Studiu asupra geţilor sau goţilor

Această tendinţă spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile şi acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi şi germani, care în dorinţa de a-şi afla o identitate, pe care felul în care s-a scris istoria românilor nu le-a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goţilor, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geţi şi nici nu putea să existe.

Nu-şi cunosc provenienţa, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu-şi cunosc istoria. Omul devine el însuşi când îşi cunoaşte istoria (12, p.142), de unde rezultă că cine nu-şi cunoaşte istoria nu ajunge la existenţă, ci rămâne în indistincţiune, în non existenţă.

Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri şi erori “ştiinţifice”, încît eşti tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur şi simplu, atîta vreme cît senzaţia că trăim într-o lume a falsurilor, unele intenţionate, din interes, din tendinţa spre mărire, altele din ignoranţă etc., nu te mai părăseşte. Probabil, astfel de constatări l-au făcut pe La Bruyère să afirme că “omul se naşte mincinos”. Anton Dumitriu: “Occidentul a răsturnat problema…actul premerge principiului…”

“În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor, se dă mai întâi concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare.” “Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb.” “Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s-au scris istoria, lingvistica şi alte ştiinţe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste ştiinţe am ajuns să ne mişcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaştem vreodată?”

Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie: “Ţara noastră a fost romanizată. Dar când şi cum? Nimeni nu poate răspunde cu certitudine, deoarece aceasta este istoria cea mai delicată, şi o sută douăzeci de texte nu sunt suficiente pentru a o elucida, pentru că în astfel de chestiuni nu este decât foarte rar permis să se generalizeze şi statutul unei regiuni, chiar şi atestată, nu semnifică nimic pentru o altă regiune, nici chiar pentru un sat din apropiere.
Textele lipsesc, deci totul este aproape necunoscut în această problemă. Nu ştim exact nici cine au fost locuitorii romanizaţi , nici cine  au fost agenţii de romanizare.”

În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare.După o astfel de prezentare a imposibilităţii vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susţinută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioţi (v. “Historia Augusta” p.448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani şi daci), că nu există nici un text al unui autor serios care să menţioneze o astfel de intenţie din partea senatului sau a vreunui împărat te-ai fi aşteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înşuşi, să părăsească această idee falsă şi să caute altundeva explicaţia realităţii lingvistice din Franţa, nu într-un fenomen de circumstanţă fără consecinţe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franţei. N-o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă “autoromanizare” a galilor nesusţinută de nici un argument serios. Pentru a-şi atinge scopul îi prezintă pe strămoşii lui gali lipsiţi de demnitate, acceptând cu voioşie condiţia de supuşi ai romanilor. Scrie chiar că nu s-au revoltat niciodată contra stăpânirii romane.

Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societăţii umane, nici un popor nu şi-a schimbat limba cu una străină, pur şi simplu pentru că nu este posibil, admiţînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit şi nici probabil. Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obţinerea independenţei, la 1829, de a schimba limba vorbită de populaţia actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită să semene oarecum cu elina. Scopul acestei acţiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populaţia elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaştri, ten deschis) şi cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi şi ten închise).

S-a pus în funcţiune tot arsenalul modern de stat , Katarevoussa s-a predat în şcoli, s-a folosit şi difuzat prin presă, radio şi televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învăţare a limbilor străine. După peste 170 de ani de eforturi ale administraţiei de stat, rezultatul a fost nul, populaţia a continuat să vorbească dimotiki , ignorând katarevoussa, care – li se spunea – ar fi fost limba strămoşilor lor.

Niciodată în istoria societăţii umane nu s-a făcut un experiment (atenţie! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o ştiinţă) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne şi costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor.

Astfel că toate intuiţiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopaţi în timpul studiilor generale, că un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, nişte droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranţei profesorale, a doctei neştiinţe. Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreşte romaniştilor francezi şi, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges. Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri ştiinţifice care circulă în Europa stau părerile unor savanţi apuseni.

În ce priveşte istoria populaţiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informaţie care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o “Horă a numelor”.  Nimeni n-ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puţin ce sens au din punct de vedere etnic. Numai la Iordanes, într-un ţinut unde pământul este inospitalier pentru oameni şi vitreg pentru animalele sălbatice, lupii îşi pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe şi felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de “popoare“: screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioţii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiţii, fervirii, gautigoţii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloţii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc. Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, şi acela neverificabil, nu se ştie nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menţionează niciodată.

Nici Iordanes, nici autorul iniţial, Cassiodor, n-au fost în Scandinavia (“insula Scandza”) să fi văzut ei înşişi aceste multe “popoare”, şi nici n-au avut, după cîte ştim astăzi, nişte documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase “popoare”. Istoria se scria în acele timpuri din auzite şi din imaginaţie. O crustă groasă de presupuneri şi imaginaţie constituia materia ştiinţei istorice a secolelor anterioare.

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare,”officina gentium ” , unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12000 ani în urmă) s-a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).

