Zalmoxis, primus Getarum legislator

CAROLUS LUNDIUS

 ZAMOLXIS – FIRST LEGISLATOR OF
UPSALA – 1687

 După o îndelungată disertaţie în cadrul Academiei de Ştiinţe,
s-a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius.
Cu aceeaşi ocazie s-au mai adăugat câteva date privind antichităţile Sveonilor, Goţilor/Geţilor,
precum şi ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către alţii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelaşi autor.

PREA STRĂLUCITULUI ŞI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE ŞI STĂPÂNULUI

CAROL AL XI-LEA, REGE AL SUEONILOR, GOŢILOR ŞI VANDALILOR

MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste munţii Bavariei, Jüllich şi Clivie, prea credinciosului şi fericitului August, prea bunului meu Rege şi Stăpân

Prea strălucite şi prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărţulie – şi totuşi demnă de atenţia unui spirit elevat – să fie supusă privirii serenissime a Majestăţii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îşi va putea aminti de acele lucruri despre care cărţulia glăsuieşte şi cărora Maiestatea Voastră REgală li s-a dedicat, cu trup şi suflet, încă din anii tineri – toate o mărturisesc cu prisosinţă: vreau să spun JUSTIŢIA şi ECHITATEA germană; acestor două nobile misii şi calităţi li se adaugă BLÂNDEŢEA de o rară fineţe şi cu multă prudenţă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, aşa încât în EA se oglindeşte prefecţiunea înţelepciunii umane, aşa încât, dacă aceste însuşiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într-o asemenea măsură de strigătele şi aplauzele mulţimii, încât s-ar răspândi pe întregul glob terestru până la capătul lumii. Şi nu e deloc de mirare, căci oriunde s-ar prezenta un asemenea spectacol, ştergându-se lacrimile şi mizeria unor bieţi oameni nevoiaşi, iar cei năpăstuiţi pe nedrept / încărcaţi pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate /, vor afla libertatea şi un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestăţii Voastre Regale; şi de ce nu şi alţi cetăţeni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin mişcări lente ale navei lor, vor descoperi şi portul mult râvnit şi locul cel mai tihnit, unde să-şi arunce ancora. Aşadar, condiţia umană în acest chip şi câte altele se restabileşte, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât şi pe cele particulare, până şi chiar bugetul statului menţinându-l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându-se într-un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, eşti REGE şi TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae). Dar acest om uriaş, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni şi pe câmpul de luptă este încărcat de laude şi de învinşi şi de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, aşa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate faţă de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i-o arăt. De ce nu am  spune-o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar şi în această mică ocazie – tipărirea prezentei cărţi – s-a implicat. Cu adevărat sunteţi întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într-o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înalţă de la sine prin orice mijloc cu putinţă. Priviţi, Înălţimea Voastră Regală, cu fruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărţile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestăţii Voastre. Pentru cărţulia de faţă sunt recunoscător mai întâi Maiestăţii Voastre Regale şi apoi celor devotaţi mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Alteţea Voastră: fie ca şi în viitor să fiţi la fel de blând la rugăminţile, speranţa şi încrederea celor care apelează la mărinimia Alteţei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum şi al întregului glob pământesc şi să vă avem sănătos şi ferice cât mai multă vreme de aici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua şi să ţină şi la urmaşii noştri, în care cerul ne-a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit – din cer să ne-o trimită din nou şi să ne izbăvească de toate relele. De ce nu, aş vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele şi să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urări imaculate, să întrunească sufragiile altora şi totodată să fiu răsplătit cu aplauze şi să mă înalţe mai sus.

Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtuţile înălţându-l la stele:
Justiţia nu-i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într-un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Şi câte mai alte noroade căţărate pe ziduri
Şi-astefl regatul acesta fu într-o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră?
Să lovim cu cruzime corpul şi articulaţiile  lui.
Spuneţi-mi, Muze, cine prin legi şi-a mărit aşa de mult ţara, hotarele ei,
Spuneţi cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins şi-ntr-o clipă, el singur reclădi totul.
Aşa mi s-a înălţat peste toţi slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor veşnic.
Aşa prin măreţul lui Suflet, măreaţă şi CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA-nfloreşte, DREPTATEA ce mamă a egalităţii e;
Iar străbuna CURIE strălucească-ndestul în veşmântul Senatului.
Cetăţenii s-adună cu toţii spre a-l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, ştergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de-a pururi aceleaşi,
Făcu legi mai drepte. După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume-i mai sfânt.
EL CAROLUS, întru totul mai drept şi măreţ, îl întrece pe Apollo.

Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce-i bun pentru patria noastră; să sporescă forţele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel va putea năzui către culmi;

Regina lui – mamă, cine-i – desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr-o familie de nordici
Cu totul aparte vestiţi pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE faţă de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma şi-n veci de-aci înainte!
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându-ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-nalţă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi-ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.

Cu o credinţă foarte devotată
Şi foarte supus cât voi trăi
CAROLUS LUNDIUS

 NOTE ADĂUGITOARE, 1-22

1. A se vedea şi Jacob. Ziegler Landav. Bavarus în Descript. Scandiae, edit. Argentorati, 1536, p. 86: „Printre alţii, acesta este Plinius care vorbeşte despre aceste ţinuturi binecuvântate de natură şi în care s-au aşezat oamenii cei mai drepţi dintre toţi muritorii; tot de aici s-au dus la Delphi fecioare, ducând cu ele daruri la sărbătorile religioase: acestea sunt dovezi foarte clare că din întreaga lume antică, neamul Scandinavilor a fost cel care se mândrea, ba încă foarte des de măreţia şi puritatea seminţiei lor.”

2. Iată ce spune Procopius în lucrarea De bello Gothorum, lib. II, c. 15, p.m. 426: „outw  men Qoulitai biousin, wn  eno  en poluan rwpon, oi Gautoi eisi. Par ou dhEroulwn tote oi ephlutai idrusanto„. „Acesta este modul de a trăi al locuitorilor insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele, mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s-au aşezat lângă Herulii (popor scit locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi, n.t.) sosiţi acolo.” Aşadar, am aflat pentru întâia oară că ceea ce în istoriile noastre găsim cu numele de Goţi sunt de fapt GAUTOI, adică Geţi. La Procopius găsim indicaţia că Thula era situată la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata – De Bell. Goth., lib. IV, cap. XX, p.m. 620), la Cicero, în regiunea de unde suflă Crivăţul, pe care cei vechi, după cum am spus mai sus, o numeau Scandia sau Scandinavia. Şi, deşi la origine s-a folosit de către autorii greci cuvântul Arkto, de altfel bine ales, diferă doar interpreţii. Eu, totuşi, socot că este vorba de un popor marţian care ar sta la origine, luând martor limba getică din care s-a inspirat limba greacă; căci dacă Grecii spun Arh însemnând Marte, la Goţi/Geţi avem Ari; gr. kottein/ în loc de koptein, „a despărţi”, „a ucide”, „a pustii prin sabie”, în getică avem kotta; deci, din ari + koto > arkto .

3. Tacit (De Mor. Germ., c. II) relatează: „Pe aceiaşi germani i-aş crede indigeni, căci   într-o foarte mică măsură sunt amestecaţi cu alte neamuri sosite acolo.” Apoi: „Ei sărbătoresc prin cântece vechi pe Tuist ca unul care, în tradiţia orală, dar şi în anale, trece drept făuritor de neam” – prin legea genealogiei, el este crescut de zeul Pământ şi Fiul Omului ( Filium Mannum), care sunt făuritori ai originii neamului. Iar spre sfârşitul capitolului: „De la aceştia vine numele.”. Iar în capitolul III: „Popoarele germanice au dat naştere unui neam propriu, sincer şi foarte asemănător cu neamul lor.” De aici şi Teutona şi Adelfou  la scriitorii greci, iar Romanii     i-au numit Germanos. Spun adelfou, format din a + delfu = „născuţi din aceeaşi mamă (Terra)”; Germanos = „din acelaşi germen”. Cu sensul de Germani, Germanoi, Galli pe care Grecii îi numesc Galata, fraţi cu Romanii, susţine Strabon (Geogr. , lib. VII, p.m. 290); gnhsioi = gonesioi, de la gignomoi = „eu sunt născut”, „eu nasc”, deci, aceeaşi origine: tw pleonasmw tou megetou kai te xanothto = „asemănători în privinţa mărimii corporale” (toţi fiind înalţi), prin culoarea blondă a părului şi pielea albă şi prin obiceiuri, pe atunci, cu totul asemănătoare.

4. Conform Plinius (Hist. Nat., lib. II, c. 75): „Unde nopţile clare de vară confirmă la rândul lor că ceea ce raţiunea a cugetat, e demn de crezut;  în  zilele solstiţiului, soarele înălţându-se mai aproape de axa lumii, printr-un spaţiu îngust al luminii, pământul are şase luni de zile fără întrerupere, noapte, cu o distanţă diferită de solstiţiul de iarnă. Tocmai aşa ceva avea loc pe insula Thula, a scris Pythias din Massilena (navigator originar din Marsilia din sec. IV î.e.n.; a stabilit latitudinea Marsiliei şi a întreprins fructuoase explorări în mările nordice, n.t.), la o distanţă de şase zile de navigaţie din Britania spre nord.”

5. Că unele vocabule din getică au afinităţi cu cele din limba persană şi din alte limbi, turcă şi arabă, de pildă, se poate proba prin nenumărate exemple, care îşi au de fapt originea în limba noastră. Turc. Ata , „tată”, de la goticul/geticul Ata sau Atta; aett din got./get., „rubedenie”, „consanguinitate”, „arbore genealogic”; tot de aici vine şi gr. Atta şi Tetta, Peder şi Pezer din persană şi Pader sau Fader al Geţilor, căci literele p şi f sunt alternative; tot de aici vine şi gr. pathr, precum şi pater din latină: nu de la paw, pentru că este pasco; chiar şi mithra din persană vine din goticul /geticul mother, la fel şi grecescul mhthr şi latinescul mater; la fel stau lucrurile şi cu cuvântul dochter din persană, care nu este altceva decât Dochter, doter, dotter din gotică / getică; id. Datr din egipteană, nume cu care este numită fiica mării, Unda; id. cu ugathr din greacă; şi în alte limbi, numai că diferă modelul de notare. La fel stau lucrurile şi cu cuvântul frate, adică Buräder, got. brodher, broder, brodhir, brother, lat. frater din gr. frathr, căci fr?tria sau fratr?a (deci accentul este pe ultima silabă, n.t.) înseamnă curia (subdiviziune a poporului roman, loc de adunare a acestuia, senat, n.t.) în latină, iar fr?trio , curialis, fr?thr („frate”) în baza aceluiaşi drept şi asociat al curiei. Etimonul lui frater, după Nigidius, este fere alter, adică asociat în acelaşi drept şi al aceleiaşi curii; soror însă se trage din anticul serus, dar care de fapt este dedus din nectus, „sămânţă”, i.e „legătură de frate şi soră / şi de sânge”, deci legată prin rudenie de drept; agha – turc. şi pers., aghaian, arab., aghaewar, la vechii sciţi însemnând „stăpân”, iar agha şi aghan, di din latină, după cum o demonstrează multiplele fragmente din vechile noastre legi. La fel stă cazul şi cu pers. wezir = „principe, administrator suprem”, care în gotică este wisir, popular wise de aici şi epitetele ornante ale lui Odin/Odinus, walhallar wisir Manium princeps, numit şi dominus. În ce priveşte latinescul dominus, acesta provine din geticul sir care înseamnă tot „stăpân, domn”, cuvânt pe care în cărţile străvechi de istorie şi în anale, îl regăsim sub forma de kiri şi iri, de unde elinescul kuro; acest sir sau sire din limba getică a trecut la britani, scoţieni, gali, hispani şi italici; kirar,  „a se odihni, a sta liniştit” vine din goticul kyra, de unde kyrr, „liniştit” şi quietum („liniştit”, în acuzativ) = kyrdum, um kyrt, „liniştit, fără zgomot”; aceeaşi origine are şi turcescul kaerarlyk = „permanenţă, perseverenţă, calm”, kararlii, „permanent”, kararsyzliz , „nonpermanenţă, inconstanţă”; comp. cu cuvântul arab şi persan karargab,  „loc liniştit”, „eu rămân, stau” şi cu turcescul kara, „pământ solid, continent” , cu grecescul kuroumai (cred că acest verb exista şi în greaca ecleziastică a Evului Mediu, căci în Bailly nu se regăseşte decât verbul kurow, „eu dau putere de lege”, n.t.), deci kuroumai însemnând „eu fortific”, „eu confirm”, kuro, „firmament”, kuriw, „cu fermitate”; ber în pers., contras din bar, „sarcină, fruct, rod”, în gotică ber, baer, de la baera, de unde barn, „copii” şi Abarigar = Aborigines, care au fost şi primii cultivatori în Italia, conform informaţiilor furnizate de Justinus (lib. XLIII, c. 1), Hervat. Saug. (c. XII), Torst. Wikings. Saug. (c. II), Cicero (lib. XV, Epistul. Fam. IV), în arabă berr şi baer, însemnând „sol”, „pământ”, în pers. mai frecvent ber, comp. cu got. baebr, baer, „pământ, proprietate, vilă”;  gr. baro, înseamnă „sarcină, greutate” ; verbul este barew; bari este „încărcătura navei”; arab. Bürg, pers. baru, gotică burg, borg, de la baeurga, burga, byrga, gaerda, „a ocroti, a ascunde, a închide într-un castel, a împrejmui cu ziduri un castrum”. În legile comune ale regilor Erich cel Mare şi Christophor (p.m. 806) se spune: radha Borgom och Landom; la Ulphila (Sverr. Saug. p.l. Vege, IV, 10) se numeşte Baurg; în gr. Purgo, Promaewn, la Hesychius, la Jon. se va regăsi Promawn, „întăritură, fortificaţie”; purgow înseamnă „înalt, ceva asemănător unui turn”. La Vegetius (IV, 10) regăsim cuvintele castrum, castellum, „burg, fortăreaţă”, care vin din goticul kastali; la Livius (XXVII, 32) regăsim Pyrgus , iar la Tacit (De Mor. Germ., c. III) se menţionează Asciburgii, „locuitorii fortăreţei”, iar în Dreptul roman, regăsim cuvântul Burgorum (genitiv plural),  „al locuitorilor fortăreţei”; în turcă, bajir, „munte pleşuv”, în got. bairg, biargh, biaerg care se scrie baergh Hysar, după cum am spus, sunt zidurile şi întăriturile; la fel găsim şi la strămoşii noştri (Konungz Bal.), în legile lor: Hwsom eller Landom rada, „a domni peste burguri şi provincii”; al, „progenitură, urmaşi”; în got. al, ald, iar verbul este ala, „a genera, a mări, a creşte”; de aici, în gr. aldew = „eu cresc, măresc”, precum şi aldhskw = „eu sunt crescut”; nu vine de la alea, cuvânt prin care se înţelege „căldura solară”, nici de la ali, însemnând „din abundenţă”, după cum sună unele opinii, ci de la a, de unde şi aga, auga, auka şi de aici auxw în gr., augeo în latină. Alda odhal, „posed prin moştenire”, „proprietate moştenită”; mäar alder, „vârstă virginală”, „floare virginală”, ca în cap. XXII, Arsd. Up. L.L., simboluri care au scăpat, din greşeală unor codice, din această cauză, vor fi citite / interpretate greşit. Sangiar alster, „copii avuţi din cununii legale”. P.T. pasa, „principe”, got. Biassa, Bassa, pasa, cf. Artimpasa,  „zeiţa Pământ”, „Artimpasa” (c. I. Princ. Jordbr. Vp. L.L., c. V şi c. XIX, p. 129, Cat. Reg. Leg. W. Goth. Ann. Vit. R. ER. Şi R. Can. Torst. Saug. , c. IV şi XXIII). Sau: rahaet, „odihnă, uşurare”, got. rast, ruh, ruhe, ro. Verbul este rasta, „a se odihni”, roa, „a se ocroti”  şi oroa, „a nelinişti, a tulbura, a ataca”, orosta,  „război”. În greceşte raswneuw, „mă bucur de tihnă”, raswnh, „încetarea lucrului, odihnă, linişte”, adică anapausi , cum figurează în dicţionarul lui Suidas la care întâlnim şi subst. raswneusi, de la verbul ruw sau mai curând de la ruomai, însemnând  „eu mă apăr, eu sunt liber”;  în turcă avem rahaerlii, „odihnit” şi rahaetlyk, „comoditate”, comp. cu goticul rahstlii, rolii, roligh. Cât priveşte terminaţiile Leikur, leikr, leik, lyk şi lek (din suedeză), nimeni nu se îndoieşte de faptul că acestea sunt absolut getice, nici măcar de către cei mai puţin pricepuţi în ale lingvisticii. Suedezul kémz, „a aduna”, „a acumula”, got. kemza este în gr. kampw, „a rostogoli spre a aduna”, iar în cuvinte compuse Sugkamptw, „a aduna, a reuni”. Erz în arabă ier, în turcă zemin, în pers. = „pământ”, got. aer, er, her , pe care la Tacit (De mor. Germ., c. XL) îl regăsim sub forma de Herthum, însemnând Pământul-mamă, numit astfel de la Herthu, de aici şi un titlu în legile antice. Artir sau ardar bolker, aeria, araere, aaer, aering sau aring, „recoltă, fructe”; arins hws, „grânar”, arder aratrum. Aro la latini este arow la greci. Zemin la perşi este din sa al geţilor, însemnând „a însămânţa”. La Greci chiar sensul de pământ arat este exprimat prin cuvântul aroura zeidwro, ca şi zudwro aroura  = alma Tellus (pământul hrănitor); pa în pers. (picior), la Greci este pou, în gotică este pus, fus, fot. Tripou (trepied) este în gotică tripus, trifus, trifot; în eoliană este tripo. Cuvântul din arabă awan, ewan este în gotică aewe, aesi de la awa, „a avea”, pe care cuv. ev (secol, vârstă) îl conţine cu sensul de temporalitate, cf. latinescului aevum sau seculum; în gr. este aiwn aiwno , care în dialect doric este aiwn aiono, „ţărm”, iar verbul aiwnizw înseamnă a face veşnic.

