo-europeană dar şi în istoria limbii române.
Într-un alt plan, ciudatele tăbliţe sunt “vânate”, întrucât ele ar putea duce la originale, deoarece se presupune că sunt copii după piese din aur, descoperite într-un tezaur, la Sinaia, cu puţin timp înainte de declanşarea Războiului de Independenţă. O parte dintre ele s-ar afla pe teritoriul Rusiei, furate sau ajunse acolo, probabil, odată cu Tezaurul României, iar o alta în seifurile Băncii Naţionale a României.
Totul a început la sfârşitul anului 2003. Atunci apărea în România, într-un tiraj de câteva zeci de exemplare, o carte pe cât de stranie, pe atât de tulburătoare şi incitantă: “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”. Aşa este intitulat volumul domnului Dan Romalo, un distins inginer pensionar, care atrage atenţia, pentru prima dată, asupra informaţiilor cuprinse pe nişte misterioase plăci de plumb, rătăcite prin depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, din Bucureşti, acoperite cu înscrisuri într-o limbă necunoscută şi cu imagini care amintesc de strămoşii noştri daci.
Momentul care a declanşat competiţia
Joi, 3 iunie 2004, ora 18,00. Aurora Peţan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitală, susţine la Academia Română conferinţa “O posibilă sursă de cunoaştere a limbii dacilor”, a cărei temă o constituie tocmai această arhivă de texte inedite, ignorate cu bună ştiinţă sau considerate falsuri, de generaţii întregi de istorici.
Acesta a fost momentul care a declanşat competiţia. Pentru prima dată, problematica plăcuţelor de plumb este translată din zona interpretărilor amatoriste în cea a abordării profesioniste, Aurora Peţan fiind licenţiată în filologie clasică şi având temeinice studii de istorie a limbii, de etimologie, de indoeuropenistică şi de romanistică. O garanţie certă că subiectul este serios.
Prevalându-se de faptul că nu exista precedent la asemenea conferinţe susţinute la Academie, Marius Sala, preşedintele reuniunii, a interzis discuţiile pe marginea temei. Acest refuz a sporit şi mai mult interesul pentru plăcuţe, inducându-se multora ipoteza “atingerii” unui subiect delicat, despre care se ştie ceva, dar nu se doreşte a se vorbi despre el.
Plăcuţele, în perioada războiului
Anii 1943-1944. România se afla în plin război. Marioara Golescu, descendentă a unei vechi şi cunoscute familii de cărturari, frecventa cercurile mondene ale epocii. Era o doamnă distinsă, pasionată de poezie, călătorii, pictură, mitologie şi istorie. Scrisese chiar un studiu despre tablourile votive din Ţara Românească şi participa alături de marele Iorga la congrese de istorie.
Această doamnă avea să-l roage într-o zi pe tânărul student pe atunci Dan Romalo, cu a cărui mamă -Nadejda Romalo – era prietenă, să fotografieze nişte misterioase plăci de plumb aflate în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Mariora Golescu intenţiona să scrie o carte despre aceste ciudate şi fascinante obiecte, picate acolo parcă din neant, la cererea lui Ion Nestor, directorul muzeului. Istoricul fusese tentat să se ocupe chiar el de subiect, dar se temea să nu fie discreditat de confraţii care le considerau nişte falsuri, deşi nici unul dintre ei nu le studiase cu temeinicie şi nici nu avea habar de unde proveneau.
Aşa a luat contact Dan Romalo cu inexplicabilele şi ciudatele plăcuţe de plumb, în faţa cărora rămăsese stupefiat şi de care avea să fie obsedat toată viaţa.
Primele fotografii şi cercetările lui Romalo
Se aflau acolo, aruncate în nişte coşuri de nuiele, peste o sută de tăbliţe, acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbă necunoscută. Luptători cu suliţi şi lănci, regi şi zei, temple, palate, cetăţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu răbdare şi migală, cu un simţ artistic aproape desăvârşit, misterios şi incitant. O lume înviată parcă după un cataclism dar, paradoxal, puternică şi atât de reală.
Tânărul Romalo, pasionat de arheologie, fotografia totul. În faţa ochiului său se derula, secvenţă după secvenţă, cronica poporului geto-dac, cu zeii şi regii lui, uşor de recunoscut din informaţiile istorice ale vremii.
Războiul însă a precipitat lucrurile. Lumea s-a dat peste cap. Familia Romalo a pierdut aproape totul. Fotografiile plăcuţelor de plumb au fost însă păstrate ca un tezaur de familie. La cutremurul din 1977, mai multe clişee s-au distrus, doamna Nadejda Romalo salvând, printr-un miracol, doar câteva zeci dintre ele.
În anii ‘80, inginerul Romalo a început să-şi sistematizeze informaţiile despre plăcuţe şi, tot în acei ani, descoperă că misterioasele obiecte fotografiate de el cu 40 de ani în urmă dispăruseră pur şi simplu din fostul muzeu, acum Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”. În coşurile de nuiele rămăseseră doar patru bucăţi. Celelalte se volatizaseră. Fuseseră furate ? Depozitate în alte locaţii? Sustrase pentru a fi studiate în secret ? Sau luate pentru a fi copiate de traficanţi de antichităţi ? Mister. Nimeni nu poate elucida acest aspect, deşi unii spun că ele ar fi rămas tot timpul în institut. Romalo a căutat şi în inventare, dar piesele nu fuseseră niciodată înregistrare. Şi tot aşa au rămas şi acum.
În 2002-2003, când a început să se vorbească despre ele, 35 de piese au reapărut, la fel de misterios cum dispăruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există, nimeni nu poate spune nimic.
În 1986, toate cercetările lui Romalo au fost finalizate şi consemnate într-un manuscris. Ineditul lucrării, dar mai ales contextul politic al vremii nu i-a permis să-şi facă publice rezultatele. Refuzat de lingvişti, de istorici şi de specialişti în arheologie, Romalo amână publicarea cărţii până în 2003, când apariţia ei a declanşat uriaşul interes despre care vorbeam.

“Falsurile lui Haşdeu”
La scurt timp după apariţia cărţii lui Romalo, poziţiile cercetătorilor interesaţi de subiectul ”plăcuţele de la Sinaia” s-au polarizat: unii le consideră, categoric, falsuri. Alţii, fără prea multe rezerve, autentice şi deosebit de valoroase.
Primii (Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan, cu oarecare rezerve şi adjunctul său, Alexandru Suceveanu ş.a) sunt tranşanţi: piesele sunt falsuri din secolul al XIX-lea. Aşa le-au considerat înaintaşii lor, aşa rămân.