Jordanes a inventat termenul, referitor la Scandinavia, de “Pîntec al naţiunilor”. Din cîtă biologie ştiu, dezvoltarea unei fiinţe în pîntecul mamei nu este posibilă fără existenţa anumitor substanţe; la fel, Scandinavia nu putea fi o “fabrică de popoare” fără existenţa unor minime rezerve de sare în aceea regiune, sare, atît de necesară  vieţii oamenilor şi animalelor.  Dar un alt spaţiu îndeplinea toate condiţiile pentru a fi un “Pîntec al naţiunilor”, acel cuprins între Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Marija Gimbutas spunea: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului şi fierului” Este acel spaţiu în care sunt descoperite cele mai vechi elemente de civilizaţie din lume, printre care şi primele case, bordeie din lut, în judeţul Botoşani, de acum 20.000 de ani…este acelaşi în care a fost descoperit primul mesaj scris al umanităţii şi prima agricultură din Europa, pe Dunăre, la Porţile de Fier.

Nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti “officina gentium”. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n-a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia. Iar numerosul contingent de nume de popoare menţionat de Cassiodor – Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos.

În antichitate, şi mai târziu, “Omne ignotum pro magnifico”, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de poveşti. Nimeni n-a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor-Iordanes. Realităţile demografice sînt neiertătoare: populaţiile puţin numeroase dispar. Aşa s-a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realităţi etnice şi ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă.

Astfel că pînă în prezent nu cunoaştem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populaţii migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populaţiei bulgare sosite din Asia în Europa şi stabilită în 679 în sudul Dunării, populaţie dispărută între 1014 – 1018, se arată că nu au rămas decît 7-8 cuvinte.

Atunci când getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, să scrie o istorie a geţilor, acesta începe cu un ţinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se ştie, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului. Este după părerea noastră, motivul pentru care “geţilor” li se pune începutul în “insula” Scandza.

“Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar şi de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat-o din oraş ca roabă”.  Ne surprinde că n-a fost observată similitudinea de situaţii: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal,  în 106 jefuieşte Dacia de bogăţii imense. Trei sute de ani mai târziu Atavulf jefuieşte bogăţiile Romei şi Italiei şi o ia ca roabă pe sora lui Honoriu.

La Sant’ Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes daci, având pe cap pileus, cuşma getică specifică. În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească românească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne.

O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpânul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, “Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă” – famula = cel ce serveşte, rob, sclav – ” şi să primească jugul triumfului getic” (sfîntul Isidor de Sevilla).

În sec XVII, Johannes Troster, în “Vechea si Noua Dacie germană”, reia aceeaşi idee sub forma: “Grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, pînă când sub Galienus dacii s-au deşteptat din nou, i-au bătut pe romani, le-au adus mari pagube şi, în sfîrşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s-o ruşineze, de unde ai ieşit proverbul:  “Nullum violentum diuturnum” (“Nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează”). Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s-a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani. Nu s-a scris încă adevărata istorie a geţilor; ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginiaţia anticilor. 

Cercetări fără reproş ale unor Universităţi apusene celebre şi a unor universitari nu mai puţin celebri au statuat că în ce priveşte familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spaţiu originar, anume cel Carpatic, că Scandinavia este unul din spaţiile unde populaţiile indo-europene au ajuns târziu, în nici un caz spaţiu de formare şi de pornire. A se vedea în acest sens Anexa 2 , un scurt extras dintr-o cercetare amplă “The Cambridge History of India”, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie). Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s-a făcut în 1922, după terminarea războiului.

Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii şi, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a “Culturii Vedice” s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, după Universitatea din Cambridge, “Ancient India” (India Veche). Nu se vede ce s-ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirmă.

Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate. Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent şi grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi. Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.e.n.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv şi mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă. “Ex nihilo nihil fit” (din nimic nu se naşte nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică.

Să sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colţ întunecat de istorie, în care daco-geţii sînt consideraţi fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. “Gesta Normanorum”, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, “Collectanea Etymologica”) şi, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor.

De la get la got s-a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s-a născut o nouă etnie, operaţie cu desăvîrşire imposibilă chiar pentru un “prestigitator mundi”. De la rumân la român, de la francez la franţuz s-a schimbat o vocală, dar s-a schimbat şi consoana vecină, sîrb/serb etc. se schimbă vocale, chiar şi consoane, dar prin această operaţie de rutină nu se nasc alte naţii.

Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut aceşti aşa-zis goţi. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar naşterile protagoniştilor selectaţi şi bătăliile date, prin ani calendaristici. Toţi, dar absolut toţi istoricii din sec. XIX recunosc şi scriu că latinii, celţii, germanii etc. vin din aşa-zisul orient al Europei. Printre aceştia se găseşte şi vestitul istoric german Mommsen: “Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei” (Istoria Romană, vol. I, p. 195).

Dacă “goţii” ar avea o existenţă de sine stătătoare şi ar fi “germanici”, deşi în acest sens nu este nimic dovedit şi, în afară de declaraţii, nu se găseşte nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n-ar putea fi decît tot geto-daci, la originile Europei altă populaţie neexistînd.

La 1717, în “Collectanea Etymologica” a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct: “Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le-au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într-adevăr “germani” în limba romanilor înseamnă “fraţi gemeni”.” Numele germani nu li l-au putut da romanii decît dacă ei i-au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.  Teutonii nu şi-au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s-a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac. Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch). “The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch” (“The Oxford Dictionary of English etymology”, by C.T.Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac. De altfel, Cezar în “De bello gallico” (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Gabriel Gheorghe  – “Studiu Introductiv” asupra “De origine  actibusque Getarum”  – “Despre originea şi faptele Geţilor” a lui Jordanes


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s