Mah din pers înseamnă luna, în got. este mana de la ma care înseamnă „a fi în putere”, deci „a fi şi mare”, căci în concepţia superstiţioasă a unor profani, se crede că luna are o forţă magică, influenţând toate cele care se nasc pe pământ (cele din cer mai puţin). Ea este aceea care rânduieşte lunile calendaristice, întregind anul. În gr. este mhnh şi mana, dup cum am arătat în alte locuri, No de la  meioun este de origine getică. Lesa, „a aduna, a alege”, got. lesa, lesa ax,  „a culege spicele”; ax olaesin, „spice neculese”, de aici şi legw din greacă, lego din latină, iar la Ulphila lisan (Torst. Saug., c. XV). Kürde, karde, kare în got., tot astfel şi maeker, gr. maaira, lat. Machaera şi gia, giai din pers. însemnând „spaţiu, loc, regiune, pământ”, gia în got. înseamnă „pământ, spaţiu, hiat fără ruptură”. Verbul ge, gae, gaeta , „a răspândi, a fundamenta cu mare largheţe, a oferi, a dărui”, got. gia, begia, arabă giabir, „mândru”, got. Giabir, Giasir, azi Giaeswer, „a-şi atribui pe drept mai mult”, gr. gauro , verbul este gaiw, „sunt mândru”. Turc giaba, „dar, dat ca dar”, got. Giba. În legile antice era Giaes, în limba populară Gäwa; la Geţi se scria Gauja, Gaja, Goja, la Greci Gaia, de la verbul gaw, „eu nasc”; de adăugat şi ghaeti şi ghuti, însemnând „plin de vigoare” (A se vedea şi Haavamaal LXXI, Gell., Noct. Att., lib. X, c. XXV, sup. c. I, p. 3), precum şi Fragm. De legi antice, c. I, Ars. Br. Westg. L.), „a produce ramuri din abundenţă”; la Goţi, arborele genealogic se numeşte gaetertrae aettertrae; ghaela, „a fi un lucru de mare preţ” vine din gotică gaela, gaella,  „a fi de preţ”; de aici şi grecescul khlew, w, însemnând „a mângâia uşor cu mâna”. Ghaemret şi ghumer, în got. ghaemur, jaemr, Jaemmer, „a distruge bogăţia apelor”, vine de la verbul gotic gauna, ghaema, ghaemra, aemra, „a distruge” (de aici şi vechiul cuvânt românesc iama şi expresia a da iama în; şi cum la origine se referă la distrugerea faunei apelor, adică a peştilor, înseamnă că peştii au fost hrana străveche a populaţiilor nordice şi nu numai, vezi şi simbolul cu cei doi peşti; şi omul a fost mai întâi peşte, apoi morsă, adică amfibie, n.t.), precum şi verbul „a se plânge de soarta sa”, „a se căina”. Tot de aici vine şi grecescul Goaw şi goaomai , precum şi latinescul gemo („eu gem”) şi gemebundus („cel care geme”, „muribundul”) căruia în greacă îi corespunde gohmwn, goo = lat. luctus = „durere, bocet (după un mort)”, gowdh, lat. lugubris, „trist, în doliu”, de aici şi gemoniae, gemoniae scalae, adică nişte râpe la marginea Romei, unde se aruncau trupurile celor torturaţi şi executaţi; bend, got. bend, baend, de la binda; la fel şi haldsbend care se scrie şi haldsbaend şi haldsbaena, fiind derivat de la halda, „a ţine” şi bana, „omor”. Lui Bend însă sau Band îi corespunde în latină vinculum, „lanţ”, ligamen, „legătură, cordon”; în gr. este biw, în lat. vincio sau vieo, „a lega, a ataşa”, ca şi la noi banda; lui bia din greacă îi corespunde vis în latină („forţă”), iar lui biasmoviolentia, iar lui Bindingi sau Bindingi din gotică îi corespunde în latină vinculis constrictus, „strâns în lanţuri, legat”. Lui bees din suedeză îi corespunde bes şi bas în gotică, precum şi pas (pentru că consoanele b şi p sunt alternative, n.t.), echivalente în latină cu poena („pedeapsă”), de la verbul basa sau pasa care în latină este battuere, „a bate”; bassara, lat. sica („mică sabie”), iar la Cicero se regăseşte cu sensul de „asasinat” sau dolo, „armă închisă într-o teacă”, biornbasara, machinae = „unelte de război” şi foveae, „gropi”, „excavator de ucis urşi”; în greacă  patew, „eu zdrobesc, calc în picioare”. Maehas , „unealtă cu care se retează fânul”, vine din goticul maa şi maita, „a reteza:; de aici maekr, machaera, Metz, „cuţit”, Stekametz, „pumn”, Weldhemetz, „ţeapă”; în gotică hae, hö, höo = lat. foenum, „fân”. De la maita avem în lat. meto, „a recolta” şi amaw şi amaomai în greacă, de unde amhto, messis („recoltă”), amhth, messor („culegător”), amh = falxmessoria, „seceră”. Hyr tuman, got. hyr, yr, tuma, dima, dimba, nebula („negură”), nimbus („nimb”), vis venti („forţa vântului”), de la hyra, yra, harwa, orwa, „a mişca, a agita”. De aici gyrus în latină şi guro în greacă, „cerc, ambitus”; gurow din greacă, apoi hair, hior, gladius („sabie”). Grecescul aor sau aor = lat. ensis („săgeată”) de la aerw, „ridic, înalţ”, pentru că săgeţile (şi armele în general) vibrează legat de arf şi orf, care, ca nişte aripi, zboară prin aer, aeirw , care este chiar conţinutul sintagmei  ei aera airw; în acelaşi chip Homer spune despre Achille entea aeirein („a trimite cu mâna proprie din piept”; cred că aluzia este la curajul proverbial al eroului, n.t.);  s-a încetăţenit şi la vechii goţi ideea că prin saltul armelor (se referă mai ales la săgeţi, n.t.) nu se reţine numai un joc, ba chiar, printr-un consens general, este şi o sursă de zgomote. Din aceeaşi rădăcină este şi hairta, haerta, hierta, cor, kear, contras khr („inimă”) de la verbul kaiw sau kew („a aprinde, a arde”): căci putem vorbi la oameni despre o inimă care „arde”, la animale, despre o inimă care „varsă flăcări”, căci inima, atâta vreme cât pulsează, poartă în sine şi viaţa. Deşi în cazul când inima se odihneşte profund, se poate totuşi observa o mişcare, care continuă să dureze în auricule, ultima, în auriculul drept; acolo are loc ultima pulsaţie, în propriul sânge, conform opiniei exprimate de Harvey (William Harvey, 1578-1658, medic englez, vestit prin descoperirea circulaţiei sângelui, n.t.) în lucrarea sa de căpătâi De genere animalium, cap. 51, în care relatează că „într-o slabă unduire şi un tremur neînsemnat sau o palpitaţie se găseşte ultimul semn de viaţă”. De aici se trage totodată concluzia că sângele este izvorul vieţii şi locul principal al sufletului; de fapt, din el sunt toate celelalte părţi ale corpului care „se hrănesc cu sângele fierbinte irigându-le şi astfel capătă viaţă”. A se vedea şi capitolul având ca temă „Mişcarea sângelui”. Raţiunea cea mai puternică a originii circulaţiei sângelui care influenţează şi toate celelalte mişcări naturale este inima, de ea depind toate acestea; toate acestea sunt comandate de creier, care dirijează totul, spun medicii că fără ele animalele nu ar putea exista (Id. cap. Exercit. LVII).

Jük din turcă înseamnă „povară, jug”, în got. este juk, ook, lat. jugum şi în greacă zugo ; sued. Satt, lat coetus („ceată”, dar şi saetae în textele vechi, deci mult mai aproape de suedeză sau invers suedeza de getă, n.t.), got. satt, sueit, swet, de la verbul saewa, swawa, swaeswa, „a veni la un loc, a se aduna, a intra şi a ieşi”; sassa = lat. sodales, „însoţitor, soţ” (cu sens de amic, tovarăş, dar şi cu cel actual, deci prin suedeză – şi prin gotică -, vedem clar că originea este getică, căci o regăsim ca atare în toate textele vechi româneşti, n.t.), gr. suositoi („comeseni”), de la verbul suositew. Şi chiar dacă vrem să deducem cuvântul din grecescul sito, chiar şi atunci am avea la origine cuvântul getic saed care înseamnă „cereale, grâne, mâncare”, got. setta, satta, sattarbod (cf. Fragm. de legi vechi Gaut. Oc. Hrolf, c. V, comp.  Herv., f. c. XIII şi Hirdikra în diferite capitole, a. c. III şi XVII, Torst. Saug., Herv. f. c. IV, XIV şi XVIII), „dar, ofrandă, în vederea reîmpăcării”, satt mal , „masă de reconciliere”, satt mal ok bött, „procese acurate şi amendate”, sattarfunder, „întrunire de împăcare”, saettas, „adună laolaltă”, semin, „de mare cinste, la mare preţ, pentru care demnitatea este lucrul cel mai important”, got. semin, saemd, „demnitate, ordine, decenţă” şi saemeliger, „conform demnităţii, cinstit”, med semeligum , „care convine publicului”, semeliga, „în chip onorific”, semia, „a administra cu demnitate”, gr. semnon, „demnitate”, semno, „cinstit”; preteritul pasiv al pers. I sesemmai , de la sebomai, dar chiar şi acesta este de origine getică, după cum am arătat, sued. Der, pers. Janua, „poartă”, got. der, dyr., dor, gr. ura, „poartă, gură”, urax ,  la Hesychius Purgo (c. XII, Tors. saug., p.m. 451 şi 453) , „zid de apărare”, idem. itwn, „tunică, cuirasă”, în ionică kiwn, sued. Derban, „paznic al porţii la vechii goţi”, wrax, „cuirasă” şi thorax, „platoşă”, interpretează Hesychius (c. XII, Torst. Saug. la urax), în gr. se spune itwn, zho şi lwrikion (şi nu Purgo ) – iată cum Ovidiu avea dreptate când spunea (Tr., V, 3): „Limba greacă sună aici mai mult a getică, fiind amestecată cu multe getisme” (Grajaque quod getico mixta loquela sono).

Eu am ales doar câteva exemple dintr-un număr mare, iar dacă Dumnezeu îmi va ajuta, voi mai ilustra faptul că nenumărate cuvinte din greacă şi latină, precum şi din alte limbi, trecând prin suedeză şi gotică, îşi au originea în getică. Iată: pers. nisesten, „a se aşeza”, got. sitia, nisitia, nidsittis, sued. Kaz, got. kaz, gaz, gas, nausgas, anas, , turc. Kul, pers. got. gsol, „lac, băltoacă”, püst, „apă mică, izvor”, got. puss (Her. Saug., c. XII. C. III, Vygbr., LI. R. C. şi M.E.), s. laest, „lovitură, aruncare uşoară”, got. laest, „rană”, s. kaest, „intenţie, consiliu”; verbul însuşi înseamnă „a discerne, a alege cu sufletul”; la fel stau lucrurile în limba noastră vorbită, unde kaesa, kioso > kaest, kaestar, „ales” (de aici şi latinescul Caesar şi qaestor, după opinia mea, n.t.), kogghlamak, „a defăima”, got. koghla, kokls (Hertraud och. Saug., c. IV). În legătura cu particula mak, lucrurile nu stau clar. Semir, butyrum, got. semir, smir, smör, ar. Sewr, „bou, turmă”, got. sewr, seur, sor, saudr, södr, ilmek, „a ultragia”, ilenmek, „a blestema”, got. ilmaeka, ilmaela, „a profera o injurie, a trăi în concubinaj, a ultragia”, ceea ce în Legenda lui Thorst. (f. c. XVI şi urm.) este numit illyrda.