Suspectaţi de fals sunt, pe rând: Bogdan Petriceicu Haşdeu ( “El a făcut falsuri, se ştie”, declară Alexandru Vulpe); Nicolae Denşuşeanu, ajutat de nişte tipografi de la Iaşi, care tipăreau asemenea falsuri (Alexandru Suceveau: “ Tăbliţele ar putea fi copii ale demenţei lui Densuşeanu”); un cerc de persoane dubioase din preajma Mariei Tereza, care vehiculau ideea unei Dacii Mari, integrată în Imperiul Austro-Ungar. În acea perioadă au apărut o serie de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic de la Viena.
Deşi argumentele susţinătorilor falsurilor par, parţial pertinente, trebuie spus că nimeni, până la Romalo, nu a studiat temeinic tăbliţele de plumb. Nu s-a efectuat, până în 2003, nici o experiză de specialitate, care să spună clar, “da, sunt falsuri”. Faptul că ele au fost moştenite ca “falsurile lui Haşdeu” (în acest sens, s-ar fi pronunţat şi Vasile Pârvan), nu este un argument că sunt, într-adevăr, falsuri.
Argumentele susţinătorilor falsurilor
– sunt realizate din plumb, deci cu costuri foarte mici;
– cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea;
– cunoştea cărţile despre Columna lui Traian, apărute la vremea respectivă, de unde ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe;
– avea noţiuni de filologie;
– textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce s-a descoperit după această dată nu mai figurează pe ele;
– cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe ca la Ptolemeu- “Comidava”-falsificatorul neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se descopere inscripţia de la Rasnov, în care scria “Cumidava”;
– cetatea Sarmizegetusa e reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine imaginii de pe plăcuţe;
– piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic;
Posibilele motive ale realizării falsurilor
– existenţa unui curent în epocă de scoatere în evidenţă a culturii dacice. Densuşeanu scrie “Dacia Preistorică”, în care afirmă că noi nu suntem urmaşii Romei, ci că romanii ar fi urmaşii dacilor;
– acreditarea ideei existenţei unei Dacii Mari, prin care Imperiul Austro- Ungar urmărea să integreze teritoriile româneşti din inima Ardealului;
– dorinţa de a oferi argumente curentului tracoman, spunând că Decebal l-a învins pe Traian, iar Burebista pe Cezar, dar că cronicile nu au spus asta, că dacii aveau o limbă distinctă de cea latină;
– să poţi vinde obiectele ca fiind relicve autentice;
– legat de falsuri, istoricul militar Mircea Dogaru, referindu-se în general la asemenea “poveşti”, atrăgea atenţia asupra propagandei KGB, care avansa românilor teorii şi fabrica dovezi potrivit cărora strămoşii noştri stau la originea civilizaţiei universale, astfel încât să putem revendica teritorii cu o anumită problematică în relaţiile internaţionale. Acţiuni făcute şi cu alte state vecine nouă (Ungaria, Bulgaria etc.) pentru a se produce disensiuni, după principiul “dezbină şi cucereşte”.
Rezervele suţinătorilor ideii de falsuri
Faţă de agumentele şi motivaţiile amintite, există însă şi unele rezerve, manifestate chiar de cei câţiva susţinători ai ideii falsurilor:
– una este să falsifici două trei piese, suficiente pentru a-şi atinge scopul, şi alta să inventezi o adevărată bibliotecă de plumb antică, pentru un scop care, deocamdată, rămâne ascuns;
– inventarea unui alfabet, a unui vocabular, a unei flexiuni, care este totuşi unitară, la mijlocul secolului al XIX-lea, era mai mult decât o performanţă, chiar şi pentru o industrie a falsurilor;
– falsificatorul sau falsificatorii ar fi fost geniali, ceea ce este foarte puţin probabil;
– nu e nimic patriotard care să motiveze realizarea acestui fals;
– imagistica este foarte amestecată. Nu se poate găsi totuşi un mobil credibil care să motiveze realizarea acestui “monstruos” fals.
De ce se susţine ideea falsurilor

Aurora Peţan: “Toată lumea ştia de existenţa acestor plăci. Nimeni însă nu a vrut să se ocupe de ele. Poate doar dacă ei (cei care susţin că sunt falsuri n.n) ştiau că a existat un tezaur din piese de aur, care a fost distrus, iar scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un scandal. Cred că a fost dorită povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispărut. Asta ar putea fi o explicaţie. Pentru că erau tone de aur acolo. Dacă au fost cel puţin 200 de piese, imaginaţi-vă.

În al doilea rând, istoricii şi arheologii consacraţi nu s-ar fi bucurat să renunţe la tot ce au scris până atunci, acceptând atât de multe informaţii noi care ar fi dus, într-adevăr, la umplerea unui gol şi la rescrierea multor capitole din istoria noastră veche, şi nu numai a noastră..Sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe.
Se continuă versiunea falsurilor, în condiţiile în care nimeni nu a cercetat serios întreaga problematică legată de plăcuţe. Faptul că un Pârvan, un Tocilescu şi un Radu Vulpe au spus că sunt falsuri, a constituit o etichetă definitivă. Nimeni nu a încercat să vadă dacă nu cumva este altfel. Şi, poate inerţia. Nu găsesc explicaţii mulţumitoare pentru atitudinea lor”.
Prof.dr. Vasile Boroneanţ: “Pentru arheologia ştiinţifică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, aceste plăcuţe au constituit o surpriză. Negăsindu-se elemente directe de legătură între epoci, istoricii vremii au conservat piesele, cum le-au conservat, cu gândul că poate cândva se va găsi o rezolvare. Cunosc că Radu Vulpe şi Dinu Rosetti au încercat să găseacă legături între tăbliţele în discuţie şi arheologia veche, dar nu au găsit. Descoperirea oaselor scrise de la Chitila demonstrează legătura dintre ele, care se poate compara şi cu unele semne de pe pereţii încăperilor rupestre dacice de la Cetăţeni, Răcătău şi chiar de pe ceramica pictată din Munţii Orăştiei”.
Prof.dr.fizician Virgiliu Copaci: “Avem o istorie care deranjează pe mulţi. De aceea, nu ni se dă voie să vorbim despre multe momente ale ei. Ca şi domnul Romalo, spun şi eu că este de neînţeles şi total inexplicabil cum mai mult de o sută de astfel de mărturii (cercetători ca Valdimir Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Ersilia Tudor confirmau, în 1986, în cadrul unor convorbiri particulare cu istoricul Radu Popa că, la un moment dat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, Muzeul Naţional de Antichităţi deţinea în depozitele sale din subsol “mai multe sute de astfel de plăci”) s-au putut afla în colecţia muzeului amintit fără ca acum să se mai poată pune în evidenţă o singură mărturie de provenienţă pentru vreunul din aceste obiecte. Ar fi trebuit să fie măcar o simplă notă de achiziţe sau de transfer dintr-o colecţie mai veche către muzeu, un document de donaţie sau de atribuire testamentară, o oarecare mărturie, de orice altă natură.
