ISTORIA NOASTRA NU INCEPE CU… HERODOT

De la inceput, o remarca se impune. Era de asteptat ca, dupa 1989, autorii volumelor sa fi facut eforturi pentru a se distanta de acea viziune ingusta, cu totul paguboasa, in care se trata Istoria Romanilor doar referindu-se la teritoriul de astazi al Romaniei, pe care autorii volumelor publicate il circumscrie doar la: „Cununa Carpatilor, Dunarea care aduna aproape toate apele ce izvorasc din Carpati si Marea Neagra”, precizandu-l prin sintagma „Spatiul carpato-dunareano-pontic” si prin termeni si mai lapidari, ingustat de „spatiul carpato-dunarean”.
Teritoriul poporului roman este strans legat de intinsul spatiu de locuire al traco-geto-dacilor care sunt (asa dupa cum aprecia si Herodot, „parintele istoriei” si el de neam dorian, din stirpea geto-daca) „cei mai numerosi dupa inzi”; intelegandu-se aici intinsul spatiu carpato-dunareano-panono-balcanic si pontic, cuprinzand si vaste teritorii la nord de Carpatii nordici si de la nordul Marii Negre, pana departe la rasarit de marele fluviu Nipru. Acesta este spatiul istoric unde au trait locuitorii bastinasi, numiti de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celti), hiperborei, sciti, traci, geto-daci, sarmati, iasgizi, alani, rumani, vlahi sau romani, toti autohtoni, provenind din marea ginta a Gaeei – mama pamantului – concluzie pertinenta, argumentata si arheologic si istoric, care, din pacate, nu se regaseste in paginile noului tratat de Istoria Romanilor. Sa se inteleaga foarte bine, noi vorbim despre trecutul istoric, cu reverberatii pana in prezent.
Numai asa, argumentat stiintific si arheologic, si istoric, suntem datori sa relevam adevarul ca, in afara de teritoriul actual al Romaniei, noi am posedat ca autohtoni si intinse teritorii din Ucraina de astazi, din Ungaria si Slovacia, Austria si Elvetia, ca si in intreaga Peninsula Balcanica, din Bulgaria, Serbia, Croatia, Bosnia, Muntenegru, Macedonia si o mare parte chiar din Grecia, Polonia si Cehia, si ca romanii care mai traiesc inca acolo, cu toate vicisitudinile si vitregiile vremurilor, in afara granitelor actuale ale Romaniei, sunt bastinasi acolo, cei mai vechi locuitori. Peste ei s-au asezat multe semintii migratoare, venite din haul Asiei, formandu-se ca popoare si creandu-si state aici pe pamanturile noastre stramosesti, la realizarea si infaptuirea carora, ca popor cinstit, muncitor si tolerant, romanii, prin plamada lor etnica si cultura, si civilizatia multimilenara, au contribuit, dupa vorba populara, „din plin si apasat”. Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebita a istoriei poporului roman, ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei.