Ujandürmak, „a tulbura, a blama”, got.  ika, weka, weckia , „a trezi din somn”; acelaşi lucru înseamnă şi viandurmak. Infinitivele având terminaţia în mak sau mek sunt cuvinte turceşti. Aceeaşi situţie cu expresia ciftlendür mek , „a se lega prin căsătorie”. Pers. cist, turc. Cist şi giüst,   „soţie”, got. gipt, gift, igiad, „consiliu”, got. igiad, higiad, higiu, brysthygiu, verb. Higga ,  „am ameninţat”, giran, ar. pl., „vecini, consorţi”, got. girannar, grannar, graend, „vecinătate” (Praef. R. Berg. Leg. Upl. Fragm., L.I., Ion. Rugm., p. 25, Gaut. Ok Hrolf. Saug. , c. XIV, Torst. Saug., c. XX, c. XXII şi c. XXIV), de la verbul greina, „a separa”, daechsem, „gras, corpolent”, got. saeck, duk, dicksam, tiock, digur, dikur. Dar dikur swaerd, „trupă de gladiatori  legaţi” (o companie formată din 200 de oameni, n.t.) şi nu cum arată Stiernhielmius (Kiopmbr. St., c. XXII, q. 4), hyta, „întăritură, casă”, got. hyta, hydda , verb. Hyta, serkerd, sergerda, „vertij al capului, furie, când cineva nu ştie ce face”; got. serkr, „furie” şi beserk, beserkur, „bătând din pumni de mânie”, regd, „turbaţi de mânie” (Torst. Saug., c. III şi XVII, Merv., f. c. 1), got. redaes, redas, s. rüg, „revenit, reîntoarcere”; rügan, „a reveni, reconcilia”, got. ryggia, rygga, „partea posterioară a corpului”, rygg, „spate”, s. raefz, „a separa, a se instrui (într-un proces)”, got. raewa, raefsa, de unde Refsingar thing, Refstathing, Refsinga thing, „Judecată Regească în scopul aducerii la cunoştinţă” (Regium judicium pro cognoscendis), împotriva celor care au comis ultragii la adresa ordinii publicii. Reffing, „pedeapsă”, ruf. ref., „exilare” (Olafs s., c. XCI, Raestabr. DL. Tingdr. West. LI., c. III, Herv. s. c. III şi Torst. f. c. XII); raewgh şi rewaeghan, „a acţiona ca o vulpe, a avea viclenia unei vulpi”, got. raef, raewugr, raefachtig, refkeyla, „vulpoaică”, krokaref, „dejucând, conducând în eroare prin viclenii”, s. asik’ar, „clar”, pers. asikar, „a demonstra, a clarifica”, got. asikar, asikar eru raan (Byorn) , „claritatea are putere de lege”. În codexul de legi editat de Stierhielmius se citeşte asikkia (West. LI. Vigarth. Dr., c. XIII şi Kättibr., c. VIII), afet, pl. afat , „noxă, defect”, got. afat. Huat ock ar hin hethne lat afat vara,  „ceea ce de la profani lui Vigerus îi lipseşte”.

Toate aceste cuvinte, persane, arabe, turce, pe care le-am folosit la timpul prezent sunt extrase din limba getă, un adevăr pe care, din ai noştri, nimeni nu-l poate nega. Mai sunt nenumărate altele, pe care le voi publica într-un opuscul viitor. Am spus din ai noştri, pentru că, totuşi, cărturarul Gravius (Elem. Ling. Pers., p. 90) semnalează zece cuvinte de origine persană care par să fie nişte spice rămase după strângerea recoltei gotice, după cum pot fi văzute. Aceasta pentru că la perşi există chiar şi legi care sunt foarte asemănătoare celor foarte vechi ale noastre. Conţinutul acestora se rezuma la a inculca în sufletul cetăţenilor obiceiul de a nu cădea niciodată în vicii şi de a nu comite delicte împotriva legilor. De aici şi Xenophon în De Instit.Cyri,lib.I,subliniază: „oi de  Persikoi  nomoi,  prolabonte   epimelontai   opw   thn   arhn   mh toioutoi   esontai   oi  politai  wse  ponhrou  tino  ergou  h  aiorou  efiea” („Legile persane, de fapt, urmăresc prevenirea delictelor, ele prevăd ca încă dintru început cetăţenii să nu iasă din litera lor, să nu cadă în ceva necinstit sau să se amuze de un lucru ruşinos sau de o faptă criminală .” – extras din capitolul Copilăria lui Cyrus) (foarte important, aceasta este şi esenţa legislaţiei lui Zamolxe, n.t.).

Aşadar, de cea mai mare importanţă în aceste legi era, nu atât teama de pedeapsă şi supliciu, cât mai ales să-i determine pe cetăţeni să se ruşineze şi să se ţină departe de o viaţă păcătoasă şi criminală. Iată ce spune Tacit (De moribus Germ., c. XIX) despre strămoşi: „Nimeni nu se amuză pe seama viciilor. Aceasta se cheamă a nu corupe şi a nu te lăsa corupt” şi puţin mai încolo: „Pentru cei mai mulţi valorează mai curând bunele moravuri de acasă decât bunele legi de aiurea”. Acelaşi lucru spune şi Justinus  (I., II, c. 20): „După cum se poate vedea, ceea ce este de admirat la Sciţi, este ceea ce le-a dat lor natura, ceea ce Grecii nu pot obţine nici prin nesfârşitele doctrine ale înţelepţilor şi preceptele filosofilor, căci sunt întrecuţi, punându-i în  balanţă de bunul simţ înnăscut şi obiceiurile neşcolite ale barbariei: căci Sciţilor le-a folosit mai mult necunoaşterea viciilor, decât le-a folosit Grecilor cunoaşterea virtuţii.” Dar adevărata cauză reiese clar din cele de mai sus. Sunt sfinte cuvintele regelui Birgerus din Prefaţa la Legile Upsala: „Warin allir raetwisir, tha thursti aei lagha widh” („Dacă toţi ar duce o viaţă cu dreptate, nu ar mai fi nevoie de legi”).

 CAPITOLUL I, 1-14

Rezumat I.1-4§1. Zamolxi, în pergamentele noastre SAMOLSES. La el sunt raportate începuturile legilor paterna1e şi apărarea acestui adevăr. Cine este el şi de unde vine? E1 aparţine Geţilor, care sunt aceeaşi cu Goţii şi Sciţii. §2. Celor care sunt numiti Geţi li se mai spune şi SVEONES. §3. Unii neagă faptul că li se spune Svioni de la Svidur: argumentu1 lor poate fi lesne răsturnat. §4. Inainte de ODINUS, nu se face niciodată menţiunea acestui cuvânt în scrierile celor vechi. .

§1. Tăbliţele cerate împreună cu celelalte manuscrise, atunci când vorbesc despre originea legilor paternale (naţionale), fac referire la SAMOLSE. Despre el nu se ştie foarte exact dacă a fost sau nu om şi când s-a născut. Totuşi, cei mai mulţi autori afirmă, cu cea mai mare uşurinţă, că s-a născut într-un loc pe Pământul Tracic. Pe atunci’ acolo locuiau Geţii, „Qreikwn andreiotatoi kai dikaiotatoi ” (Hdt., IV, XCIII, spre final),adică „cei mai curajoşi şi mai drepţi dintre traci”, cu cuvintele lui Herodot. Dintre virtuţile lăudabile, pe bună dreptate, este adăugată cea de neînvinşi cu care Procopius (IV, Hist. Goth., 419) îi înfrumuseţează pe Goţi.

Cei care în Tracia erau numiţi Geţi au fost numiţi pe vremea lui Procopius (istoric grec mort A.D. 562) Goţi şi în vremuri mai vechi fuseseră numiţi Sciţi. Acestor autori le datorăm încrederea cuvenită, căci ei sunt printre cei mai buni; pe lângă aceştia, printr-o demnitate şi autoritate străbună, s-a impus şi strălucitul Messenius (Praefaţa la ed. versific. a legilor semnată Ragvaldus) care în puţine cuvinte, a arătat cu atâta claritate şi perspicacitate că cele dintâi legi la Svioni1 şi Goţi (Geţi) au fost alcătuie de Samolse. Că această concluzie este în chip necesar cea mai corectă, a înveşmântat-o în cuvântul infailibil. În subsidiar, dacă mai era nevoie, s-au înscris după aceea opiniile unor străluciţi savanţi ca BOXHORNIUS (Hist., VII, la anul 101), LOCCENIUS (Antiquit. Sveog., lib. I, c. 1), SCHERINGHAM (De orig. Angl. , c. IX, X, XI), HACHENBERGIUS (De orig. Sved., § X1I, ff.), IACOB GISLON (în pref şi Chron. p.m. 5 spre final) şi în câte alte locuri unde se exprimă aceeaşi părere despre Geţi, Goţi şi Sciţi, pe baza diferitelor argumente şi în mintea scriitorilor de discipline ale doctrinelor, scriitori printre cei mai luminaţi: acest adevăr este perfect confirmat de nenumărate probe. De reţinut acest adevăr unic şi anume că Geţii şi Goţii au fost unul şi acelaşi neam şi că aceştia s-au mai chemat şi cu numele de Sciţi (Joh. Magn. Hist., S. 4, lib. I, c. IV, f.f,  Schol. Antiq. In Adam N. LXXXVII şi autorii cap. urm.)

§2. Aşadar ei sunt numiti GETAE, GOTHONES, GOTHINI, GETAR, GETTAR, JETTAR, JOTTAR, GAUTAR2, GOTAR3, ca şi la indigeni, attrâ de la GA, GE, care e totuna cu GAU, GO, JO, GIO, GOJA, TERRA de Ia GIETA, care însemnează a naşte, a dezvolta, a răspândi cu mare largheţe (alţii sunt de cu totul altă părere şi anume că de la GAUT sau de la ATTYS, fiul râului Sangarius iubit de Cybele s-ar trage numele lor). SVIONES, SVEVI, SVIDIAR, SVIAR, SVEAR, SVIANAR s-ar trage de la Attys, de dată mai recentă; care mai este numit şi ODINUS, SVIDUR, SVIUR, SVIFR, FTOLSVIDUR, SVIDUDUR, SVIDRIR, SVIDI, de la SVIDIA, însemnând a devasta prin incendii. Şi se mai adaugă: SIGFADUR, SIGTHYR, SIGMUNDUR, SIGTHER, SIGTHROOR, SIGI; ba încă şi GAUT, GAUTE, GAUTUR şi WALGAUTUR, un ansamblu de nume administrative (de afaceri) şi care se purta în acea vreme, desemnând şi curaj şi înţelepciune şi o fineţe încântătoare la toate popoarele învingătoare; distrugerea ogoarelor duşmanilor, incendii, asedii, a mai fost numită şi ravagiu, ruină. De ce nu şi Thrasar (mai vulnerabil de cruzimea tăierii şi a arderii se cheamă, nu rareori este atacată mereu ca să fie expusă în public). Acesta mai este chiar şi nume şi obiect de cult al străbunului Attys prin ce1e mai nefolositoare jocuri (capricii) şi magii; după aceea l-au invadat superstiţiile, după cum aflăm din monumentele Eddice (este vorba de două culegeri de tradiţii mitologice şi legendare ale vechilor popoare scandinavice, n.t.) în locul şi la locuitorii SVITHI-OD, SVI-THOD, ni se transmite că s-a dat de la sine un nume nou şi perpetuu, acesta de abia pomenit.

§3. Şi nici nu sunt experţi în opere literare vechi care să nege această denumire pentru ODIN. Mai întâi, din motive gramaticale, aşa trebuind să fie scris numele lui, ca venind de la SVIDRIR, SVIDRISTHIOD şi nu SVITHIOD; sunt un fel de sofisme, ca nişte enigme pe care nu le poate dezlega nimeni. Dar mulţimea grămăticilor se umflă în pene, umblând după glorii zadarnice, precum ignoranţii noştri, din vanitate, le consideră admirabile. Fiindcă nu atât SVIDRIS, ci totodată prin alte titluri flexionare ale numelor, poate fi recunoscut Odinus, după cum deja am arătat mai sus. În cazul acestor vocabule în dezordine este întotdeauna mai clar dacă nu se exprimă decât în cazul unei multitudini de exprimări legate de acest cuvânt. Astfel este rezonabil de la GAUT sau GAUTUR, GAUTLAND, de la SIGI sau SIGTYR, SIGTUNA, de la SEMMINGUR, SEMMIING – HUNDRA, de la RAUMUR, RAUMELF, RAUMARIKE, de la INGI, INGLINGAR, de la SKIOLDUR, SKIOLDUNGAR, şi se vor găsi în genul acestuia cu miile, unde cel de-al doilea caz, nu clar, ci precis, spre care se înclină, este de preferat. Vezi pe lângă acestea şi alte documente de istorie – Thorstiens viikings soanr saugu (c. I), unde pot fi citite tocmai aceste cuvinte: pad eru Kallader Alfheimar, er Alfur Konungar ried fyri. Afheimo de la numele de rege Alfo. Ce vrea să spună? Că atacatorul, în opinia sa, ar avea mai degrabă nevoie să dovedească un alibi; dintr-un motiv similar cuvântul SVITHIOD sună popular SVEON şi mai mult, şi că întreaga afacere, în sine, în această manieră este spusă, că se poate duce la bun sfârşit numai prin sabie.