Această <lacună> este cu atât mai de neînţeles cu cât, după organizarea muzelui, sub controlul strict al comisiei prezidate de N. Mavros, directorul de atunci al muzeului, Grigore Tocilescu, era un istoric familiarizat cu ordinea şi cu metodele de evidenţă din marile muzee europene. Dar nici în opera publicată de acest istoric, nici în corespondenţa rămasă de la el, nici în notele lui de lucru şi nici în cele de pregătire a cursurilor pentru universitate nu a fost găsită vreo referire la plăcile de plumb mai sus amintite. Nu este de crezut că el nu ar fi semnalat, dacă ar fi cunoscut, existenţa plăcilor în scrierile sale.
În acelaşi sens, nici I.I Rusu, abordând în detaliu problemele falsurilor epigrafice dace, nu aminteşte de vreo piesă din categoria aici analizată. Mister total! Absenţa informaţiilor referitoare la provenienţa obiectelor în discuţie constitue, foarte probabil, principalul motiv pentru care nici un istoric consacrat nu s-a angajat în studiul lor”.
Susţinătorii autencităţii plăcilor de plumb
De cealaltă parte a baricadei se situează susţinătorii ideii autenticităţii pieselor de plumb. Ei sunt mult mai numeroşi. Argumentele lor se bazează pe studii proprii, pe comparaţii şi ipoteze greu de combătut. Printre ei îi amintim pe: Dan Romalo ( “Plăcile conţin relatări despre căpeteniile geto-dace, într-o anumită cronologie, evenimente importante, bătălii şi tratate de pace, toate înşirate pe zidurile şi pe stâlpii sanctuarelor dacice, ca un memorial fastuos şi strălucitor, scris de preoţii daci, pastrătorii întregii istorii a nemului geto-dac”.); Aurora Peţan (“În mod sigur, plăcile consemnează evenimente importante de la curtea regilor daci, precum alianţe, războaie câştigate, învestituri etc.”); prof.dr. Vasile Boroneanţ, cercetător la Muzeul de Istorie al Bucureştilor ( “Unele tăbliţe de plumb sunt autentice, iar altele pot fi copii după cele originale”.); prof.dr. fizician Virgiliu Copaci (“Din decriptarea plăcuţelor, ni se dezvăluie o istorie a acestor meleaguri cu mult mai veche de 2000 de ani. Tăbliţele au fost scrise de iniţiaţi şi ele se adresau viitorimii. Le putem considera o adevărată cronică a începuturilor popoarelor traco-dace”.); Adrian Bucurescu, filolog, ziarist la “România Liberă” , autorul volumului în curs de apariţie “Tainele tăbliţelor de Sinaia” (“Informaţiile acoperă o perioadă de 7000 de ani, cu mari pauze, pornind de la imperiul atlant, până la Mihai Viteazul. Cele mai multe texte şi cele mai bogate se referă la apariţia zeilor pe pământul dacilor, care pare să se fi petrecut pe la anul 7131 î.Hr, Zalmoxis apărând în texte până la perioada lui Mihai Viteazul”); dr. Napoleon Săvescu (“Plăcuţele de la Sinaia conţin o cronică a poporului dac”).
În prezent, sunt în curs de elaborare încă două variante de traducere a texetelor în discuţie, una în ţară şi alta în afară.
Mai trebuie spus că, pe la jumătatea secolului trecut, celebrul arhitect Cristophi P.Cerchez pomenea în lucrarea “Dacia preistorică şi istorică”, publicată în 1958 de către fiica sa Cristina Cerchez, următoarele despre scrierea dacilor: “Marile evenimente petrecute în Dacia au fost transmise prin viu grai şi au fost scrise cu caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o dau cărămizile de la Slon, tezaurul de la Pietroasa, ornamentele de pe gulerele ţăranilor ardeleni, în <<ritm cufic>>, adică în cuvinte formate numai din consoane, fără vocale. Astfel scriau dacii cartea lor sfântă, cu litere săpate pe tăbliţe subţiri, dreptunghiulare, aşezate pe altarele templelor lor”.
Argumentele în favoarea autenticităţii
Dan Romalo:
– Plăcile sunt autentice. Dacă ar fi falsuri, atunci ele ar fi fost făcute de un geniu enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute, caz în care, falsul, mai vechi de 100 de ani, ar aparţine şi el istoriei şi ar merita să fie studiat.
– Conţinutul este profund coerent. Are amploare şi rafinament, bogăţie de detalii.
– Plăcile fac referiri la personaje şi împrejurări necunoscute.
– Se vorbeşte despre evenimente care, la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa.
– Existenţa unor obiecte similare în colecţii particulare a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială.
– Descoperirea în marele sanctuar de la Sarmizegetusa a unor resturi de turnare în plumb şi argint, a unor creuzete pentru topit metalul, şi a unor cantităţi mari de plumb.
Aurora Peţan:
– Plăcile sunt autentice în conţinut. Suportul însă este, în mod sigur, plumb din secolul al XIX-lea.
– Limba din plăci nu pare să fie indo-europeană.
– Ar putea fi vorba despre o limbă preindo-europeană, de genul celei basce, care a supravieţuit asimilării indo-europene sau o variantă a unei limbi sacre, folosite numai de preoţi, în timp ce poporul folosea o altă limbă.
– Limba de pe plăcuţe are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc să fie creată. Are extrem de multă varietate. Numele lui Burebista, spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Există foarte multă variaţie fonetică şi grafică. Toate cuvintele au variante. Tăbliţele dacilor şi cele ale geţilor prezintă diferenţe clare dialectale. Există cuvinte condiţionate contextual. Or, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemână instrumentele actuale. Să generezi o limbă, care să aibă cuvinte ce apar numai în anumite contexte, e inimaginabil. E vorba de mii de cuvinte. Limba din tăbliţe nu are nici un atribut al unei limbi artificiale.
– Plăcuţele provin din mai multe zone şi din mai multe epoci, însă există o unitate de stil şi de redactare, ceea ce înseamnă că exista o tradiţie puternică a scrisului. Există o unitate de stil pentru plăcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele din Dobrogea.