Studiind cu atentie cele patru volume din Tratatul de Istoria Romanilor mai rezulta si o alta scadere. Autorii (in jur de 30 pentru fiecare volum, cam multi ce-i drept), tinand sa-si evidentieze propriile cercetari si concluzii, nu au tinut seama si de cercetarile si concluziile altora, ramanand, astfel, neevidentiate, dupa parerea noastra, tocmai cele mai semnificative si mai realiste dovezi pentru o etapa sau alta a istoriei. Nu s-a tinut seama nici de multe si noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrari noi, care aduc lamuriri hotaratoare intr-o problema sau alta, fundamentala a istoriei poporului roman. Descoperirile arheologice de la Turdas din epoca neolitica, in care cercetatoarea Sofia Turma descopera 14 litere latine – mai vechi cu cel putin 1.500 de ani decat scrierea pictografica de la Tartaria -, nici macar nu sunt amintite; desi aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internationale de antropologie si apreciate de vestitul Schlimann. Populatia „autohtona”, caci autorii primului volum din noul Tratat evita de multe ori sa o aminteasca sub denumirea de „geto-daca”, in cele doua epoci ale fierului, este tratata ca fiind compusa din triburi primitive, mai ales multe triburi. Aceasta – desi Herodot vorbea numai de „popoare”, iar un arheolog bulgar, intr-o comunicare la Congresul international de tracologie, tinut la Bucuresti in anul 1976, argumenteaza ca la Dunarea de Jos, deci in spatiul nostru stramosesc de pe ambele maluri ale Dunarii, existau cinci state, organizatii politice infloritoare, conduse de regi, numele cercetatorului nefiind nici macar amintit. Crestinismul la daco-romani este tratat „in doi peri”, desi cercetatori ilustri au scos la iveala ca la daco-romani el a inceput sa fie raspandit de trei Apostoli – Sfintii Andrei, Pavel si Filip – pe ambele maluri ale Dunarii, iar Istoria Papilor pomeneste, la pagina 220, de existenta unui papa „de origine romaneasca” in anii 686-687, cu numele Conone.
Desi avem, deja, peste zece surse documentare care atesta scrierea autohtona la geto-daci, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignora, multumindu-se sa repete ceea ce inaintasii lor i-au invatat, si anume ca geto-dacii scriau numai cu alfabet latin si grecesc. Ei nu amintesc nici de vestita Cronica Codex Rohonczi (448 de file), adusa in tara de autorul acestor randuri, datand din secolele XI-XII, scrise cu alfabet geto-dacic si in care cercetatoarea Viorica Enaciuc a descoperit mentionarea tarii unitare a romanilor, Dacia, numele unui domnitor Vlad si al mai multor mitropoliti, precum si o intreaga istorie de peste un secol a romanilor. Arheologii si profesorii universitari, asa-zisii „stiintificii”, de la Institutele de specialitate se fac ca nu exista aceasta cronica, desi, inca de la sfarsitul anului 1983, s-au publicat in revista de istorie „Anale” fragmente si comentarii din ea si despre ea. Dar, despre toate acestea si despre multe altele cu alt prilej.
In problema „orginii poporului roman”, se pare ca Academia Romana si-a schimbat putin atitudinea. Mai intai, in noul tratat de Istoria Romanilor nu mai figureaza un capitol distinct cu titlul de „Formarea limbii si a poporului roman”, capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria romanilor. Este, aceasta, un progres intrucat intr-un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze nastrusnice neadevarate, ca poporul roman este urmasul direct al romanilor veniti de la Roma si al colonistilor romani adusi in Dacia. Descoperirea la Sarmisegetusa romana a frontonului de piatra pe care era scris „Colonia romana…” l-a facut pe directorul Muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s-o considere, intr-o sesiune stiintifica desfasurata la Roma, drept „actul de nastere a poporului roman”, popor nou, intrucat geto-dacii fusesera, chipurile, nimiciti sau au pierit.
Teza noua a Academiei Romane este ca noi, romanii, nu suntem din plamada etnica a romanilor veniti de la Roma, ci suntem continuatorii geto-dacilor bastinasi, autohtoni, a aceluiasi popor mare condus de Burebista si Decebal, dar care „si-au insusit, cu timpul, cultura materiala si spirituala romana, foloseau limba latina ca singura limba de comunicare si intelegere” (II, p. 160). „O trasatura esentiala, definitorie, a romanizarii rezida in disparitia treptata a graiurilor autohtone si inlocuirea lor cu latina populara”, „schimbandu-si, astfel, mentalitatea si insasi fiinta lor etnica” (II, p. 160).