§4. Apoi, această vocabulă de ODINUS pare să fie cu mult mai veche decât sosirea lui pe lume. Iată pe ce se bazează cei care susţin acest lucru: sigur este că nu s-a făcut niciodată menţiunea acestui nume, înaintea apariţiei lui Odinus, nici de către scriitorii străini şi nici de către cei indigeni. Ei se forţează să impună contrariul cu abilitate şi prin bagatele, că după cum reiese din scrierile Eddice, aşa ar sta lucrurile. Căci astfel se găseşte în prefaţa scrierilor Eddice, unde în ambele cărţi, scrise cu multă grijă, ei numesc DROTZET al Inaltului Tribunal Pretorian, eroina prea cerescului şi însoţitorului, stăpânului, MARELUI GABRIEL de la Gardie, pe care Academia din Upsala o are de multă vreme: ” thadan for Othin i Svithiod, thar var sa Kongur er Gylsi het: oc er han fretti til Asia manna er Aesir voru Kalladir, for han i moti theim, oc baud seim i fit riki en fatimi fylgdi ferd theirra. Hwar sem their dvol thust i londum, ja thar par ar oc trutho men artheir voru theßradandr thui ar rikis menn sa tha olika flestum mannum othrum at segurd oc vitj. Thar thotti Othin sagrit vellir, oc Landzkostir godur, oc Kaus fier thar Vorgarstadt sem nu heitir Sigtun. Odinus a plecat de acolo în Sveonia al cărei rege era Gylso. La el ajunsese cu faima numelui asiaticilor, cel căruia i se spunea AESIR şi care, la urcarea lui pe tron, i-a invitat pe toţi: aceştia au dat curs invitaţiei, fără zăbavă. Oriunde ţi-ai fi îndreptat privirea, nu vedeai decât recolte înfloritoare, căci pretutindeni înflorea pacea, printre localnicii de bună credinţă, erau acceptate de ei acele lucruri care erau gândite, în vreme ce pentru alţii, ştiinţa şi excelenţa formei erau mai ademenitoare. Odinus, acolo unde a văzut că-i merge recoltei şi că solul este fertil, a ales locul pentru cetate, pe care acum localnicii o numesc Sigtuna, thadan, spune autorul, for Othin et Svithiod. De aici, Odinus a sosit în Sueonia, după cum se numeşte ea astăzi. Cu numele acesta se etalează ea, dar, în afară de acesta, ea s-a numit mai înainte Svithiod după cum o confirmă scrierile Eddice editate de prea-deliberatul Ressenius, fiind vorba de o ediţie rezultată prin colaţionarea mai multor exemplare: Esstr thad for han nordut that sein nu heiter. Cuvinte care sunt absolut aceleaşi, ne asigură interpretul danez; aceasta concordă şi cu versiunea latină a islandezului Olaus Magnus din anul 1629. Prin urmare este vorba de acelaşi loc care acum se numeşte Svithiod, adică Svecia. De aceeaşi părere este şi Stephanus Olaus Islandezul când, în anul 1646, demonstrează interpretarea ornamentată a Hauniei. Dar despre aceasta şi despre multe alte cuvinte, nu mi se pare util a face apel la mai multe precepte decât s-a făcut până acum – ajunge.

 CAPITOLUL II, 1-20

Rezumat, Cap. I, 1-8 §1. Se poate proba perfect cu nouă argumente solide că armele straşnice ale Goţilor / Geţilor care au străbătut pământul în lung şi în lat, au pornit din Scandinavia. §2. De acest adevăr nu s-a îndoit niciodată nici unul dintre scriitorii vechi; această teză este susţinută şi de numeroasele colonii răspândite pe tot globul. §3. După mărturisirea lui Jornandes, dacă aceasta va fi aprobată de către toţi, va fi o argumentare în plus. §4. După Procopius, nu ar fi vorba atât de Goţi, cât mai cu seamă de Longobarzi şi Vandali. §5. Concordă, cu numele său, foarte popular, fiind de origine longobard, Paulus Warnefridi Longobardul. La acesta se adaugă şi autoritatea unui DEXIPPUS, ABLAVIUS, EUNAPIUS, AMMIANUS, DIO, ZOSIMUS, ZONARA şi a multor altora. §6. Se pun de acord vechea istorie a patriei cu străbunele anale; de asemenea chiar şi cu cei mai vechi scriitori greci. §7. Acestora li se adaugă şi Hispanii. §8. Cât despre Italici,   nu-şi are rost o dezbatere. De ce ar avea loc, atâta vreme cât Sciţii sunt şi întemeietorii Italiei? Acest adevăr este confirmat şi de o serie de cuvinte foarte vechi, căci nenumărate sunt de origine scită, după cum o putem bine vedea.

§1. Socot că s-a demonstrat suficient pentru a spune clar că Goţii şi Geţii sunt aceiaşi (este primul autor întâlnit de mine care pune punctul pe i în această dilemă pe care  nu a dezlegat-o nici M. Eliade, n.t.), cei mai neînvinşi prin virtute şi fapte şi care mai sunt cunoscuţi şi sub alte nume; atât titulatura cât şi oraşele şi popoarele le sunt comune; au subjugat multe alte popoare prin asediu, le-au adus sub stăpânirea lor. De ce? Aşa cum din pământul însămânţat ies ierburile verzi, grâul cu tija noduroasă se înalţă zvelt la suprafaţa pământului cu spicele-i ieşite ca dintr-un pântec, oare nu tot astfel au ieşit şi din Scandinavia noastră, în diferite momente ale istoriei, o grămadă imensă de colonişti şi s-au răspândit, din acest pântec, în toate părţile lumii, după cum se vede? Acest lucru a fost întărit ca atare, cu mult înainte, de către Jornandes, numind aceeaşi Scandinavie „o fabrică”, „un pântec al naţiunilor”. De bună seamă aceştia au fost Geţii sau Goţii care adesea, înainte şi după Christos, au colindat înarmaţi pământul în lung şi în lat şi l-au cucerit; în susţinerea tezei că aceştia au plecat din Gothia sunt mai multe argumente. Şi mai întâi de toate, acest adevăr istoric este susţinut de: I. Monumentele vechilor poeţi pe care ai noştri îi numesc SCALLDI; descrierile lor se sprijină pe atare argumente care, de la natură, sunt imuabile. Acestea sunt deduse chiar din cer, din soare, mare, lacuri, izvoare, râuri, copaci, munţi şi din altele; de unde şi adevărul poate fi clar perceput. II. Deplina concordanţă a istoriilor naţionale cu cea a cărţilor şi analelor. După cum lui Olaus Petri (autor al unui Chronicon) i-a scăpat să specifice acest lucru, eu însumi nu ştiu în ce chip au fost smulşi de către alţii şi duşi cu forţa în alte locuri Goţii aceştia. Date fiind împrejurările, de o foarte mare nestatornicie, de fapt din necunoaşterea adevărului, au fost cuprinşi în preambulul Cronicii într-un context ridicol şi stupid. III. Consensul general al scriitorilor străini, pe care cu greu îl vom distinge. De ce? Pentru că aproape nu există nici un loc, nici atât de lung şi nici atât de ascuns pe care teroarea virtuţii Goţilor să nu-l fi pătruns, în acele timpuri. IV. Legile Ostrogoţilor în Italia, legile Vizigoţilor în Spania; pe lângă altele, ba chiar multe ale Longobarzilor, Burgunzilor, Francilor, Alemanilor şi ale altor neamuri (V. Aug. Buchn. Saxon. Soll., p.m. 43 şi străvechile legi ale diferitelor popoare şi neamuri), care au fost de origine certă şi evidentă, după cum o arată numele, percepute ca atare cu ochii şi mintea. Se adaugă şi confirmarea regelui Carol al IX-lea privitor la Dreptul comun al lui R. Christophorus; şi nu numai prefaţa lui Stiernhielmus la legile West-Gotice, care, printr-o decizie publică nu fuseseră editate astfel la început, ci printr-o unire intrinsecă a codului de legi antice ale lui Lindenbrogius. Şi nici nu trebuie deloc trecut cu vederea ceea ce, în cuvântarea sa, acel Ill. Johannes Scitul, tratând cu erudiţie tocmai despre aceste legi gotice, a afirmat cu eleganţă despre vechimea şi virtutea militară a Sueonilor şi Goţilor. Şi cu ce talent nemaipomenit a scris acest prea frumos opuscul, de mână, de aceea, şi în puţine exemplare şi de foarte puţini poate fi folosit: tocmai de aceea nu m-am îndoit nici o clipă de faptul că a fost transcris cu cea mai mare atenţie. Care, printr-un şir continuu al cuvintelor, aşa se va citi: Ce vreţi mai mult? Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia (oraş în Etruria, situat între lacul Trasimene şi Tibru -n.t.) un volum de legi gotice / getice, scris cu caractere gotice şi că, în ciuda vechimii acestui monument literar-juridic, căci desigur se scurseseră mulţi ani de la acea perioadă de când Goţii locuiseră Italia, era cu grijă conservat şi custodiat de către Perusieni. Acest volum este o carte conţinând legi ale Goţilor, reunind un ansamblu de legi, de care se folosesc şi astăzi Sueţii şi Goţii, aşa că s-au descoperit exact aceleaşi legi care sunt şi astăzi în vigoare. Această concordanţă a conţinutului legilor ne-a condus spre un argument foarte sigur şi anume că Goţii, când au plecat în Italia, au luat cu ei şi codurile de legi. Autoritatea mai amplă a acestui Olaus a fost scoasă în evidenţă de ilustrul bărbat Joannes Metellus Sequanus, cel mai strălucit istoric al împăralului romanilor, Rudolf al II-lea, care atât mie, cât şi prea nobilului bărbat Johannes Rosenhan din colonia de Torp, a făcut cunoscut în lăcaşul stăpânului Neulandiei, Carol Uthenhov, şi a susţinut mereu că această carte, chiar înaintea anilor ’50, a răsfoit-o împreună cu fraţii Joannes şi Olaus Magnus. De ce? Pentru că prea strălucitul principe, stăpânul Fridericus, duce de Braunschweig şi de Luneburg, i-a arătat prea-luminatului şi prea-puternicului principe, Stăpânului Carol şi desemnat rege al Suediei şi prea-milostivului meu stăpân, cu o nobilissimă frecvenţă a celor mai mai nobili oameni, nu cum arătase mai înainte, ci acelaşi volum, cu care fusese plecat la Roma în Perusia şi pe care îl văzuse cu deosebită admiraţie. Până aici a fost Ill. Scitul. Dar au mai fost văzute mai multe monumente – semne de străveche virtute a strămoşilor noştri, Goţii, prin Italia şi prin alte regate cu prilejul peregrinării lor, cu mult tâlc şi cu bună rânduială întocmite în jurnale de călătorie, cum este şi cazul celui dat la lumină din întâmplare, de nobilul tânăr Johannes Gabriel Sparvenfelt: acesta este în mod fericit şi cu ingeniozitate adnotat; astfel, graţie destinului care guvernează totul, în cele din urmă, au putut fi recuperate. V. Legile străvechi paternale ale tuturor goţilor şi, în parte, privitor la expediţiile la West-Gotice, atât cea militară, în Grecia, cât şi în alte locuri, cu un cuvânt, se menţionează clar regiunile migraţiei. VI. Obiceiurile, literele, limba, cele sacre şi altele privind relaţiile cu exterioriul. Toate acestea au fost clar arătate la locul lor. Sigur este că Grotius (Proleg. Hist. Goth. Melancht. în Cronica Busbeq. Ep. IV. Scal. lib. III) întăreşte ideea că la Marea de Azov chiar şi în zilele noastre sunt vii obiceiurile, limba şi numele Goţilor (adică ale Geţilor, n.t.). El mai adaugă numeroase nume în limba persană5 de locuri scite, locuri pe care Persia le stăpânise multă vreme (deci pentru că fuseseră locuite / stăpânite de perşi au căpătat nume persane, cum a fost cazul la noi cu traducerea în slavoneşte a multor toponime pur geto-dace, în perioada năvălirii popoarelor slave, conducând la soluţii eronate din partea acelor lingvişti care nu cunosc istoria ţării, sau, pur şi simplu, chiar dacă o cunosc, o mistifică, n.t.), de-abia acum, pentru prima oară transmise. Apoi, despre folosirea actuală a unor cuvinte gotice în Chersonesus Taurica (Crimeea de azi) şi în Tartaria Praecopensis ne-o mărturisesc bărbaţi prea iluştri ca Melancht., Busbeq., Scal., Vulcan., Boxhorn., Rachel. Chiar şi Verelius al nostru (Chron., p.m. 338, Vulcan în ad. dit. Not. la Jordanes, Boxhorn. Hist. Univ. ad. Rachel De jure Publ. Imp. Germ. CXIII), a arătat pe marginea textului şi la notele făcute adăugirilor operate de Vulcanius, că nu puţine din acele cuvinte sunt absolut getice. Din acelaşi motiv, pot fi şi celelalte trimise la aceeaşi origine, văzute pe aceleaşi scrieri. Chiar acesta este un motiv de îngrijorare exprimat în recent apăruta carte a ilustrului bărbat Wolff şi a deja dispărutului Verelius, pe care noi o lăsăm spre a fi dusă la bun sfârşit. VII. Migraţia naturală a popoarelor spre sud sunt vorbe aparţinând lui Cromerus (I, I, CXV, de R. Pollon). „Este mult mai normal”, zice el, „ca popoarele nordice să migreze spre miazăzi. Acesta este cazul Cimbrilor, Goţilor, Vandalilor şi Longobarzilor”. După cum spuneam mai sus, ceea ce i-a separat pe Goţi de celelalte popoare, acestea sunt sănătatea şi robusteţea corporală; scriitorii care se respectă afirmă acelaşi lucru: căci ei au trupul alb, pletele blonde şi sunt mai înalţi cu un cap decât alţii. Prin aceste calităţi blonda Ceres va naşte o mlădiţă măreaţă, aşa cum a cântat Lucanus (Lib. IV, De bello Civili, p. 104); pe lângă alţii, acesta a fost Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), care a adăugat: „Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară, dar sunt şi astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Goţii / Geţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii care mai fuseseră numiţi Sauromaţii străvechi şi Melanchleeni. Sunt unii care i-au numit Geţi pe aceştia.” (Este foarte limpede că, exact ca pretutindeni în cartea sa, aşa cum de fapt o şi enunţase, Goţii sunt totuna cu Geţii, n.t.). Dar aceştia, adică Geţii, nu diferă deloc de Goţi decât prin nume (v. şi Maria Crişan, Ubicuitatea Geto-Dacilor – anexă la Arta poetică la G. Coşbuc şi Limba strămoşilor noştri şi primul poet romano-geto-dac, Publius Ovidius Naso în care autoarea vorbeşte despre alternanţa vocalică e/o; deci Goţii nu sunt altceva decât triburi de Geţi războinici, aşa cum erau inclusiv la gurile Niprului – Borysthene, după cum ne-o atestă Dio Chrysostomus în Getica, Geţi încă nesedentarizaţi, n.t.): toţi au trupul alb, pletele blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip. Legile le sunt comune şi nici cultul zeilor nu îi deosebeşte pe unul de celălalt. Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c. XXI, la Horat. Epod. XVI): „Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.e.n. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.e.n, autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.)’ sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin”. Bonfin. (l.c.): „Nu ştiu ce anume lucru special şi propriu influenţează până într-atât fiinţa umană legat neapărat de locul în care s-a născut – aşa încât numai după aspectul exterior, după constituţia trupului, poţi numaidecât să deosebeşti un German de un Gal, un Gal de un Hispan şi, ca să fiu şi mai explicit, pe un Insubru (Insubres au fost un popor al Galiei Cisalpine care locuiau regiunea milaneză actuală cu capitala la Milano,  n.t.) de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin”. La fel cum se pronunţă Procopius despre Goţi, relatează şi Alphonsus Carthaginezul şi împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face şi Lucanus (De bello civ., lib. 11).

„Sciticul Masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi şi corpuri albe6.

De comun acord cu  aceştia se exprimă şi Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

„Ce osebire, ce-i drept, între cerul Britaniei însăşi

Şi între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină,

Sau între cerul din Pont şi-acel al oraşului Gades,

Şi al ţinutului unde sunt negrii cu feţele arse.

Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele,

Căci fiecare îşi are şi vântu-i şi partea din ceruri.”

(Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, traducere, prefaţă şi note D. Murăraşu, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1981)

Vezi şi la Tacitus (De vita Julii Agricolae, c. XI) locul în care se relatează despre poziţia cerului care dăduse corpurilor umane un anume habitus; iar la Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., c. 8, p.m. 212) care pomeneşte despre părul Galateilor care creşte în funcţie de natură (ek fusew). Vezi şi Cicero (De Divin., lib. 11, p.m. 1 23), care şi el, prin cuvinte foarte clare, vine să confirme absolut acelaşi lucru. „De ce? zice el: deosebirea dintre locuri, oare nu este firesc să atragă după sine şi progenituri diferite la oameni? Pe acestea le putem trece în revistă cu uşurinţă: de ce există deosebiri foarte mari între Etiopieni şi Sirieni în privinţa trupurilor şi sufletelor lor, după cum este de diferită şi regiunea de baştină: de unde se poate înţelege că la naştere contează mai mult aşezarea pământului (locurilor de obârşie) decât traiectoria Lunii.” VIII. La Înainte-Stătătorul celor Sfinte din aproape întregul Univers Creştin, la Conciliul Regal a fost spus acest lucru de către energicul Nico1aus Ragvaldus (pe atunci ca delegat de Wexionensus, trimis la numitul conciliu, mai apoi chiar înalt pontifice de Upsala (v. C. Stephanus) la care au subscris cu toţii, lucru cuprins în Actele instrumentate ale conciliului şi chiar în istorii. Acest lucru se găseşte în discursul prezentat acolo şi cu anexa unei contestaţii solemne, publicat atât în latină, cât şi în limba paternă. IX. Este atacată autenticitatea (a?tentik) confirmării date legilor lui CHRISTOPHORUS’ regele Sueoniei, Daniei şi Norvegiei, care se păstrează până în zilele noastre în Arhivele Regatului (Istoria străveche a lui Ablavius, rămasă în manuscris confirmă faptul că legile Regatului Sueoniei erau comune cu cele ale Danezilor, întrucât sunt iscălite de regele ambelor regate. Şi aceste argumente sunt importante, deoarece de către noi, juriştii, se înţelege deposedare juridică (evincentia) şi care tocmai „într-un atare prilej, aproape numai printr-un semn (cred, făcut cu degetul arătător, n.t.) ar fi fost suficient să-l obţii (cred că este vorba de recunoaşterea / confirmarea autenticităţii legilor în discuţie, n.t.).

§2. Am spus şi în paragraful precedent că aceasta este opinia comună a scriitorilor: aceasta este forţa adevărului care atrage după sine acordul unanim. Şi cine dintre istorici s-a
îndoit, cu adevărat, de aceasta? Dacă, din prea multă preocupare faţă de noutate, negi acest lucru, atunci este nevoie să negi totul: dacă vei spune că aceasta este o minciună care vine de la cei vechi, atunci este nevoie să spui că toate sunt minciuni. Aşadar, ce forţă mai puternică decât cea a istoriei, căreia se cuvine să-i dai crezare, decât mandatele celor vechi transmise nouă prin monumente. Şi de ce chiar ei despre care este vorba acum, Goţii, Longobarzii şi ceilalţi; de aici se mărturiseşte că au plecat în diverse colţuri ale lumii: în ce anume direcţii şi în ce chip; prin propria mărturisire a tuturor, în calitate de fiinţe vii, dotate cu văz, cu prudenţă, a celor a căror memorie încă nu a dormit, observ că mi se cuvine să arăt în întregime adevărul şi să dizolv neînţelegerile.

§3. Aşadar, să începem cu Jornandes, el însuşi got (adică get, n.t.) care şi-a extras opera din scrierile anticilor; el relatează că Goţii au venit din SCANZIA (Scandinavia de azi) exact ca un roi de albine (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, C. I, II, III, IV, V). Apoi ne arată ce vrea să însemne această SCANZIA şi naţiunile care o locuiau; astfel, folosindu-se de un vocabular bogat, ne arată chipul în care Goţii şi-au părăsit lăcaşurile. Aşa că el numeşte Scandia noastră drept fabrică a popoarelor, un pântec al naţiunilor. Ceva mai departe apoi ne arată răspândirea Goţilor de răsărit şi a celor de apus, deşi la inflexiunea vocii Geţilor (deci cântând, pentru că ei îşi cântau şi legile ca pe nişte psalmi, dovedind că limba lor era o limbă armonioasă şi melodioasă, caracteristică dovedită şi de faptul că Ovidiu a putut adapta prosodia latină la limba getică, vezi poemul Laudes de caesare, n.t.) îi numeau pe aceştia Ostrogoţi şi Vizigoţi. Înţelegeţi deci: cu o altă trupă de goţi au plecat din Scanzia (sub conducerea regelui Berich (a se citi Herich), aminteşte Jornandes; lucruri de care vorbise mai sus, acum le repetă pe scurt.

§4. Procopius ( Hist. Goth., IV, fragment, p.m. 241 şi 248) îi scoate pe Ostrogoţi şi pe Vizigoţi din aceeaşi Scanzia, precum şi pe Longobarzi (deci, i-a adăugat aceluiaşi fragment de istorie şi pe acesta, legat de ţinuturile locuite de Goţi). La fel procedează şi Procopius7, adăugând la ei şi alţi nenumăraţi Vandali (la Tacitus, De Mor. Germ., c. II, îi găsim sub numele de VANDALII, la Procopius şi Zosimus bandiloi, iar la Eutropius ouandaloi, cu variantele Vandeli, Vindili, Vinili, Vinuli, Winili, Winuli), la Goţi  întărind că  au aceeaşi origine:  Goqoi  te  eisi  kai Bandiloi kai Ouisigoqoi kai Gepaide? („Goţii sunt şi Vandali şi Vizigoţi şi Gepizi”, Hachenberg, Orig. Germ., XIII); că Vandalii s-au adăugat celorlalţi Goţi, ne-o confirmă o sursă de mare încredere (Procop., Vandal., lib. I, lib. 1V, c. 39) – sub regele Gilimer care se bucura de o mare simpatie; el a avut sub conducerea sa întreaga progenitură a neamului şi pe cea mai nobilă; dintre scriitorii care se bucură de cea mai mare încredere este Grotius (Proleg. Hist. Goth.).

§5. Deopotrivă şi Paulus Warnefridi longobardul (De Gestis Longobardorum, lib. I, c. II), după cum el însuşi ne-o mărturiseşte, făcând o menţiune despre naţiunea lui, s-a dovedit că locuitorii săi (longobarzii) împreună cu Goţii, plecând din Scandinavia noastră, s-au apropiat de Scandinau. Johannes Boëmus (De Mor., leg. et ritibus omnium gentium, lib. III, cap. 8) o numeşte chiar cu acelaşi nume, dar şi cu multe altele; apoi chiar la Ptolemeu avem menţionaţi Goţii care locuiau pe Vistula. Desigur că şi Mela (lib. III, c. 6) îi numeşte la fel, cu acelaşi cuvânt. La fel şi Plinius (IV, 1 2), precum şi Solinus (III, 19 şi 20). Chiar aici în Scandia (exact cum o spusese şi Plinius) afirmă Isidorus (Init. Chron. Gothorum) că a existat cel mai vechi regat al Goţilor (= Geţilor, n.t.). Şi cum foarte corect aminteşte, acesta s-a născut din regatul Sciţilor. De aceea Dexippus (lib. II) în cărţile sale dedicate treburilor Goţilor, şi le-a intitulat Ta Skuqika („Faptele Sciţilor) ca să fie clar pentru toţi scriitorii de bună credinţă acest adevăr istoric (şi anume că geţii se trag din sciţi, n.t.). Iar Eunapius îi pomeneşte pe Sciţi într-un limbaj confuz, idem Ammianus; iar Ablavius Gothus, printr-un limbaj ales, vorbeşte cel mai acurat dintre toţi (Nicol. Ragv. Orat., p.m. 165 ex Ablav.). Dar Dio Chrysostomus în cartea despre războaiele Goţilor, le zice Getikon, „getic”8 (Aici Carolus Lundius comite o gravă greşeală, căci este ştiut că Dio a trăit în sec. I e.n. şi a scris un tratat Getika (Treburile getice) din care s-a inspirat JORDANES / JORNANDES, cum îl numeşte mereu Lundius, în timp ce Goţii (chiar dacă sunt totuna cu Geţii) au apărut în istorie, cu siguranţă desprinşi din Geţi, de abia în sec. IV-V e.n., n.t.). Să-i mai adăugăm şi pe Zosimus şi pe Zonaras, în mai multe locuri din operele lor; pe lângă aceştia, însuşi Plinius îi numără pe Geţi în rândul popoarelor scite (IV, 12); la fel şi la Trebellius Pollio (Vita Galieni et Claudii), la care Austrogoţii sunt cuprinşi în numărul aceloraşi neamuri. Aici se adaugă şi Anastas. (Hist. Chronol.) Skuqai oi legomenoi Gotqoi („Sciţii care sunt numiti Goţi”). Rosendius ( Antiquit. Lusit.): „Multe popoare”, spune el, „îşi trag numele gotic de la Scania, un lucru trecut cu vederea de către scriitorii vechi şi înfăţişat confuz sub titlul de Getica”. Jacobus Bergomensis (Suplem. Chron.): „Popoare care au fost numite de către Greci şi de la care şi-au tras numele Scythia şi Gothia”. Schedel / Senensis: „Sciţii de la care îşi trag numele Svecia şi Gothia”. Heinsius, în Paneg. Gust. Magni afirmă: „Geografii de mai dincoace au separat Geţii din vechime de Goţi, fără să o vrea. Ei nu şi-au dat seama că Geţii sunt destul de asemănători cu Goţii şi în numeroase cărti ale celor vechi, autorii se sprijină atât pe mărturiile Romanilor, cât şi pe cele ale Grecilor, căci atât numele, cât şi obârşia le sunt comune”. De aici Ferrarius relatează în legătură cu acest adevăr istoric, aducând în memorie pe cei mai serioşi scriitori a căror autoritate se impune ca o marmură (Paneg. R. Christ. laud. dic.).

§6. Dar toate aceste afirmaţii nu coincid întru totul cu istoriile noastre şi cu Analele străvechi ale Sveoniei? Desigur că da! Af Japhet are komne Scyther och Geter, som longt epter Kalladis Gother / och nu Schwenste („Sciţii  şi Geţii se trag din Japhet cărora mai târziu, după Goţi, li s-a spus Sueones” (cf. Chron. şi Hist. Pat.). Trec acum peste Imperiul Sciţilor care se întindea pe tot globul şi despre care relatează pe larg Herodot, Xenophon, Strabo, Diodor din Sicilia şi câţi alţii şi în câte locuri şi ale căror afirmaţii sunt în deplină concordanţă cu toate istoriile importante şi cu analele naţionale.

§7. Despre Hispani a auzit şi Alphonsus de Villa Diego Hispanul (Chron. Goth. Regni p.m. II): „Gothia se află în Scandia, zice el, patria naturală a neamului nostru gotic, de unde ei înşişi au plecat şi unde ei astăzi îşi au încă domiciliul regal şi statal”. La această afirmaţie consimt şi Roderic. Tolet. (Rerum in Hispania gest., lib. II, c. 4); Joh. Lup. (De J. et J. Regni Navari, VI, 4): Alphons. Carthag. (Anac. Regum Hisp., c. IX) şi alţii.