– Tipurile de scriere se grupează pe epoci şi pe zone, lucru foarte important, pentru că este greu de crezut că cineva, în secolul al XIX-lea, cunoştea scrierile greceşti locale. Spre exemplu, plăcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grec-ionian, lucru firesc, pentru că acolo erau cetăţile greceşti, în timp ce plăcile din vremea lui Decebal folosesc un alfabet grecesc occidental, care provine de undeva din sudul Italiei, acelaşi care stă la baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Aşa ceva nu se putea cunoaşte în secolul al XIX-lea, pentru că alfabetele locale şi diactologia greacă s-au constituit, ca ştiinţe, doar la mijlocul secolului al XX-lea.
– Funcţie de informaţii, plăcile provin de la Sarmizegetusa, de la cetăţile din Dobrogea, plăcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului.
– Cele mai multe plăci provin de la Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai de Dromichete, unul dintre numeroşii regi din această cetate. Avem chiar o genealogie de la Hellis (mai există una la Sarmizegetusa) care se încheie cu Oroles, care trebuie să fie acelaşi cu Rholes, din Dio Casius şi care, cum pare să rezulte din plăci, a fost autorul complotului care l-a detronat pe Burebista.
– Textele din plăci sunt scrise în proporţie de 90 % în alfabet grecesc, cu diferite variante. Există şi câteva scrieri total necunoscute. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plăci;
– În afară de aceste tăbliţe de plumb, mai există o serie de piese de altă provenienţă, care conţin semne şi imagini asemănătoare celor de pe plăcile de la Sinaia, necunoscute de Haşdeu, care nu se încadrează în ceea ce ştim noi despre daci şi, de aceea, neacceptate. De pildă, medalionul care se află în posesia lui Dan Romalo, care provine de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se regăseşte de mai multe ori pe plăcile de plumb, probabil, făcut cu aceeaşi ştanţă, pentru că are aceleaşi dimensiuni. Pe revers este emblema cap de bovideu şi şarpe, care reprezintă, probabil, emblema statului unitar al lui Burebista, şi un text în aceeaşi limbă cu aceea de pe plăcuţe. Medalionul a fost analizat de către Bogdan Constantinescu, doctor în fizică, de la Institutul de Fizică Nucleară, care garantează că est autentic, pentru că are o combinaţie de metal care se regăseşte numai undeva în zona din sudul Uralilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa susţine că este imposibil ca cineva să fi falsificat medalionul.
– Mai există câteva piese în colecţia unui domn Pulopol, grec de orgine. Cu mai bine de 15 ani în urmă, domnul Romalo le-a fotografiat, şi ele conţin, de asemenea, imagini asemănătore cu cele de plăcuţe.
– Alte trei piese asemănătoare au fost descoperite de arheologul Victor Bobi. Ele se află în muzeul din Focşani. Este vorba despre un medalion cu portretul regelui Duras, care pe revers are un templu identic cu cele de pe plăcuţe şi două monede de argint. Una dintre monede conţine o scriere rombică, la fel cu scrierile lui Dromichete de pe plăci. O monedă asemănătoare a fost inventariată şi de marele numismat Octavian Iliescu. Aceste piese se pot constitui în dovezi ale autenticităţii plăcilor, pentru că sunt descoperite recent.
– Reprezentările arhitectonice de pe plăci sunt conforme cu ceea ce ştim noi despre arhitectura din antichitate. Numeroasele reprezentări (portrete, trofee, divinităţi, armate etc.), grupate pe epoci şi pe zone de provenienţă sunt redate foarte coerent. Arhelogul Silviu Teodor, de la Muzeul Naţional, a grupat toate aceste imagini şi le-a introdus într-o bază de date. Rezultatul a fost surprinzător: nu există nici o inconsecvenţă. Dacă ar fi existat un falsificator, acesta şi-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, imaginile, nebătându-se “cap în cap”, niciodată, pe nici una dintre plăci.
– Cred că Regele Carol, când şi-a dat seama de importanţa istorică a acestor piese, a ordonat să se facă copii după ele, pentru că ar fi fost dificil să se fi dat la cercetare nişte originale din aur. Mi se pare logic să fi făcut nişte dubluri de pe aceste artefacte.
– Sutele de piese sunt extrem de elaborate şi nimeni nu a încercat, vreodată, să câştige ceva de pe urma lor, ceea ce intră în contradicţie cu logica unui fals.
Reţinerile doamnei Peţan faţă de ipoteza “falsurilor lui Haşdeu”
– Aceste falsuri i se atribuie lui Haşdeu deoarece plăcile, pe lângă foarte multe ilustraţii, conţin o limbă. Or, la vremea respectivă (secolul al XIX-lea), în afară de Haşdeu, nimeni nu avea cunoştinţe atât de temeinice încât să inventeze o limbă atribuită dacilor. Dacă admitem că a existat un falsificator, acela trebuie să fi fost chiar mai genial decât Haşdeu.
– Se ştie că doar Haşdeu deţinea cunoştinţele necesare creării unei limbi şi a unei arhive atribuite dacilor, mai ales că el era foarte pasionat de substrat. El este cel care, scoţând în evidenţă exagerările şcolii latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut studia pe vremea lui, din subtratul dacic. Haşdeu atribuie dacilor un alfabet folosit de secui în secolul al XIII-lea. El presupunea că dacă secuii aveau un alfabet la acea vreme, aceştia trebuie să-l fi găsit acolo, în Ardeal, şi că el trebuia să fie continuarea alfabetului dacilor.
Alfabetul secuilor nu are nici o legătură cu alfabetele de pe plăci, care sunt, predominant, greceşti.
Dacă Haşdeu ar fi făcut aceste plăci, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins că acel alfabet al secuilor este dacic.
Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Haşdeu presupunea că Deceneu, conform lui Iodanes, ar fi stat o vreme în Egipt, de unde ar fi adus un alfabet. Deci, a avut o ipoteză anterioară alfabetului secuiesc; limba din plăci nu seamănă cu substratul limbii române. Nu există cuvinte din substratul limbii române, nu există fenomene atribuite substratului. Or, Haşdeu, care studiase substratul, n-ar fi ratat ocazia de a introduce nişte elemente, clar de substrat, în aceste plăci.

Prof. dr. Vasile Boroneanţ:
– Plumbul se producea în perioada dacilor. În şantierele arheologice de la Chitila şi Arad am descoperit lingouri mici de plumb, marcate discret, ceea ce dovedeşte că acest metal se comercializa în perioada daco-romană.