Autorii tratatului, asemuindu-ne fortat populatiei occidentale, se fac ca uita ca realitatile din Dacia erau cu totul altele decat la populatiile de pe teritoriile Spaniei, Frantei sau Britaniei, care au devenit neolatine. Aici, in Dacia, exista un popor, poporul geto-dac, unitar, format de milenii, cu organizatii politice statale de secole, aflandu-se intr-un stadiu de stat centralizat, cu puternice structuri politico-administrative si militare, avand monede, steaguri si steme distincte, cu o cultura materiala si spirituala proprie, caracteristice lui. Un popor – intr-un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limba unitara, de neam latin, latina dunareana, forjata de milenii, din ale carei numeroase cuvinte sunt amintite de Homer si Pitagora, limba in care a scris si poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu. Un popor – cu puternice sentimente nationale, de libertate si neatarnare, care a dus chiar si sub dominatia romana, aproape o suta de ani, lupte, razboaie pentru eliberarea sa nationala, care, in ultimele doua decenii, inaintea parasirii fortate de catre romani a pamantului Daciei nord-dunarene, a si reusit sa se descotoroseasca de armata si administratia romana. Un asemenea popor cinstit, viteaz si razboinic, putea, sub dominatia romana, sa invete si limba romana, adica latina culta, dar in nici un caz, la stadiul in care se afla, nu este de inchipuit ca si-a uitat limba, traditiile, obiceiurile ancestrale, ci a dainuit prin afirmarea in istorie cu acelasi nume de daci, de Dacia, dar si cu altele, printre care si vlahi, rumani si, mai apoi, de romani.
Toate teoriile si tezele autorilor noului tratat de Istoria Romanilor cu privire la romanizare sunt presupusuri imaginare neargumentate stiintific, preluate de la scriitorii straini, contrazise de felul argumentat cum se prezinta in acest tratat poporul geto-dac, in parte supus dominatiei romane si cel liber din afara granitelor vremelnice ale imperiului, care, subliniaza autorii noului tratat, si-a pastrat, si sub dominatia romana, toate trasaturile sale, traditiile si obiceiurile, inclusiv limba materna, cu influentele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorica sustinuta pertinent de marii enciclopedisti romani, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densusianu, dr. Nicolae Lupu, Bratescu-Voinesti, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Emil Racovita, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocala, George Calinescu, Dimitrie Gusti si nenumaratele Fundatii si Asociatii nonguvernamentale ca „Noi Tracii”, „Getica”, „Renasterea Daciei”, „Academia Dacoromana” etc., precum si „Reinvierea Daciei” din New York, al carei presedinte este patriotul dr. Napoleon Savescu, prin straduinta caruia s-au organizat pana acum, la Bucuresti, trei Congrese Internationale de Dacologie, tinute la Hotel Intercontinental, cu mare rezonante interne si externe.
Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria in tratatele anterioare, in lucrari si manuale de istorie, ca noi romanii suntem o plamada etnica a romanilor si colonistilor lor, autorii volumului II din tratatul de Istorie a Romanilor subliniaza ca „s-a dovedit ca izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (si ale lui Decebal, adaugam noi), stirile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din daci recrutati pe teritoriul provinciei in sec. II-III, numele de persoane traco-dace din iscriptii, elemente de toponimie si hidronimie majora, anumite tezaure de monede romane si, mai cu seama, descoperirile arheologice, toate arata plenar dainuirea poporului dac in tara lui, stapanita de Roma biruitoare. Deci, realitatea este ca, in cursul celor doua razboaie de cucerire si dupa anexarea unei mari parti din Dacia la Imperiu, locuitorii bastinasi nu au fost exterminati ori alungati peste noile frontiere, ci au continuat sa existe ca populatie supusa, majoritara… ” (vol. II, p. 139). La pagina 143 din acelasi volum se precizeaza: „Rezultatele obtinute de cercetarea arheologica, mai ales in ultimii 50-60 de ani, demonstreaza fara echivoc continuitatea masiva a geto-dacilor in Dacia romana. In spatiul si in timpul provinciei s-a constatat dainuirea de asezari rurale si cimitire, obiceiuri si rituri funerare, persistenta a numeroase elemente de cultura materiala si spirituala din timpul Daciei independente, nedeosebite de noile forme de civilizatie aduse de romani”. Si asemena concluzii, care niciodata nu se gaseau in lucrarile de istorie romaneasca, se afla prezentate pe larg in noul tratat de Istoria Romanilor. „Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe cimitire si grupuri de morminte ale populatiei autohtone – majoritatea covarsitoare de incineratie… Studiul ritualurilor funerare la geto-daci arata ca acestia, ca si alte populatii din imperiu, si-au mentinut sub romani principalele forme de inmormantare si anumite credinte religioase din epoca Daciei independente”. (Vol. II, p. 146) Asemenea aprecieri sunt facute si pentru teritoriile geto-dacice neocupate de romani. Astfel, la p. 404 a aceluiasi volum II, se remarca: „Continuitatea traditiilor dacice este caracteristica tuturor regiunilor neocupate de romani si ele se manifesta deopotriva in ocupatiile si activitatile economice, in modul de organizare si in arhitectura asezarilor, precum si in unele produse de arta”.