§8. Cât despre plecarea Goţilor de aici în Italia, Italii însuşi o mărturisesc într-un singur glas, lucru ce, de bună seamă, a folosit ca argument în istoria alcătuită, parte tipărită, parte scrisă de mână care se păstrează la Biblioteca Vaticanului la Roma, nu atât în latină, cât mai ales în dialect italic (nu cumva este vorba de limba română veche, adică geto-dacă? n.t.), în ea fiind cuprinse faptele Goţilor transmise Posterităţii. Aceasta nu şi-au propus atât să aducă laude măreţe Goţilor cu eleganţă şi cu fermitate, ne-o spune ilustrul bărbat Octavius Ferrarius ( Pan. Chr. Reg., p. 7, 8 şi 19). Legat de aceasta şi Sigonius (De regno Ital., lib., I, p.m. 11) dovedeşte că pe Goţii înşişi nu i-ar fi născut imperiul etern al Romanilor în Italia, ci invers, căci, după cum spuneam, făuritorii Italiei au fost Sciţii. Pe lângă alţi scriitori preocupaţi de originile Goţilor/Geţilor, s-a numărat şi Cato, din care ni s-au păstrat fragmente care supravieţuiesc şi astăzi (deci, cu mai puţin de patru secole în urmă, cartea lui Cato Maior, Originile Romei, în care el relatează şi despre străvechimea scrierii getice, încă exista sau măcar fragmente din ea, n.t.). Astfel că nu a fost de mirare când Plautus a numit Italia barbară (Poenul III, II, 21). Pe sacerdotul italic al lui Hercule l-a numit Poticium cel barbar (Poticium = Pinarii, -orum, veche familie din Latium consacrată lui Hercule, n.t.), iar ritualul italic, barbar. Oraşele italice şi ele au căpătat epitetul de barbare. Legile italice sau romane şi ele au fost etichetate ca fiind barbare (Bacchid., I, 11, 15; Casin., II, VI, 19; Capt., IV, II, 104 şi III, 1, 32) şi traduse în latineşte în manieră barbară. Şi de ce nu aş spune-o,şi ziua de sărbătoare, precum şi altele, au fost considerate barbare, odinioară acestea fuseseră denumiri acceptate la toate popoarele, cu excepţia grecilor. Ba chiar şi cele mai vechi cuvinte care la origine au fost tusce (de la Toscana în Etruria, adică etrusce) şi scite, sunt clar convingătoare că sunt gotice (desigur getice!, n.t.), cf. Plaut., Asin., prol. II şi Trin., prolog. XIX. Verbul pultare („a lovi uşor”) pe care Plautus îl foloseşte foarte des, provine din cuvântul nostru pulta sau bulta (Dicţionarul latin-francez, a 5-a ediţie, Hachette, 1923, ne oferă explicaţia că pulto,are este un arhaism pentru pulso,-are, „a lovi”, „a bate la uşă”, la Plaut având sensul de „a bate uşor în poartă / la uşă” şi, cum poetul comic Titus Maccius Plautus, calificat drept un pictor inimitabil al năravurilor populare, a trăit între anii 250-184 î.e.n., este foarte evident că din limba geto-dacă vin toate cuvintele barbare prezente în comediile lui şi nu din gotica propriu-zisă, gotica fiind la rândul ei o getică ornamentată, după cum ne-o arată izvoarele vechi, cu atât mai mult cu cât Goţii (în opinia mea, deloc departe de opinia lui Lundius, n.t.) au apărut pe scena istoriei (Goţii de răsărit şi Goţii de apus – Ostrogoţi şi Vizigoţi) la mijlocul sec. IV (350-375), cu Amaler şi respectiv Hermanrich (350-375), imperiu, distrus de huni; W-G cu Alarich (395-410) au năvălit în Italia (în 410 au ocupat Roma); Rekkared (586-601) > catolicism; ultimul rege a fost Roderich (710-711). W-Goţi ultimul rege Teja cade la Vezuviu 552; au dispărut în 601 A.D., deci domnia lor s-a întins pe o perioadă de 2 secole şi jumătate. Aşa că, fără urmă de tăgadă, toate cuvintele barbare folosite de talentatul comediograf latin Plautus sunt forjate din limba getă, căci Geţii şi Dacii fuseseră pe pământul italic cu mult înainte de întemeierea Romei şi au rămas ca atare la ei acasă, la care s-au adăugat prizonierii de război – unii reduşi la sclavie – de aceea şi personajele-sclavi ale comediilor şi eline şi latine se numesc pur şi simplu Davos sau Davus, Getes sau Geta (dar a fost şi un împărat roman Antoninus Geta din cei şapte împăraţi Antonini (Nerva, Traian, Adrian, Antonin, Marc Aureliu, Verus şi Commodus). Antoninus Geta (născut la Milano în 189) era fratele lui Caracalla cu care împărţea domnia şi care l-a ucis în 212 A.D., deci la vârsta de 23 de ani. Caracalla a ordonat să fie ucise peste 20000 de persoane; el fu şi ucigaşul juris-consultului Papinian, pentru că refuzase să facă apologia uciderii lui Geta; aşa că acei şefi de stat care-şi ucid şi rudele foarte apropiate, se trag din acest odios împărat roman, n.t.). Verbul mulcare („a mulge”) nu este un cuvânt latinesc, o recunoaşte deschis însuşi VARRO (116-27 î.e.n., poet şi unul din savanţii cei mai renumiţi din vremea lui de la care ne-a rămas şi un tratat despre agricultură, De re rustica; deci autorul se sprijină pe surse foarte demne de încredere, care au trăit cu secole î.e.n., întărind ideea că e vorba de un lexic pur getic, n.t.), dar o recunoaşte deschis şi Gellius (Noct. Attic., lib. XI, c. 1). După cum nici verbul mulctare nu este latinesc. Căci, de fapt, în acelaşi chip, mulgând lapte, se trage din ţâţe (uger), ceea ce printr-un sermone vernaculo, adică cuvânt popular (la Varro, însă, prin sintagma vernacula vocabula se înţelege „cuvinte latine”), noi spunem mulka, molka (Thys. şi Gronovius la Plautus, Stich., III, 1, 19; Fragm. Legum Sueon. et Goth., c. XVI). Există unii care susţin că mulgeo şi mulceo („eu mulg”), de aici şi mulcto sau mulco („eu pedepsesc”) ar veni din grecescul amelgw („eu mulg”), când de fapt se cuvine să căutăm izvorul comun, mai înainte de toate, în Sciţia. Halophantam , un cuvânt pe care ştim că-l întâlnim la Plautus (Curcul., IV, I, 2), precum şi la Salmasius şi la Scaliger, în calitate de comentatori ai aceluiaşi pasaj, (dar acest cuvânt poate fi perfect dedus din hal şi fante şi, considerăm că este greşit  pus în legătură cu grecescul olofanth (cuvântul nu apare nici în Bailly, Dicţionar de greacă veche, Paris, 1929 şi nici în E. Legrand, amplu dicţionar de greacă modernă, Paris, tipărit cam în aceeaşi perioadă; bănuiesc că este o expresie pur juridică, folosită în Evul mediu şi care putea fi găsită într-un dicţionar de specialitate), însemnând „obligaţia de a compărea în justiţie”, „a depune cauţiune în favoarea cuiva”, „vas”, expresie care îşi are obârşia în Sueonia şi care poate fi pusă în legătură cu o sintagmă similară, regăsită la Marţial în cartea a IX-a, n.t.); la fel stau lucrurile şi cu cuvântul bustirapus (la origine înseamnă „hoţ / profanator de morminte”), Bust-ei-rapr care în limba gotică veche / adică getică înseamnă „bărbat”, este folosit de Plautus cu acelaşi sens de „bărbat chel”, care nu are nici un fir de păr pe cap spre a putea fi numit în toată legea (vir bonus); la Plautus (Merc., V, 2, 85 şi Rud., II, II, 9) se foloseşte cuv. MACHAERIA cu sensul de „săbiuţe” şi acesta este cuvântul gotic vechi MAEKER, de unde l-au luat şi grecii maaira („satâr”); de socco, socca (de la cuv. soccus, o botină specială pe care o încalţă actorii de comedie), folosită de Plaut în Soldatul fanfaron, ultimul act (comp. cu Mercat., V, II, 85; Rud., II, II, 9 şi Edd. Havamal., LXXI) este de origine scită, iar goticul SOLA (vezi Bacchid. II, III, 98) răspunde perfect acestui cuvânt (să nu uităm că întotdeauna este vorba de Get sau şi de Get, când spune Got, n.t.); SCURRA („bufon”, „parazit”, „jongleur”) care la cei vechi însemna „a înşira vorbe goale / sarcasme spre a stârni râsul celorlalţi”, ne duce la sensul lui SKURA din limba noastră populară, însemnând „vorbăreţ”, „flecar”. Şi care e situaţia altor cuvinte pur scite (adică gete, n.t.) pe care le întâlnim frecvent la ENNIUS, PLAUTUS, CATO, VARRO şi la mulţi alţi autori, din care cităm o parte; vinnula, cista, cistula. cistellula, herus, herilis, heres, heredium, herediolum, caput, arca, arcula, cippula, nasus, denasare, casteria, claro, clarifico, claritas, claror, claritudo, clarigatio, mundus, mundare, vocare, advocare, fallere, velare, stygius, carcer, carcerare, gelu, cura, curare, stare, urbare, turbare, nomen, nominare, meminisse, taberna, tabernarius, catus, catc, nicere, nere, nictare, sputare, insputare, caupo, stega, puteus, potus, putus, putillus, baltheus, pipare, pipire, boreas, rica, ricula, ricinium, acheruns, boia, rosca, pellis, palla, pallium, pallula, palliolum, palliolatus, paludamentum, paludatus, palatum, palatium, specio, cum compositis, specto, speculor, spiculum, speculator, speculum, specus, spelunca, species (majoritatea acestor cuvinte le regăsim şi în limba germană actuală – fein, kiste, Kapitel, klar, Palast, niere – nu numai în română, dovedind o dată în plus că istoria strămoşilor noştri a fost comună cu cea a popoarelor germanice, că am locuit aceleaşi meleaguri, că neamul vlaho-geto-dacilor şi carpilor a vorbit aceeaşi / aproape aceeaşi limbă cu cimerienii, celţii şi teutonii, cea getică fiind de fapt la baza tuturor, în sânul ei născându-se şi scrierea, n.t.). Revenind la străvechiul cuvânt PAN, analizat mai sus, am constatat că este şi elin şi italic şi germanic, pentru că la origine este cuvânt scitic, adică getic. Lui legere („a citi”) din latină îi corespunde legein în greacă, iar în limba noastră este lesa / läsa, iar la Wulfila legunt („ei citesc”) (Math., VI, 26) se găseşte lisan. Zythus, la Diodor din Sicilia Zuqo, nu este nici cuvânt egiptean şi nici grecesc de la zew care înseamnă „a fierbe”, ci este pur gotic (adică şi getic, n.t.), căci grecescul Zuqo la noi se zice seth sodh, unde th este exprimat prin th sau dh (o confirmă Arngrim, lib. I, c. III) şi de la el şi Verelius (Runog. Scand., c. VII, c. III); de aici s-a format verbul sieda, siuda, în germană sieden, însemnând „a fierbe”, „a topi”. Spunem, de pildă, o băutură din orz fiert; grecescul teirw, latină tero („eu zdrobesc, fărâmiţez, macin”) vine din verbul nostru teira / tera, de unde handtera („a măcina / zdrobi manual”; qin sau qi qino  („grămadă”, „cumul”) se spune că vine de la qew, însemnând „cu carul”; pe această derivaţie eu nu dau nici o para, pentru că îmi este clar că vine de la geticul tina , pentru că la Cicero (Orat. cont. Rull.) avem cogere („a aduna”) şi coacervare („a îngrămădi”). Chiar şi subsatntivul montes („munţi”) este folosit ca echivalent pentru maximi („cei mai mari”), acervi („grămezi de cereale”) la Plaut (Pseud., I, II, 55). Latinescul aevum („durată”, „timp”, veac”) vine de la goticul / geticul äwe şi destul de apropiat de aiwn al grecilor şi de avan al arabilor (aşadar, s-ar putea reconstrui fraze întregi de limbă getă străveche, pe baza acestor extrem de preţioase formule etimologice şi româna actuală păstrează cuvântul getic străvechi ev, n.t.) A se compara şi cu ceea ce spune Celsus (Com. Eccl., p. I, c. 8 – este vorba de filosoful vestit pentru atacurile sale împotriva creştinismului şi care a trăit la Roma în sec. II e.n., sub Antonini). Trimit acum la Platon (Crat., p.m. 319) unde vom găsi nenumărate cuvinte greceşti primite de la barbari; trimit şi la Dionysius (lib. I, spre final) care susţine clar că Roma  s-a slujit mai întâi de limba greacă, din care apoi, multe cuvinte au pătruns în latină, amestecându-se cu latina (deci, limba latină a luat din vechea getică şi direct, prin populaţia geto-dacă existentă la Roma şi indirect, prin intermediul limbii eline, n.t.). Trimit şi la Julius Caesar Scaliger (filolog şi medic italian, unul din cei mai mari erudiţi ai Renaşterii, 1484-1558), autor al unui strălucit tratat de poetică, n.t.) de la care aflăm că vechii Latini au luat nenumărate cuvinte din Magna Grecia. Trimit şi la ilustrul Morhosius (lib. De patav. Liv., cap. XI) care ne transmite informaţia că în Italia au existat mai multe limbi: ale sclavilor indigeni, dar proveniţi din alte regiuni, precum şi ale celor ai casei; fiecare îşi avea limba lui proprie, opinie cu care eu sunt totalmente de acord, ţinând însă să subliniez un fapt, că multe din cuvintele latineşti erau la origine scite. Chiar şi numărul impar nu vine de la Greci, ci de la Sciţi; oamenii erudiţi au arătat deja că atât flexiunea verbului, cât şi cea a substantivului din latină au origine barbară, de exemplu; karkar, karker, karkeris, karkeri = carcer, carceris, carceri („închisoare, a închisorii, închisorii”). În karkarai, după Wulfila (vezi şi Glosarul la gotul Wulfila, precum şi Codicele de legi străvechi Pat.) ai se citeşte ca şi cum ar fi e,  în carcere, după cum chiar şi sunetele au şi ai sună e: namen, namnis, namni = nomen, nominis, nomini („nume, al numelui, numelui”); father, fathris, fathri = pater, patris, patri („tată, al tatălui, tatălui”); mother, mothris, mothri = mater, matris, matri („mamă, a mamei, mamei”). Şi la verbe: im, is, ist = sum, es, est („sunt, eşti, este”); vidiau, videis, videithş = video, vides, videt (= văd, vezi, vede); vastiau, vastis, vastit /sau vastijt vestio, vestis, vestit („mă îmbrac, te îmbraci, se îmbracă”); au la Goţii sună ca şi o sau ó; haba, habas, habaith = habeo, habes, habet („eu am, tu ai, el are”). Desigur că din haba gotic s-a ajuns la latinescul habeo; aşadar haba este habeo, habas – habes, habaith – habet, habam – habemus („noi avem”), habaith – habetis („voi aveţi”) şi habant – habent („ei au”). Haba astăzi este hawer. Mai mult ca sigur că habetus este în loc de avitus („avut, deţinut”, dar şi „corpolent” la Plautus) şi habe în loc de ave („să ai”), după spusele lui Non. Şi Bongars. Ad Justin. (lib. I, c. I’ 4). Aşadar, este lesne de legat lucrurile între ele de aşa natură, încât să conchidem că aceste cuvinte nu numai că au preexistat în gotică (getică), dar că ele au şi fost adaptate şi traduse în limba latină cam după bunul plac; ba chiar adesea accepţiunea verbului este interpretată la Plaut şi Terenţiu puţin îndrăzneţ, când vor să spună că o femeie a fost avută (haberi) se adaugă cum coit („a fost posedată / s-a unit prin căsătorie”), ceea ce în vechile noastre legi se va exprima cu oarecare pudoare şi niciodată nu se va argumenta în acest chip.

 CAPITOLUL III, 1-14

Rezumat Cap. III, 1-6 §1. Există unii care resping vechimea legilor noastre, iar în fruntea acestora se află Coringius (Hermann Conring – 1606-1681- este fondatorul istoriei dreptului german; lucrarea lui de bază este De origine juris germanicii (Despre originea dreptului germanic), 1643, n.t.). Principalul lui argument este că Goţii (Geţii) la acea vreme nu ar fi avut litere. Acest motiv este evident fals, deoarece folosirea literelor gotice (=getice) în patria noastră este străveche. Lex Attinis, lex lata pe care o demonstrează Messenius. Grecii şi alte popoare au luat litere (alfabetul) de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre  răspândirea acestor litere §2. Alt argument al lui Conringius – o pană mai uşoară. §3. Sub influenţa scriitorilor antici care susţin că scrierea a apărut mai întâi la Geţi, Jornandes (la Lundius îl vom găsi numai sub această formă a numelui, în timp ce la noi s-a încetăţenit JORDANES, n.t.) recomandă cu toată convingerea legile scrise ale lui Zamolxis şi Deceneu. Bellaginele este mai corect să fie numite BIJLAGINES, conform codicelor scrise de mână. Expunerea lui Vulcanius. §4. Ce este Vittod? Ce este Lagh şi ce este Biuths ? Care este originea lui Lagh? §5. Este lăudat Bureus (jurist). Este explicată străvechea lege a Vizigoţilor în afara regatului Goţilor de baştină. În documentele vechi se menţionează desele incursiuni făcute de strămoşii noştri în Grecia. Când au fost puse la punct codicele de legi ale Goţilor de Vest de către juriştii provinciilor? §6. Judecătorii provinciilor nu se bucurau de aceeaşi putere cu cea a pretorilor romani. În Dreptul Roman autoritatea Imperiului era atribuită pretorilor.