– O parte din semnele de pe tăbliţele de plumb, publicate de domnul Romalo (cele considerate de categoria C) se regăsesc şi pe mandibulele de cal, precum şi pe alte oase descoperite de mine la Chitila. Pe tăbliţe, alături de scrisul cel mai vechi, apar şi figuri umane. La fel şi pe unele oase descoperite de mine. Pe unul dintre ele apare imaginea probabilă a unui cavaler. Pe un omoplat de boviteu este redată imaginea unui bărbat cu barbă, după modelul celor întruchipate pe monedele de epocă, adică de secol II-V d. Hr.
– Imaginile şi scrisul de pe oase apar împreună, ca pe tăbliţele de plumb despre care discutăm. Pe una dintre feţele unui os, textul scris începe cu o monogramă. Aceste elemente mă fac să cred că scrisul şi imaginile de pe oasele de la Chitila pot fi contemporane cu unele dintre cele de pe tăbliţe;
– În cercetările lui Mişu Davidescu, desfăşurate la castrul Hinova din Mehedinţi, apare pe un fragment de vas o scriere care se aseamănă cu cea de pe tăbliţele de la Sinaia, dar şi cu o parte din semnele de pe oasele de la Chitila.
– Cred că în spaţiul carpo-dacic putea să se fi practicat mai multe încercări de exprimare alfabetică, de către iniţiaţii epocii;
– În literatura orală şi etno-folclorică românească s-au păstrat tradiţii pe care le găsim consemnate pe răboajele păstorilor, pe bisericile de lemn, pe zidurile cetăţilor, în însemnările plutaşilor de pe Valea Mureşului şi Bistriţei, sau în cele ale solomonarilor (n.n. Iordanes sugerează vag că sacerdoţii daci cunoşteau o formă de scriere iniţiatică similară druizilor, cu funcţie de păstrare a tezaurului spiritual. Solomanarii au fost descendenţii unei anumite trepte sacerdotale dace, care cunoştea tainele unui scris iniţiatic, ca formă de codare a tezaurului magic).
– Dacii au avut o scriere, care are legătură cu cea liniară de tip A şi B, care a contribuit la formarea şi închegarea alfabetului grec, latin şi a altor alfabete din arealul oriental şi sud-est european.
– Unele semne de pe tăbliţele de plumb, ca şi unele de pe oasele de la Chitila, se regăsesc şi în Biblia lui Wulfila. Este vorba de cele monogramate, de la sfârşitul paginilor (n.n. savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează, în cartea sa “Despre literele şi limba geţilor sau goţilor”, publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete zis gotice, prin comparaţie cu cel getic, primitv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea altui savant – Arhiepiscopul de Uppsala, Joanes Magnus Gothus – intitulată “Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi”, publicată la Roma în 1554, în care se prezenta, pentru prima dată, alfabetul getic. În această lucrare, se demonstrează că Episcopul Wulfila (303-383 d.Hr.) a inventat alfabetul gotic, inspirându-se din cel getic, după care a tradus Biblia, lucrare cunoscută sub numele de “Codex Argentus”).
Adrian Bucurescu:
– În interpretarea mea, o dovadă a făptului că informaţiile nu sunt “făcături” o reprezintă următorul exemplu: din textele de pe plăcuţe reiese că Deceneu l-a trădat pe Burebista şi a contribuit la asasinarea lui. Acest amănunt nu avea cum să se cunoască de eventualii falsificatori, cum nu se ştie nici acum.
– Diegis, despre care se ştie că era fratele lui Decebal, cum au scris istoricii latini, era, de fapt, fiul cel mare al regelui Decebal, iar Vezinas, considerat mare preot de aceiaşi istorici, era fiul cel mic al lui Decebal.
Proba Oxford
În anul 2003, au fost extrase mostre din cele 35 de plăci care se află neinventariate la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”, şi analizate la Institutul de Fizcă Nucleară. Rezultatele au indicat, fără dubiu, că este vorba despre plumb de tipografie, din secolul al XIX-lea. Au fost făcute comparaţii cu medalii de plumb din vremea lui Cuza şi compoziţia este identică. Este, sigur, plumb modern, care confirmă teoria copiilor.
În anul 2002, a fost trimis la Oxford, secţia “Materiales Scinece-Based Arheology Group, Oxford University”, spre cercetare, un fragment din piesa numerotată de Romalo cu numărul 23 şi un fragment de scoabă de plumb, din zidul cetăţii Sarmizegetusa, pusă la dispoziţie de prof. dr. Ion Glodariu, datată sigur, secolul I d.Hr. Concluzia profesorului dr. Peter Northover a fost că proporţia de plumb şi cea de antimoniu din scoaba din contextul dacic, şi cele din fragmentul din plăcuţa 23 sunt aproape identice, ceea ce dovedeşte autenticitatea celei din urmă.
Romalo a presupus că piesele din plumb au fost acoperite cu un fel de matriţă din folie de aur, în care s-a imprimat cu poansonul şi în care s-a turnat plumb, iar folia a acoperit miezul de plumb.
Experţii de la Monetăria Statului, care au fost consultaţi, consideră ipoteza lui Romalo neplauzibilă, pentru că multe piese au dimensiuni mari şi o folie de aur, ca să fie poanserată, trebuie să fie foarte subţire, ceea ce ar fi însemnat să nu mai poată suporta greutatea plumbului.
Analizele de la Institutul de Fizică Nucleară au demonstart că există, într-adevăr, impurităţi, dar numai la suprafaţa pieselor: cupru, argint şi alte meltale, în cantităţi foarte mici, care ar putea să provină din contaminarea cu matriţele sau din contaminarea cu obiectele împreună cu care au fost depozitate. În interiorul pieselor, însă, este plumb aproximativ 98% pur, cu adaos de staniu, formula tipică pentru plumbul de tipografie de secol XIX.
În aceste condiţii, rezultatul analizelor de Oxford ar putea fi real, doar dacă măsurătorile au fost făcute în interiorul mostrei, nu la suprafaţă.
Specialişti de la Monetărie consideră că este puţin probabil ca în antichitate să se fi făcut asemenea piese din plumb, ceea ce întăreşte ideea că ele sunt doar nişte copii din secolul al XIX-lea, după piese originale.
Ipoteza Sinaia
Povestea acestor tăbliţe de plumb este învăluită în mister. Parcă cineva a ţinut cu tot dinadinsul să nu se afle niciodată adevărul. Nu se ştie sigur de unde au apărut, cine le-a realizat, cum au ajuns în subsolul fostului Muzeu de Antichităţi, de ce, timp de zeci de ani, nimeni nu s-a interesat de ele, de ce nu au fost niciodată invetariate, unde a dispărut cea mai mare parte din ele, de ce nu au fost cercetate serios. Ciudatele, misterioasele plăci refuză să-şi adevărate identitate.
Circulă în schimb mai multe variante orale.
