POPORUL DE IMPARATI DIN TARA NIMANUI


Astazi, popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii, etc .) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) Noi, cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romană, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu!
Suntem un popor „nascut batran”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii! „Strainii sunt de vina” si faptul ca ne-am nascut „in calea rautatilor”, proclamam noi! Sau „greaua mostenire a trecutului” sustine fiecare generatie, lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vremi” si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi”, ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile! Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt. „Dar noi, noi chiar nu avem nici o vina”? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu noi, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar noi, noi ii intelegem, oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara Istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra si pe coordonatele gandirii noastre intortocheate, de ghiuj batran si sfatos chiar si cand cere? Se impaca vreunul dintre noi cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul dintre noi in stare sa si primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre noi? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat? De ce?
Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasa” dupa aceea „a inzilor”. O semintie care, considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina!
Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei românesti, cuprins intre Dunarea de Mijloc si Adriatica, Nipru si Marea Neagra, Carpatii Padurosi si Albania, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok – Jirecek – Philippide) a explodat in puzderie de „insule” gravitand, de jur imprejurul „continentului nord-dunarean” (Adolf Armbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România Mare. Si „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fosta„Vlahie care este Tara lui Asan”, Insula Serpilor in 1948.
De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodată nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii noştri au fost „cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci” (Herodot)?
In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit, imparatul latin de Constantinopol Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca românii erau „oamenii. cei mai temuti si cei mai tari ai intregului Imperiu, ba chiar ai pamantului”! Si nici-un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara „Magna Valahia” (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian, sec. XV) sau „blocul dacic” (1595 Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca s-a temut insusi Soliman (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1529 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria”, am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii dupa batalii dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, intre 146 i.e.n. si 106 e.n.? De ce, daca erau „superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri, traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in Dacii „ex toto orbe Romano” (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei si „supunerii fata de porunci” (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, aceleasi ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritorilor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon). De ce n-am suportat, ca germanicii, ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc. sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara de batranete” sau „viata fara de moarte” nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, „Luceafarului”? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi”, adica fii de imparat si nevestelor lor „cocoane”, de ce voievozii s-au numit „dominus – domn”, purtind mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata” l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „poporul sarac din tara bogata”? De ce, darzi si razboinici, „adevarata intruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu singele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitindu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand, „ucrainieni”? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna in baladele noastre eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei români, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra”? De ce noi, „urmasii cetatenilor Romei” care au cladit Europa, noi artefact al istoriei suntem astazi „invitati” sa „intram”, alaturi de urmasii „barbarilor” in „casa comuna” care a fost, in fapt „Casa noastră”? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea:”Apa trece pietrele raman”! „Capul plecat sabia nu-l taie”! „Fa-te frate cu dracul pana treci puntea”! s.a.m.d, sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand, roade piatra care, in timp se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul? Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara „cizmarul peste calapod”? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora” si niciodata „barna” din proprii ochi? De ce la noi, „prostul moare” intotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodata principiul „omul potrivit, la locul potrivit”? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade!”? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam, in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange cureaua un pic”, o sa-i fie bine, candva, „la pastele cailor” sau, mai curand, pe lumea cealalta?
„Vulturii nu vaneaza muste!” Totul se perpetueaza nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat, de fiecare data, sa incepem cu inceputul – cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti”! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape intreaga in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului”!
Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constructia noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget si-n simtiri”! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! Votand schimbarea cu eterna majoritate zdrobitoare de 99,98%! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism” la fel de antiuman ca si cel„proletar”? Chiar nu putem trai fara „isme”?.
Ce ne lipseşte?
Cheia insucceselor noastre dintotdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe prim plan la elite, ne saboteaza „Interesul Naţional”, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V i.e.n., de Mauricius in veacul VI e.n., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de noi insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strajnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate – si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli”! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara”! „Sub o conducere unitara”, semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”!
Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu Eu”? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum, uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii mai cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian, tradat si ucis, Gelu, parasit si uitat, Ahtum, tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l.
Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat”. Tara a ramas aceeasi si a indurat mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averi ale altora iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte”, prea rar saturandu-se de nesfarsita „reforma” si sculandu-se impotriva „balaurilor care ne inghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici”!
Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele interesului national ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam unit si nu numai prin vorbe, de „la opinca la vladica”, pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de grup.
Dovada ca doua milenii de istorie, de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire, la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor” de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI, astazi:

„In cele patru parti ale lumii
Prea numiti erau românii
Ca sunt escusiti la fire
Dar n-au intre ei unire.
Si dintr-a lor neunire
Va veni a tarii peire”
(Istoria Tarii Romanesti da la let 1769)

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna interesul national, lacomiei, setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736 – 1739, unul din cumplitele razboaie ruso – austro – turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala” (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele pacifiste din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano- germana, cat si in armata turca si, cei mai multi, pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi tarani, haiduci si soldati români in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu, nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!” Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravietuitori!
Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana cand Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si – Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-a Noi Ordini” continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta”. Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri” si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit România. Cum?
Ne dezvaluie secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetti: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fireusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii”!
Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma”. Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti”, boieri.Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii” care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan I Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie – 10 mai 1866!
In locul lui Cuza care a acceptat sacrificul de dragul interesului national, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi” am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata, de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat!
Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizare a structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost, alaturi de Carol I, artizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria (Viena, 18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a interesului national care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, al Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si duritate, el a explicat generatiei sale ca „In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!”
De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii” sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie. Si, fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita gresala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti”, adica a propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi facea, din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914 – 1919 definind-o drept „Turn Babel. in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca jocul la adapostul declamatiilor patriotice. Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a României.
„Românii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau spre altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele românesti. Nimeni nu mai simtea româneste”! (C. Argetoianu).
Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici”? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu 1 milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine’s Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinau ca midinetele, semnindu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips – neprimind ordinul de lupta, armata Tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta!) un foc de arma! Cu o singura exceptie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit interesului national, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata i-a fost pe masura! Proclamat de rusi „criminal de razboi” figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, vanzand secrete economice si militare „n-au tradat poporul român, ci pe Ceausescu!”
In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea româna, angajandu-i pe români intr-un razboi national, fara aliati consfintiti prin tratate! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca, deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu ne intelegem de fiecare data”! (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost „cheia de bolta” a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din putinul ramas, fara sa ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari.
Ai voie?
Ai voie in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiilor nenascute ? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) „alesi”, despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul interesului national suflete de români, pamant românesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci?
Gandeste-te, spunea geniul national si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara aceasta este rodul muncii unor zeci de generatii si ca apartine altor zeci de generatii care vor veni” (Mihai Eminescu). Iar interesul national este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, si noi „o misie a implini in lume” (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarati si uniti” sub steagul lui! Cine s-a saturat de România este liber sa plece unde-o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii!
De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din noi!

Românul, duşmanul românului! Singurul etern! De mii de ani! Si tot de mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate, cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme”, nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fi sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani-soldati, dupa atatea si atatea generati de romani-Napoleoni si „imparati”? O generatie unita, capabila sa-si schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor”, intr-unul de „cuceritor”? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA?

AUTOR: MIRCEA DOGARU

FONTE:http://generatianimanui.blogspot.com/2011/11/poporul-de-imparati-din-tara-nimanui.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s