§1. Să vă fie clar pentru toţi, că cei pe care Antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere  unanimă, Goţi. În acest sens a fost un mare număr de scriitori, dintre cei mai diferiţi, iar eu nu i-am enumerat chiar pe toţi. Goţii (Geţii) au întrecut, în glorie şi fapte, toate neamurile şi toate naţiunile, până în ziua de azi; cei mai mulţi, relatând despre războaiele şi bătăliile dus  de Goţi (şi Geţi), rămân înmărmuriţi şi plin de admiraţie faţă de ei. Niciodată nu s-au scris atâtea opere literare şi istorice, niciodată nu s-au promulgat atâtea legi civile şi sacre – sunt fără egal în lume! Despre toate acestea ne stau mărturie atâtea genuri literare grăind despre acele vremuri străvechi. De aici, şi tocmai fals judecatul Andreas Bureus (Descript. Sueon. Polit., p. m 20), ale cărui cuvinte, urmărite punct cu punct, constatăm că nu se abat de la adevăr: „Că vechimea legilor noastre vestgotice s-ar cuveni să fie socotită din perioada în care Goţii au plecat de aici sau puţin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenţa Goţilor în Grecia şi Tracia, unde se stabiliseră”. Cu el alături, sau cel puţin pe acelaşi teren va fi aşezat şi strălucitul Hermannus Conringius (De orig. Jur. Germ., c. V). Şi această dispută, arată după cum se instrumentează: dacă s-a recurs numai la jocuri ridicole, ceva arme, aparat scenic, trecând peste cele serioase; pe acele Herculeene le-a trecut  cu vederea, le-a înlăturat pe dată. De aici şi prima reclamaţie, ba încă foarte vehementă. Fără îndoială că înainte de Wulfila, acestea au fost literele runice pe care le-au folosit popoarele nordice; iar lui Wulfila nici nu i-ar fi trecut prin minte să inventeze alte caractere noi, dacă Goţii se foloseau deja de cele runice (dar aşa cum aflăm din cartea lui Bonaventura Vulcanius, De literis et lingua Getarum sive Gothorum, Lyon, 1597 şi din cea a lui Johannes Magnus, Gothus, Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1554, carte în care s-a publicat, pentru prima oară, atât alfabetul getic, cât şi legile lui Zamolxis, Wulfila s-a folosit de alfabetul getic ca să-l creeze pe cel gotic în care a tradus apoi Biblia cunoscută sub numele de Codex argenteus, n.t.). Aşadar, Goţii nu ar fi avut, la acea vreme, alfabet şi nici legi scrise. Acestea s-au născut de la Wulfila încoace, adică cam în jurul anilor 460. Conringius se sprijină şi pe relatările lui Soganienus (istoric grec din sec. V, n.t.) în care în a sa Istorie ecleziastică (VI, 37), îl laudă pe Wulfila pentru meritul de a fi fost cel dintâi inventator al alfabetului gotic şi care a tradus în acest alfabet şi Biblia. Şi apoi, printr-o mică evitare, adaugă năvalnic: „Desigur Wulfila nu a fost primul care a gândit şi pus la punct literele gotice, ci numai le-a dezvoltat şi adaptat pe cele greceşti, descoperindu-le pe f şi Q . La fel şi Claudius, comentatorul Analelor lui Tacitus (XI, 14) care ar fi descoperit trei litere noi şi le-a  adăugat în numărul celor vechi latineşti, litere care, zice el, sunt foarte necesare. Despre formele acestora, a se vedea Vertranius . Lucru sigur este că folosirea alfabetului fonetic de către Geţii din patria noastră (i.e. Suedia) datează imediat de după Potop, alfabet descoperit pe nişte pietre splendide de o mărime considerabilă, aşa cum ne-o relatează foarte limpede Joannes Magnus ( Historia omnibus Gothorum Sueonumque regibus, Roma, 1554, c. I, cap. 7, tot aici sunt publicate şi Legile lui Zamolxis, n.t.): De adăugat, din acelaşi motiv, legea celui dintâi Attin pe care o evidenţiază Messenius din Cronicile lui Joannes Martinus şi care sunt în deplină concordanţă cu cele mai vechi codexuri de legi naţionale: această lege  de o mare bogăţie s-a elaborat în secolul al XVIII-lea de la Facerea Lumii. De ce ? Pentru că se dovedeşte, socoteşte Stiernhielmius că limba greacă este aceeaşi cu cea care a fost a vechilor Goţi (adică Geţi). Şi, ca să nu te îndoieşti de nimic, literele acestei limbi, ca şi ale celorlalte de altfel, au fost luate de la Geţi (Nu numai Lundius, dar şi M. Crişan susţine acelaşi lucru  în toate comunicările prezentate la congresele internaţionale din acest an, Târgovişte, Constanţa, Bucureşti, deja publicate, n.t.). Şi, cel mai apropiat de spiritul meu, şi ca să nu rămână nimic neclar în privinţa literelor acestei limbi care toate provin de la geţi – ca de altfel în cazul tuturor celorlalte alfabete, vezi ce spune Cl. Rudbeckius în Atlantice, unde acest adevăr este dovedit cu o forţă cu totul aparte. Dar şi Cl. Salmasius o spune clar şi direct, că primii oameni care au populat Grecia şi sunt şi autori ai limbii eline, au fost cei veniţi din regiunea nordică şi scitică. Şi la fel stau lucrurile şi în alte privinţe (ca să nu vorbesc nimic aici de Palamede şi Simonide) – fără un motiv întemeiat  probabil vei obiecta şi vei persista în asta: că acesta ar fi fost Cadmus, care cel dintâi ar fi adus literele din Fenicia în Grecia, prin aceasta însă nu se poate nega că primele litere nu au apărut la popoarele nordice, după cum estimează mai sus pomenitul Rudbeckius. Căci pe drept cuvânt, bătrânul Herodot (V, 58) mărturiseşte clar că Grecii, înainte  de a folosi literele aduse de la fenicieni de Cadmus, le-au adus nişte îmbunătăţiri (le-au adaptat graiului lor). Metarruqmizw, adică „ajustez”, „adaptez”, „corectez”; metarruqmisante, zice Herodot, sfewn oliga, adică operând unora din ele simple modificări;  sfewn este ionic folosit în loc de autwn = „lor înşişi” / „aceloraşi”; interpretarea populară este mai puţin reuşită: „după ce au operat nişte schimbări pe ici, pe colo, au început să le folosească”. Cam în acelaşi chip s-a exprimat şi Diodor din Sicilia (V,  p. 235,  Edit.  Laur.  Rhodom.):  „ouk   ex   arh   eurein,   alla   tou   tupou  twn

grammatwn metaqeinai  monon ” („nu  ei -Fenicienii – au fost primii care le-au inventat, ci primii care le-au folosit”). Şi înseşi literele, din respect pentru adevăr, ţi-l arată, căci sunt destul de convingătoare. În această privinţă, chiar şi Tacitus ( Annal. d.l. XI, c. 13, la final) cu totul justificat, aminteşte că literatura greacă nu este absolută şi imuabilă. După părerea multor teologi, Fenicienii ar fi luat literele de la Iudei, iar Iudeii de la Moise. Poziţionarea nu este de negat: Pământul şi axa lui care înclină spre răsărit, se sfârşesc cu Arabia; la sud se află Egiptul; la apus, Fenicienii şi marea; la nord, lateral, de-a lungul Siriei, după Tacitus ( Hist., lib. V, c. 6, Annal., l.d. XI, c. 14; vezi şi Eupol. Lib. de regibus, Clement. Strom., lib. I, Horn De convers Ind., lib. I, c. 4). Cel care afirmă totuşi că literele feniciene au pătruns în Grecia prin Egipt, susţine şi vanitatea egiptenilor, căci se poate prea bine ca inventatorii literelor să fie unii, iar grecii să le fi primit de la alţii (în cazul de faţă, Geţii, iar grecii nu le-au primit direct de la ei, ci prin intermediul fenicienilor sau egiptenilor; dar cum Geţii locuiseră deja Grecia în Antichitate, era foarte firesc ca lucrurile să stea cum au fost arătate mai sus; apoi, într-un al doilea val, să fi fost aduse şi de Cadmus, n.t.).

§2. Totuşi, rămâne ferm pe aceeaşi poziţie Conringius, susţinând că înainte de Sueoni şi Goţi, Danii (i.e. Dacii din Dacia de Vest, azi Danemarca, n.t.) au fost aceia care s-au folosit, cei dintâi, de legi scrise: ”  căci se obişnuia ca primii autori ai legilor să laude regii, pe Valdemar I şi pe Valdemar II la al căror nume se mai adăuga şi adjectivul Scanicae şi Sialandicae, cum a a fost cazul legii promulgate în anul 1163, sub Valdemar I, şi Cimbricae (în legile noastre figurează sub numele de Jutarum, „Dacia de Vest”), cazul legii promulgate în 1240, sub Valdemar II şi aceste legi erau, în mare parte, întocmite după modelul jurisdicţiei saxonice, după cum relatează Arnoldus Huitfeldius, Marele Cancelar al regelui Daniei”. (Praef. Leg. Prov. Fion.). Dar încăpând pe mâini neexperimentate, a fost simplu să se cadă de acord în privinţa acelui drept (legi), aşa cum s-a putut vedea, fie că a fost vorba de corectori princiari, fie de autori prea zeloşi care s-au situat deasupra regilor, lăudaţi mai sus de către Conringius. Dar la început nici nu era nevoie de un consens, căci printre altele, şi prin diferitele chipuri de a pleda şi prin acordarea de termeni spaţiaţi, în darea hotărârilor în procese având ca temă cultul profan al zeilor, acestea erau primite din partea celor cu putere de discernământ sau aplaudând sau respingând zgomotos hotărârea (Nu am certitudinea înţelegerii corecte a frazei, n.t.). Iată că este o întreprindere grea să fac o incursiune în istoria străveche a unui popor foarte cultivat, la care au fost legi de tipul celor pomenite. Şi ceea ce ţine separat de Scani (Scandinavi) cu siguranţă că sunt foarte asemănătoare cu cele ale Goţilor, pentru că din simpla comparare a legilor, socot că se clarifică totul destul de bine, care, aşa cum sunt, sunt cenzurate prin erudiţia acestor legi. Şi nici nu este de mirare, căci mai de mult Scania a fost o parte a Regatului, a fost cămara Goţiei (un adevărat dulap unde se păstrau alimentele pentru Goţi). Regele Amundus /Slemme/ a fost cel care a separat Goţia de celelalte ţări, prin graniţe. Vezi şi fragmentele de legi ca anexă la legile vestgotice: Am gamble Wästgiotha Kämärken emillan Swerige och Danmarck („Despre graniţele vechi ale Goţiei de Vest cu Sueonia şi Dania”). Cât priveşte legile Danilor (Dacilor de Vest), închipuieşte-ţi o îngrămădire de cuvinte alandala (în text este verbotenus, cuvânt care nu figurează în Quicherat, n.t.), fiindcă distinsul Conringius cam aşa înţelege (lucru cu care nu poţi fi de acord fără a roşi); poate  tocmai de aceea nu este urmărit cu seriozitate, căci chiar şi în legătură cu Sueonii şi Goţii, în faţa cuvintelor clare despre legi, încrederea în autori este de neînvins şi prin permanenţa foarte sigură a unor documente de arhivă se poate sigur trage o concluzie trainică fără nici o şovăire.

§3. Cu câtă claritate ni-l înfăţişează Jornandes pe Deceneu ca filosof (care la Strabon (lib. VII, 16 şi XVI) este numit Dekaineo. Cum trăiau concetăţenii lui prin legi făcute de  el, care  scrise  fiind  s-au numit până astăzi Bellagine. Ce vrea să exprime cu adevărat cuvântul Bellagines sau Bylagines, cum figurează în codexurile manuscrise. Înţeleptul şi prea vestitul om de litere şi de ştiinţă Bonaventura Vulcanius, în notele sale la Jornandes (p.m. 179 şi urm.) socoteşte că Bylagines nu este un cuvânt gotic, ci un cuvânt corupt provenit din limba gotică. Crede că lucrurile au stat astfel: „Welhagen este forma contrasă – din motive de economie de limbă – a lui Welbehagen, ce vrea să însemneze „bine”, „foarte  plăcut” şi de fapt  Bellaginele nu sunt altceva decât principiul bunului plac”. Dar în adnotările făcute la Paulus Warnefridus (De reb. Gest. Longob., lib. IV, p.m. 281) se susţine că prin cuvântul Bylagines se înţelege quaerendum („ceea ce trebuie să fie căutat/ voit/ dorit”, n.t.). Cl. Verelius, într-un schimb de scrisori purtate de mine cu el, este de părere că, în consens cu toate operele manuscrise, prin Bylagines nu se poate înţelege altceva, la cei vechi, decât dreptul civil: aşa concep legile patriei erudiţii noştri. Expunerea făcută de ilustrul Vulcanius, în afara noutăţii temei, ne pune la curent cu scrieri inedite, cu vestigii de o valoare cultural-ştiinţifică inestimabilă. Părerile mele se găsesc în prefaţa cărţii lui Verelianus, pe care acum o posedă distinsul Wolff, pe care se vede clar şi înscrisul de mână al li Verelius. Ce mai încoace şi încolo? În fragmentele juridice ale patriei noastre străvechi se întâlneşte mai ales acelaşi rhsi („vorbă”, „cuvântare”), pe care deopotrivă îl demonstrează legile tipărite (c. XV, Tinghr.; Wessman l. c. XIX, Tinfbr., Wesig.)