Se ştie de la primarii din Sinaia, din anii ’20-’30 ai secolului trecut, că, în preajma Războiului de Independenţă, prin anul 1875, când s-a turnat fundaţia Castelului Peleş, s-a descoperit un mare tezaur din piese de aur, conţinând sute de plăci scrise în relief. Acestea au fost copiate în plumb, din ordinul Regelui Carol I, la Fabrica de cuie din Sinaia, iar aurul ar fi fost topit. Uni spun că ar fi fost valorificat pentru terminarea lucrărilor la castel, alţii că ar fi fost utilizat pentru susţinerea campaniilor militare din timpul Războiului de Independenţă, iar alţii că nu ar fi fost topit în totalitate. Până în prezent, nu au fost descoperite dovezi certe în acest sens. Casa Regală ne-a comunicat că nu are cunoştinţă de o asemenea descoperire.
Pe urma scrisorii Regelui Carol I
Există o tradiţie orală serioasă care acreditează ipoteza existenţei unor piese din plumb scrise, copii după nişte obiecte din aur.
În oraşul Sinaia mai trăiesc şi astăzi bătrâni care îşi amintesc de plăcuţe, de la părinţii lor. Unii dintre ei au posedat asemenea obiecte, date de către unul dintre primarii oraşului, dar care, în mod cu totul misterios, au dispărut. Pur şi simplu nu se mai ştie nimic despre ele.
Până de curând, nu se ştia de popasul plăcuţelor de plumb la Mănăstirea Sinaia. Se cunoştea doar faptul că în muzeul mănăstirii există două piese. Stareţul Macarie Boguş, ne-a declarat că în sfântul lăcaş nu există nici un document referitor la aceste misterioase obiecte. Arhiva mănăstirii a dispărut în perioada comunistă, fiind luată la Bucureşti, probabil. Deci, tot ce exista înainte de 1956, a dispărut. Au rămas doar cele două piese în muzeu.
Nici în Arhivele Sfântului Sinod de la Bucureşti nu se găsesc documente referitor la plăcuţele de plumb.
În 1999, amintea despre cele două piese de la Sinaia, Iordache Moldoveanu, în cartea sa “Dacii vorbesc”. El reda povestea unui anume inginer Ionescu, care-i relatase despre existenţa a zeci de asemenea plăci de plumb, care proveneau de la Regele Carol I.
Deşi urmele acestor plăcuţe par a fi fost cu bună ştiinţă şterse, există, totuşi, una care ar putea să ducă la capătul firului. În anul 2003, istoricul Augustin Deac făcea o comunicare la Congresul Internaţional de Dacologie despre aceste plăcuţe, care însă nu a avut prea mare impact. Istoricul (între timp decedat) comunica faptul că deţine fotografii inedite ale plăcilor. Mai mult, el susţinea că în arhivele fostului Comitet Central al PCR ar fi descoperit scrisoarea Regelui Carol I, care însoţea plăcile predate Mănăstirii Sinaia. Ulterior, s-a dovedit că informaţia era corectă. Scrisoarea a fost înregistrată într-un inventar, dar documentul în sine nu a fost încă găsit. Se spune că o copie a acestei scrisori s-ar afla în posesia soţiei regretatului istoric. Alte surse susţin că după comunicarea profesorului Deac, documentul ar fi fost făcut dispărut într-un mod misterios.
Pe urmele scrisorii au pornit mai multe persoane interesate. Se speră ca odată descoperită, misterul plăcilor de plumb de la Sinaia să fie elucidat.
O mărturisire uluitoare cu privire la acest document ne-a făcut-o domnul prof. dr. fizician Virgiliu Copaci. Domnia sa ne-a citat câteva fragmente din scrisoare, fără însă a ne dezvălui sursa. Iată ce ar fi scris Regele Carol I în respectiva scrisoare: “Cu iertăciune, în faţa lui Dumnezeu, mă plec, pentru greşeala care am făcut-o (n.n topirea unor plăci de aur), distrugând poate unul dintre cele mai importante izvoare de istorie ale naţiei române…(povesteşte apoi despre topirea pieselor de aur, după care adaugă:) Înaintez, nu ca danie, ci întru păstrare (este vorba despre o parte din piesele originale în plumb, pentru că tezaurul ar fi cuprins şi plăcuţe de plumb, şi copiile realizate la cererea sa, în plumb n.n.) lăcaşului Mănăstirea Sinaia şi credincioşilor slujitori ai lăcăşului, pentru veşnicie, ceea ce a mai rămas”…
Singurul martor care ar fi văzut o asemenea plăcuţă de aur, înainte de topire, ar fi fost un părinte vicar de pe vremea regelui, care a lăsat înscrisuri în acest sens, documente care s-ar afla acum la Vatican.
Depozitul de la Mănăstirea Sinaia
Cea mai tulburătoare ipoteză referitoare la aceste plăci ne parvine dintr-un cerc de persoane, aparent extrem de bine informate. Conform ipotezei lor, într-adevăr, plăcuţele de plumb sunt copii a sute de plăci de aur, care, în parte, ar fi supravieţuit. Unele dintre ele ar fi ajuns, odată cu Tezaurul României, la Moscova, iar altele s-ar mai afla încă în Teazurul Băncii Naţionale din Bucureşti.
Personajul care a lansat această ipoteză este Vitalie Usturoi, fost ofiţer cu grad de general în forţele speciale sovietice, patronul firmei “Valeologia” din Chişinău. Aflând despre dezbaterile din jurul plăcuţelor de la Sinaia, acesta a contactat persoane din asemenea cercuri, arătându-se interesat de subiect. El se prezenta ca împuternicit al Academiei Ruse pentru a culege informaţii despre aceste artefacte. Vitalie Usturoi susţinea că asemenea plăci există şi pe teritoriul Rusiei şi că, cel puţin 35-40 de astfel de piese de aur s-ar mai afla în Tezaurul Băncii Naţionale a României sau au fost topite.
Conform ipotezei lui, plăcile de aur nu ar fi fost descoperite când s-a săpat fundaţia Castelului Peleş, ci ele s-ar fi aflat în posesia Mănăstirii Sinaia, care, ca multe alte aşezăminte vechi creştine, s-ar fi ridicat pe o capişte (n.n. vechi altare ale cultului zalmoxian). Deci, aceste plăci s-ar fi păstrat, de-a lungul secolelor, în grija iniţială a preoţilor precreştini, fiind apoi transmise.