Despre populatia libera din Moldova, se relateaza: „Toate informatiile pe care arheologia a reusit sa le ofere pana acum arata o societate a dacilor liberi care promoveaza in teritoriile de la est de Carpati vechile traditii ale civilizatiei dacice cunoscute din perioada anterioara cuceririi romane… Diferitele categorii de unelte si obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele si vasele de lut se inscriu in tipologia generala a inventarului culturii dacilor liberi”, mentionandu-se aici neamurile dacice ale costobocilor si carpilor, precum si un rege al costobocilor, pe nume Pieporus. (Idem, p. 430-440). Cat priveste pe dacii liberi din partea vestica, in Tratat se recunoaste ca: „Vestigiile arheologice din sudul Crisanei, ca cele de la Arad si Cicir, de pe Valea Muresului… Santana-Arad si Chisineu-Cris, din bazinul Crisului Alb, constand din cuptoare de ars ceramica, olarie de factura romana tarzie, atesta nu numai legaturile cu provincia Dacia, ci si dainurea dacilor in secolul al VI-lea” (II, p. 447).
Prin aceste concluzii este recunoscuta si de catre Academia Romana continuitatea neintrerupta multimilenara a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum si autohtonitatea etnica a poporului roman.
Pacat, insa, ca aceste rezultate n-au fost intarite cu opinii pertinente ale unor istorici si filologi romani de talie europeana, ca si cu ale unor mari personalitati stiintifice de peste hotare, care s-au impus nu numai prin maiestria concluziilor lor, ci si prin noutatea acestora. Caci, iata ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga: „Originea neamului romanesc trebuie cautata in traci, care au trait aici cu mii de ani inaintea altor popoare si aceasta ne da dreptul de a ne considera pe noi, romanii, singurii si adevaratii mostenitori ai acestor locuri”, relevand ca „Este vorba de un popor care, prin stramosii sai, isi are radacini de patru ori milenare”. In contrast cu acei „stiintifici”, care preamareau ocupatia romana a lui Traian, de cand s-ar fi „nascut”, „format”, chipurile, poporul roman si de cand considerau ca incepe istoria lui, Iorga sublinia: „Se va porni nu de la Traian, colonizatorul in Dacia, ci de la cele mai vechi popoare din care venim, de la acea rasa illiro-tracica, intaia cultivatoare a pamantului, intaia creatoare de ordine politica de la Carpati – pana la Arhipelag”. Sustinand multimilenara existenta a poporului roman, ilustrul filolog George Calinescu, in discordanta cu cei ce abordau inceputul istoriei romanilor cu imparatul Traian, remarca: „Prin penetratia romana nu s-a nascut un popor nou, ci un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou… Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem, in fond, geti si daci, geto-dacii reprezinta unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei”. Acelasi incontestabil adevar il sublinia si reputatul om de stiinta, Simion Mehedinti, cand declara: „Noi, romanii suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pamant al Daciei, si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale intregului continent”… „Departe de a fi un popor tanar, inceput cu razboiul dacic, neamul romanesc isi are originile sale cu mult in trecut”.
Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins ca descindea din stirpa geto-dacica, evocand: „Filologii autohtoni, chiar la inceputul intemeierii statului nostru independent, s-au gandit sa afirme printr-un dictionar latinitatea noastra romana, deci nobletea noastra, deci dreptul de a ajunge un mare si puternic popor. Marturisesc ca nu inteleg tocmai bine de ce e nevoie sa se dovedeasca latinitatea noastra (romana) exclusiva, deci nobletea noastra de la Roma, ca sa devenim un mare popor. As inclina sa ma bucur mai mult de o origine geto-dacica, intrucat acesti vechi pamanteni, geto-dacii, se bucurau de o reputatie excelenta in lumea antica, pe cand despre romani nu se poate vorbi numai de laude. In sfarsit, in ceea ce ma priveste, ma simt onorat de a fi coborator din bastinasii care erau sub obladuirea vechiului nostru rege – Burebista”.
Poetul national roman, Mihai Eminescu se considera si el descendent al marelui si viteazului popor geto-dac: „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei imparatese de marmura a lumii: Roma. Era un popor nobil acela a carui cadere te umple de lacrimi, iar nu de dispret si a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblete, de amor de Patrie si libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost si nu va fi rusine niciodata”.
Existenta etnica a poporului roman, cultura lui materiala si spirituala nu incepe, asadar, cu infrangerea lui Decebal si cu victoria imparatului Traian, moment trecator in istorie, ea nu incepe nici cu istoria geto-dacilor, parintii autohtoni ai poporului roman, cu s-ar putea considera. „Daca vrem sa vorbim de continuitate – sublinia dupa o cercetare atenta a vechimii noastre, Mircea Eliade – ea trebuie cautata la un nivel mult mai adanc decat cel circumscris de istoria geto-dacilor, a daco-romanilor sau a descendentilor lor – romanii. Caci cultul lui Zamolxis, la fel ca si miturile si simbolurile care stau la baza folclorului religios al romanilor, isi au radacinile intr-o lume de valori spirituale care precede aparitia marilor civilizatii ale Orientului Apropiat si ale Mediteranei”. De aceea, inceputul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza
La aceeasi concluzie ajung si numerosi oameni de stiinta straini, care au fost atrasi de universul fascinant al cercetarii istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea, autohtonitatea si continuitatea multimilenara ale poporului nostru, remarcabilul om de stiinta ceh Jiulius Jung conchidea: „Consingenitatea vlahilor sau romanilor de astazi cu strabunii lor daci de dinainte de doua mii de ani o dovedeste, in chipul cel mai convingator, uniformitatea infatisarii lor exterioare, nu numai trasaturile fetei si felul parului, ci chiar si portul pe care poporul l-a pastrat neschimbat, asa cum ni-l arata nemuritoarele figuri ale invinsilor ostasi daci ce se gasesc pe monumentele de arta ridicate pentru preamarirea invingatorului lor, Traian. Non datur saltus in natura!”
Subliniind aceeasi vechime si continuitatea multimilenara a poporului roman, istoricul francez Albert Armand, in anul 1936, aprecia: „Acesta (adica poporul roman) este unul dintre cele mai vechi popoare si cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie ca e vorba de traci…, de geti sau de daci, locuitorii pamantului romanesc au ramas aceeasi din Epoca neolitica, era pietrei slefuite pana in zilele noastre, sustinand, astfel, printr-un exemplu poate unic in istoria lumii, continuitatea unui neam”.
Poate tocmai de aceea, cand Badea Cartan plecat din tara, admirand Columna lui Traian si Decebal de la Roma, italienii au strigat uimiti: „Doamne! A coborat un dac de pe Columna!”.

 PROF. DOCTOR  AUGUSTIN DEAC
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s