Amintim că Mănăstirea Sinaia a fost construită în secolul al XVII-lea, de către Spătarul Cantacuzino. Lucrările au durat cinci ani, astfel că, în 1695, mănăstirea a devenit funcţională. Rolul ei era acela de a ”oferi adăpost sihaştrilor din Bucegi” şi de a apăra drumul comercial ce lega Braşovul de Bucureşti. Iniţial, mănăstirea a găzduit 12 călugări. Carol I a acordat o atenţie deosebită acestui lăcaş, în care Familia Regală a locuit în timpul vacanţelor, vreme de 11 ani.
Trebuie să mai spunem că mai mulţi cercetători localizează în aceeaşi zonă muntele sfânt al dacilor, Kogaionul, şi râul lor sfânt.
O ipoteză halucinantă
Vitalie Usturoi mai spune că fiecare trib getic sau dacic poseda o arhivă de texte scrise pe plăci de aur sau din alte metale, care se reînnoia periodic. Textele ar fi fost scrise de Marele Preot, ar fi avut caracter sacru, magic, ar fi fost închinate zeilor şi, ca atare, foarte bine păzite.
În preajma războaielor cu Traian, câteva ramuri ale neamului daco-get s-ar fi desprins şi ar fi luat-o spre Răsărit, împreună cu arhivele lor. El susţine că asemenea arhive ar fi ajuns în teritoriile ruseşti, odată cu această migraţie dacică. Piese de pe teritoriul Rusiei s-ar afla în păstrarea unor colegii de preoţi numiţi “ingliţi”, din ordinul “Djiva”, înregistrat în ultimii ani. Chipurile, ei ar continua cultul lui Zalmoxis şi ar păstra, din generaţie în generaţie, tradiţia, păzind acele plăci. În timpul lui Petru I, aceştia ar fi fost prigoniţi şi atunci ar fi ascuns plăcile.
“Santi Vede Perun” şi dacii lui Mosk
Profesorul Virgiliu Copaci are şi domnia sa o ipoteză paralizantă. Conform informaţiilor pe care le deţine, în arcul carpatic, sugestiv şi simbolic numit “Grădina Maicii Domnului”, ar fi fost creat alfabetul carpatin, care avea 144 de semne şi se numea karunic. Astăzi, acest alfabet ar fi decriptat doar de slavonişti, deoarece slavona şi-ar avea rădăcinile în limba care a creat acest alfabet. Vechimea lui ar fi de 6-7000 de ani, poate chiar mai mult. În acest alfabet ar fi scrise “Santi Vede Perun”, nişte tăbliţe care încă s-ar mai găsi în Carpaţi. Autorii lor ar fi reprezentanţii unei civilizaţii foarte evoluate, care ar fi ajuns aici şi care ar fi lăsat mai multe urme ale existenţei lor. Pe marginea acestor tăbliţe, mai multe puteri străine ar desfăşura ample cercetări secrete.
Domnul profesor Copaci ne-a declarat că asemenea informaţii, nu ni le-ar fi putut spune cu 16 ani în urmă.
Conform teoriei sale, după războaiele dintre Decebal şi Traian, cete răzleţe alcătuite din dacii neîmpăcaţi cu ideea pierderii bătăliilor cu romanii, s-ar fi regrupat sub conducerea lui Mosk şi ar fi pornit-o spre est, aşezându-se în zona Arbatului, unde ar fi înfiinţat un cnezat, care, mai târziu, s-a numit Cnezatul Moskovo, apoi statul Moscova, devenit Regiunea Moscova. Astăzi, această regiune are un statut special, de independenţă, faţă de celelalte componente administrative ale Federaţiei Ruse. Despre acest episod al istoriei Moscovei, autorităţile de la Kremlin ar interzice orice discuţie.
Aşa s-ar explica prezenţa plăcuţelor de aur în Rusia.
Virgiliu Copaci este convins că o parte din piesele de aur descoperite la Sinaia se află în Tezaurul nostru de la Moscova, iar o alta în Banca Naţională a României.
KGB, Putin şi plăcile de aur
Vitalie Usturoi susţinea cu discreţie că Academia Rusă are un program, protejat direct de preşedintele Putin, puternic finanţat, pentru studierea acestor piese. Putin s-ar interesa de plăcuţe, deoarece are o descendenţă românească. Biografii lui se opresc la secolul al XVII-lea, când o familie cu acest nume se stabilea în Rusia. Se ştie că Dimitrie Cantemir avea un translator pe care îl chema Putin şi că, atunci când s-a refugiat în Rusia, l-a luat cu el.
Tot Usturoi amintea şi de un institut – Fomenko – care s-ar ocupa cu rescrierea istoriei care, până acum, ar fi fost falsificată.
În situaţia plăcuţelor, statul rus ar fi interesat într-o colaborare oficială cu partea română, nepunându-se problema cumpărării sau înstrăinării pieselor.
Din informaţiile pe care le avem, Vitalie Usturoi a abordat mai multe intituţii de stat, pe această temă, fără a i se da însă foarte mare atenţie.
Vitalie Usturoi mai susţinea că pe teritoriul ţării noastre ar mai exista încă vreo trei depozite cu asemenea piese din aur: unul pe lângă Mănăstirea Tismana, altul undeva în Bucegi şi unul chiar lângă Sarmizegetusa, cel de la Sinaia fiind singurul scos la lumină. La Sinaia ar fi existat 240 de piese, multer copii de pe ele aflându-se în depozitele mai multor instituţii. Informaţia este plauzibilă, pentru că se ştie de la persoane din Sinaia că unele copii au ajuns la profesorii Nicolăescu Plopşor, Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice.
În schimb, profesorul Copaci este convins că numărul plăcilor descoperite la Sinaia este mult mai mare: 740 de bucăţi ! “Unele au fost din plumb aurit, altele din aur. Peleşul a fost ridicat cu acest aur. Când regele şi-a dat seama de valoarea lor, le-a copiat în plumb. Însă, 46 de plăcuţe, dintre cele cunoscute sunt originale. Adică din perioada dacilor. Nu au fost însă distruse toate, pentru că nu au fost găsite toate. Ele există în Carpaţi, depozitate în şapte locuri. La Sinaia, a fost găsit numai unul. “Dacă s-ar scoate toate, s-ar bulversa Europa”, ne-a declarat acesta.
Mafioţii ruşi şi Tezaurul românesc de la Moscova
Activitatea lui Vitalie Usturoi pe teritoriul României este destul de dubioasă. Greu de spus ce este adevărat şi ce este fabulaţie în afirmaţiile lui. Interesant este faptul că încercările de a intra în contact cu persoanele care studiază misterul plăcilor de plumb de la Sinaia coincide cu o altă acţiune în care au fost antrenaţi tot foşti ofiţeri ai KGB. Este vorba despre încercarea de contactare a unor persoane importante din România, sau din serviciile secrete româneşti, cu propunerea de “retrocedare pe şest” a unor părţi din Tezaurul României aflat la Moscova, contra unor comisioane fabuloase. Un prim caz este cel al lui Alexandru Mihali Dakinciuk, un foarte bun vorbitor de limbă română şi cunoscător al factorilor de decizie de la Bucureşti, fost ataşat militar în ţara noastră înainte de 1989. El l-a abordat pe fostul şef SIE, Cătălin Harnagea, propunându-i acestuia aducerea în România a Tezaurului, printr-un scenariu financiar derulat prin Banca “Albina”. Verificările însă au dovedit că fostul lucrător KGB avea strânse legături cu mafia rusă, motiv pentru care dialogul a fost întrerupt.
Acelaşi personaj l-a abordat şi pe Viorel Hrebenciuc, dar a fost refuzat, din acelaşi motive.
Pe aceeaşi temă a mai exitat o încercare, cea a unui alt personaj misterios şi dubios, Claus Rayhle, venit în România în calitate de reprezentant al Ministerului Dezvoltării Economiei şi Comerţului din Federaţia Rusă. El a contactat mai multe persoane oficiale cu care spera să aranjeze o repatriere a unei părţi din Tezaurul României, dar nu a primit nici un răspuns. El este cel care, ulterior, a furnizat informaţii pe această temă unor ziarişti români.
Plăcile de la Sinaia şi scenariile afaceriştilor
Conform unor analişti avizaţi, acţiunile prezentate mai sus corespund unui scenariu mai amplu, care dovedeşte că cel puţin o parte dintre foştii KGB-şti, prinşi în acest moment în structurile mafiei din Federaţia Rusă, au acces la informaţii legate de Tezaurul României, precum şi posibilitatea reală de a-l sustrage şi valorifica, într-o formă sau alta.
Se cunoaşte faptul că, printre numeroasele obiecte aflate în Teazaurul nostru de la Moscova se află şi valori ale mănăstirilor şi bisericilor din România, precum şi valori apaţinând Casei Regale. Nu este exclus ca printre ele să figureze şi o parte din originalele de aur ale plăcilor descoperite la Sinaia, despre care vorbeşte Vitalie Usturoi.
Un alt scenariu se referă la o acţiune de intoxicare: ideea că asemenea plăcuţe de aur se află şi pe teritoriul rus ar putea acoperi, în fapt, sustragerea lor din Tezaurul românesc şi acreditarea, în schimb, a ideii că ele au fost descoperite de arhelogii ruşi, în teritoriile lor, anulând în acest mod orice eventuală iniţiativă de revendicare din partea românilor.
Mai există un scenariu, din care ar putea să facă parte şi Vitalie Usturoi: acela al unor activităţi desfăşurate de structuri mafiote implicate în traficul cu antichităţi sau cu realizarea unor falsuri, valorificate în lumea colecţionarilor.
În sprijinul acestei ipoteze pledează “acoperirea” sa cu “documente” de împuternicire, chipurile din partea Academiei din Moscova, referitoare la cercetarea şi informarea cu privire la diverse obiecte din lut, lemn, metal, datând din preistorie şi antichitate, care ar privi istoria în general şi cea slavă, în special.
Este de remarcat în acest sens, colaborările lui cu o tipografie din Bucureşti, care se ocupă cu realizarea de machete şi copii de pe obiecte foarte vechi.
Vitalie Usturoi, care se lăuda că este gnostic, poseda copii după nişte ciudate plăci de lut, cu figuri stilizate, în relief (scene cu oameni, în momentele fundamentale ale existenţei lor: naştere, moarte, căsătorie, vânătoare, agricultură etc.), însoţite de semne necunoscute. Acestea ar fi fost făcute după câteva zeci de piese de lut descoperite de cineva în molozul rezultat de la dărâmarea Mănăstirii Văcăreşti, despre care istoricii noştri nu cunosc nimic. El vorbea despre acele piese că ar fi fost analizate la Institutul de Geofizică şi comparate cu ceramica neolitică, dovedindu-se că ar fi mai vechi decât ceramica de Cucuteni. În acest sens, poseda şi un raport de analize. Originalele acestor piese s-ar afla într-o colecţie particulară, proprietarul fiind dispus să le vândă.
În loc de concluzii
La finalul acestei tulburătoare şi incitante investigaţii, sperăm să fi reuşit să atragem atenţia nu numai cititorilor pasionaţi de istoria mai puţin cunoscută a poporului nostru, ci şi specialiştilor, instituţiilor statului care au obligaţii cu privire la inventarierea, conservarea, cercetarea şi protejarea unor asemenea vestigii. Spunem lucrul acesta, pentru că, dincolo de misterul care învăluie încă provenienţa pieselor, apariţia şi dispariţia lor din depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, vâlva care sa stârnit în jurul lor va atrage interesul nu numai al cercetătorilor, ci şi al unor reţele oculte, al unor servicii secrete, care ar dori să şi le însuşească. De aceea, credem că ele se află într-un real pericol.
Desfăşurarea unor cercetări concertate ar putea ridica voalul de mister care acoperă istoria tăbliţelor de la Sinaia. Amploarea şi complexitatea informaţională a ansamblului de artefacte amintit mai sus îl situează ca un fapt de realitate care nu poate fi pur şi simplu ignorat. “Fie că plăcile ar fi de origine antică, încă nelămurită, fie că ar fi copii după piese antice escamotate între timp, fie, în sfârşit, că ele ar fi plăsmuiri tardive, concepute ca un ansamblu unitar de mare amploare, de n-ar fi decât semnele pe care le poartă, el acumulează un fond informaţional atât de amplu şi de elaborat încât nu este nici firesc, nici admisibil, ca întreg ansamblul să rămână caracterizat, după o eventuală privire sumară ca <un fals fără nici o valoare>”, cum se arată în cartea domnului Dan Romalo.
sursa : enciclopediagetodacilor.blogspot.com

Sursa: Misterele Lumii

http://bloguri.piatza.net/misterele-placutelor-de-plumb-numele-lui-burebista/

About these ads

One thought on “TABLITELE DE LA SINAIA SI FURTUL DE LA INSTITUTUL ARHEOLOGIC BUCURESTI

  1. Am fost si eu in pestera Polovraci.Este cu adevarat un loc tulburator.Am vazut si tronul lui Zamolxe.Este fascinant.In unele locuri este un praf negru asemeni grafitului.Cand am iesit talpile pantofilor mei s-au topit pur si simplu.Erau dintr-un fel de cauciuc sintetic.Am ramas uimita.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s