§4. Dar la Goţi (i.e. Geţi) aceste legi au fost negate (refuzate), în timp ce se foloseau de ele; pe vremea lui Deceneu însă, au cunoscut o perioadă de maximă înflorire; Vittod nu era înţeles de ei ca pe latinescul Lag, dar că foloseau acest cuvânt în vorbire, căci adesea se întâlnea cuvântul Vittod în loc de cel de Lag; printre altele, îl găsim şi în scrierile lui Wulfila, şi nu numai Vittod, ci şi biuths care era folosit de cei vechi, tot în loc de Lag de la cuvântul gotic Biuthan, însemnând „a porunci”; tocmai de aceea, dreptul nescris sau obişnuinţa / obiceiu / cutuma era adesea numit biuths (vezi şi Stiernhook, De jur. Vet. Sueonum Gothorumque, lib. I, c. 1). Iată un exemplu: „Pentru că, nu fără temei, se păstrează în loc de lege cutuma „înveterată” (consuetudo) şi aceasta însemnează drept constituit de obişnuinţă.” (vezi şi „obiceiul pământului” în legislaţia noastră, n.t.), o subliniază Julianus (XXXII, D. de legibus), unde, după câteva interpolări, urmează: „Căci iată ce este important: oare prin sufragiu îşi exprimă poporul voinţa sa şi nu prin lucrurile înseşi şi prin fapte? Desigur că da. Tocmai de aceea s-a reţinut acest lucru, foarte just de altfel, ca legile să poată fi abrogate nu numai prin sufragiul legislatorului, ci şi printr-un consens tacit, adică dezobişnuinţa.„. Aceasta nu înseamnă deloc că Lag era pe atunci ignorat de Goţi. Aşa cum biuths vine de la biuthan /biuda , tot astfel Lag vine de la Lagian / Laga. Trebuie arătat, înainte de toate, că este falsă ideea că lag este de origine romană. Pentru că Lag, azi ieşit din uz, mai folosit fiind lägh , înseamnă „umil”, „dărâmat”, „culcat la pământ”, exact cu acelaşi sens cu care îl găsim la Vergilius (Ecl., II, item, lib. XII, Aeneid. spre final, conf. Liv. Lib. VIII, c. 35, Nep. Atit. CXII, Cic., Orat., III şi VI, In Verr., p.m. 108, lib. IV, Orat., X, p. 261, lib. I, De Invent., p. 71 et lib. I, p. 118, precum şi la Heren., lib. I, p. 7). Iată exemplul luat din Vergilius ( Ecl. XI) unde adjectivului latin umil, doborât la pământ îi corespunde în gotică lägh: „Humiles habitare casas. Et / Ille humilis, supplexque, oculos dextramque, precantem Protendes; equidem merui, nec deprecor, inquit; utere sorte tua. ”  („Cei umili locuiesc în colibe. Şi acel umil ridicând mâinile şi ochii, implorând mila zice: Eu nu cer să te înduri de mine, mi-am meritat soarta; bucură-te de soarta ta!”), unde trebuie notat totodată  deosebirea dintre verbul precari („a ruga”, „a cere prin rugăminţi”) şi deprecari („a abate din drum prin rugăminţi”). Deci Liggia însemnează jacere şi cubare, „a fi culcat”, „a zăcea”, în timp ce Läggia = ponere, locare = „a pune”, „a aşeza”; laga = fundare, disponere = ordinare = „a stabili”, „a aşeza solid”, „a pune în ordine”, „a aranja”. Căci iată-l pe Cato (De re rustica, la început), cum spune: „Majores nostri sic habuere et sic in legibus statuere” (= Strămoşii noştri aşa cum s-au administrat, tot astfel au statuat prin legi). De ce ? Pentru că lagian se întâlneşte la Wulfila, în locul latinescului ordinare („a pune în ordine”), căci acesta pare  să fi fost în uz chiar şi la acei Goţi care, pe atunci, locuiau în afara graniţelor naţionale, deci limba lor, din cauză că trăiau amestecaţi cu alte neamuri, era şi ea mixtă; dar nu neg nici faptul că chiar şi în epocile precedente, fusese coruptă. Cel mai important lucru, după cum se vede, este că dreptul (jus) nostru se numea Lag. În prefaţa lui Birgerus la legile regale Uplandice (?) pot fi citite următoarele: „Land skulu med Lagum byggias / och ey med wäldzwärkum: ty att tha stande Land wäl / tha lagum filgies” („Regiunile au nevoie de legi care să nu fie statuate prin forţă, căci ocrotirea lor se urmăreşte prin cutuma / interpretarea corectă a legilor”). De aceea este nevoie de cuvinte explicative de tipul celor existente în prologul legilor Wessmanice (?). Dintr-o raţiune cu totul justificată, vom găsi adăugat în preambulul legilor lui Helsingius: „ Wari ey lag ä Lande / tha gate engin boody firi” („dacă o lege nu este în vigoare în provincie nimeni nu este obligat să se slujească de esenţa ei”). În prefaţa lui Waldemar II (în Leg. Jur. ) stă astfel scris: „Wet lod skal mand Land bygge„. Se cuvine să se bazeze pe lege şi provincia (regiunea) şi populaţia. Iată ce spune împăratul  Justinian în Digestele către Tribonieni (Culegere de hotărâri ale celor mai străluciţi jurisconsulţi romani, alcătuită din ordinul lui Justinian; Tribonianus a fost cel mai vestit jurist sub acelaşi împărat, de aceea tagma, colegiul lui a căpătat epitetul de tribonian, n.t.): „autoritatea legilor constă în aceea că ea ordonează corect lucrurile divine şi cele umane”. Şi cel mai corect o spune Samuel Puffendorf (1622-1694, publicist german şi autor al unei lucrări intitulate Dreptul naturii şi al oamenilor, n.t.) care (în J.N. et G., lib. VII, c. 1 şi ultimul spre final), subliniază: „Căci Plutarch a privit lucrurile cu multă înţelpciune, dată fiind înclinarea oamenilor spre obligaţii cu mult peste puterile lor naturale, când a socotit că fiind abolite legile cetăţeneşti (dreptul civil), se pot institui onoarea şi pacea neamului omenesc, prin decretele lui Parmenide, Socrate, Platon şi Heraclit.” Aşadar, acesta este efectul legilor: cele sfinte şi tainice să fie dezvăluite justiţiei, căci întotdeauna trebuie acţionat cu sentiment religios şi respect faţă de cel drept şi bun, numai aşa vor putea fi ascultaţi cu cel mai mare simţ de răspundere – căci „nomoethmata w para oun Qeoun nomizomena” („normele legislative trebuie să fie în conformitate cu  religia”).

§5. Chiar din primul capitol al Codexului de legi ale Goţilor de Vest, colecţionate de diverşi magistraţi ai acestei regiuni, Bureus menţionează emigrarea Goţilor în Grecia şi Tracia. Capitol, ce-i drept, plin de nelinişti, căci tratează despre plecarea lor din patrie spre Ţara Sfântă, din care unii, după ce au purtat lupte cu o serie de împăraţi orientali, fiind în trecere prin ţările lor, s-au reîntors acasă în Regat, iar alţii s-au aşezat în ţările acestora. Cine ar putea să conceapă cu mintea şi să însemneze cu pana de trestie câte procente de eroare conţin toate acestea? Dar din rândurile anterioare reiese că ar fi plecat din motive religioase. Tu ce crezi? Eşti sigur pe ce spui? Cântăreşte, rogu-te, toate ca să nu te decepţioneze confuzia făcută de tine între legi corecte şi vicioase. Dacă ai consulta manuscrisele vechi, atunci ai vedea că există numai două legi care se deosebesc puternic între ele: una din ele este foarte veche, iar cealaltă este de dată mai recentă. Cea despre ultracunoscuta plecare a Goţilor (Geţilor), despre care am pomenit mai sus, este demonstrată cu cuvinte absolut convingătoare, precum este stabilit şi în textul următor: „ Ingsins mans Ars taker then Man i Gircklandi sittr” („Aşadar absolut nimeni nu are dreptul să-şi revendice dreptul la moştenire în acest regat, care şi-a fixat reşedinţa în Grecia”). Şi acum, iată cum se pledează cauza celor care au plecat de foarte curând. „Wänder man hál oc nacka at hemkyunum / oc stiger fotum af  fosterlandi: ther skulu arwer wara ŕr skyldasti waru hanum / tha han heman for / an hŕn komber eig apter till hemkynna.” („Cel care întoarce călcâiul şi capul spre vecini şi piciorul a ieşit din patrie, acela nu mai are dreptul să se întoarcă în ea: rudele pe linie civilă (agnaţie) sau bazate pe consanguinitate (deci, rude naturale numite şi cognatio, spre deosebire de agnatio, n.t.), care în momentul emigrării acestuia se aflau în preajma lui, aceştia îl vor moşteni”). Ce s-o mai lungesc? Dacă mai există vreun codex în manuscris în care acestea se citesc confuz, nu cred să se fi întâmplat în toate cazurile la fel: deci trebuie examinat fiecare în parte cu propriii ochi. Ce raţiune a impus finalmente acest lucru ? La tipografie s-a scris altfel ? Oare? Dar se editează nenumărate alte codexuri în aproape toate domeniile şi disciplinele activităţii umane, nu-i aşa că nu sunt cu greşeli? Dar în ziua în care se aduc manuscrisele celor mai bune opere scrise, nu le corectează alţii? Apoi se impune autoritatea unei lecturi populare (vulgate). Aceasta însă nu poate fi în dauna celorlalte situaţii, de vreme ce şi în acest caz / proces totul este separat prin paragrafe: oricât de bun orator ai fi şi un foarte puternic legiuitor în procesele cu care te întâlneşti şi în care, de regulă, se obişnuia să se dea o hotărâre rapidă, tot poţi greşi. În afară de aceasta, sunt situaţii – vreo 60 de legi şi de codexuri mai recente care sunt amestecate cu altele mai vechi /legate în aceeaşi culegere vulgată; în cazul lor sau sunt spuse clar lucrurile sau pot fi  lesne distinse unele de altele. Te vei grăbi să spui că celelalte legi sunt mai puţin probabil să se raporteze la un context referitor la primirea de către Goţi – care au fost mai întâi în Sarmaţia, – ba chiar secole – apoi au emigrat în Tracia şi Grecia  – a unei moşteniri pe care o aşteptau din partea patriei. Dar spiritul legii este altfel prefigurat decât şi l-au închipuit ei, căci   s-a reflectat îndelungat, spre a apăra cât mai bine adevărul faptelor. Aici se cuvine să pomenim ultima colecţie de legi a Goţilor de Vest, toate legile reperate şi toate constituţiile tuturor timpurilor, fără discriminare, care s-au adunat prin propria lor autoritate, această adunare de legi neavând nevoie de vreo recunoaştere sau de vreo confirmare solemnă din partea regilor. Aceasta pentru că, împreună cu mine, sunt toţi aceia care şi-au aruncat privirea pe vechile documente (incunabule) care o mărturisesc şi o susţin; şi, dacă noi tăcem, atunci o mărturiseşte cu prisosinţă codexul de legi. Aşadar, legea, de abia de la imensa emigrare încoace există şi mai există şi astăzi, deşi, secole în şir după aceea, nu a putut fi consultată. Tot astfel sunt şi astăzi nenumărate legi, vechi şi deteriorate şi nimeni nu ştie de ele. Acestora li se adaugă coloane funerare uriaşe şi monumente de piatră ale căror inscripţii grăiesc de la sine; aceste pietre au fost ridicate întru pomenirea veşnică a unor eroi de seamă, căzuţi în Grecia şi Tracia sau în alte locuri care au folosit armele victorioase ale Goţilor, au rămas ca semne fulgerătoare  ale virtuţii lor. Pe vechile pietre şi incunabule este scris Girkia, Grikia şi Girklandi, însemnând cuvântul Grecia, corupt.  S-a găsit deseori şi Grikum, Grikium şi Girkium (urmează un text scris cu litere runice care în traducere înseamnă: „dedicat unui peregrin care a murit în Grecia”, n.t.). Şi într-un viitor apropiat, după cum bine ne dăm seama, vom dispune de volumul integral privind inscripţiile gravate pe pietre, scrise cu caractere runice de tipul acesteia, prin aleasa strădanie a eruditului Hadorsius Johannes, volum a cărui apariţie a început deja, sub auspicii bune.

§6. Aceste culegeri de legi au fost întocmite de către juriştii pe care i-am numit provinciali şi pe care noi astăzi îi numim Lagmann. Cu aceeaşi ocazie, fereşte-te să le dai crezare lor care nu ştiu din ce aparenţă a erorii, nu se sfiesc să suţină că acestea găsite ar fi tot ce a mai rămas în Sveonia din puterea judecătorilor provinciali care ar fi fost tot atâţia câţi pretori erau la romani (pretorul era magistrat roman, ales dintre nobilii privilegiaţi – patricienii – care, în timpul Republicii, era al doilea demnitar în stat, atribuţia lui fiind aceea de a face dreptate; apoi, rolul lui va fi mai ales cel legislativ, emiţând edicte cu indicaţia datei intrării lor în vigoare, scopul şi regulile după care se orientează. Colecţia acestor edicte formează dreptul pretorian sau onorar prin opoziţie cu legile votate cu regularitate; cu înmulţirea străinilor, a luat fiinţă, pe lângă pretorul urban şi altul peregrin; cum statele germanice, în legislaţia şi jurisdicţia lor s-au orientat după dreptul roman, de aceea şi coincidenţele în situaţii; nu este mai puţin adevărat că, la rândul lui, statul roman s-a inspirat mai întâi, parţial din legile lui Samolse prin vlaho-pelasgo-etrusco-geto-daci, strămoşi inclusiv ai popoarelor nordice, mai ales germanice, cu care ai noştri se înrudeau îndeaproape şi care, cu mult înainte de clădirea Romei (753 î.e.n.), locuiau inclusiv pe locul actualei Italii în toate colţurile lumii, n.t.), Edicte care abia fuseseră propuse pe un tabel ataşat acestora de către magistratul numit care, pe toată perioada preturii, trebuia să existe ca legi şi apoi să fie impuse – a cărui putere însemna puterea Imperiului (MAJESTAS Imperii), de fapt atribuită pretorului (l. XI, in fin. D. de Just. et Jure). Însuşi Cicero (lib. V, Act. In Verr. Orat. VIII, in fin) vorbeşte despre Edictele şi puterea pretorilor: „Chiar şi aceste edicte noi şi puterea Pretorilor şi cele privitoare la stăpânirea lui Apronius, la furturile săvârşite de sclavi din templele lui Venus, la alte jafuri, trebuie duse până la capăt. De ce nu în loc să fie cumpărată hrana, să se dea pe degeaba? De ce nu, să fie umplută cămara, după bunul plac, tot gratis, mai mult, să ţi se dea şi o mare sumă de bani pe deasupra? De ce nu, tot felul de prejudicii şi condamnări ca urmare a unor grave insulte şi ultragii, să nu fie achitate? Astfel, acei judecători care, în nici un chip, nu au tolerat toate acestea, şi-au îndeplinit sau nu datoria?” Aici trebuie notate locuţiunile damna pati, „a suferi condamnări” şi damna perferre („a executa până la capăt pedepsele”). Chiar despre puterea pretorilor vezi din nou la Cicero (lib. VII, Orat. X, Verr., p.m. 243) unde vorbeşte pe larg despre fasciile pretoriene ale căror ornamente grăiau despre puterea şi demnitatea lor în imperiu; ei erau singurii care se ocupau de procesele puse pe rol, ei dădeau sugestii în împrejurări procesuale ambigue etc. Ne stau mărturii nu numai textele legilor vechi (Confirmat. Leg. Upsal. An. 1296, confirm. II Suderm. A. 1327), dar şi istoriile regilor antici, după cum este şi Konung Olof Haraldz sagu (p. 89); Sidhan satti thet up under Laghman fin. (c. XXV spre final; Tingbr EE.), de unde reiese clar că aceste legi au fost compuse de Goţii de Vest, iar regii nu au făcut altceva decât să le confirme, să le promulge, după ce fusese consultat poporul (e posibil printr-un referendum, n.t.).

 CAPITOLUL  IV, 1-7

Rezumat Cap. IV, 1-7 §1. Nu încape nici o îndoială că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Mărturie ne satu scrierile lui Joannes Magnus şi Jornandes. §2. La aceştia se adaugă şi autoritatea lui Ablavius. De aceeaşi părere sunt şi ceilalţi autori greci şi latini. §3. Toate acestea  se pun de acord şi cu opinile şi judecăţile locuitorilor greci din Hellespont şi Pontul Euxin, de pe vremea lui Herodot. §4. Unele corecturi aduse textului homeric acolo unde vorbeşte despre Pythagora. Savanţii filosofiei au fost numiţi odinioară sofişti. Totuşi, prin argumente puternice, cei care se învârteau în jurul lor, i-au etichetat cu acest epitet. Părerea lui Herodot despre lăcaşul subteran al lui Zamolxis. §5.  Acordul şi armonia perfectă dintre incunabulele vechilor Goţi (adică Geţi) cu Herodot. §6. Nici codexurile manuscrise mai recente nu sunt diferite. În suita neîntreruptă cu codexul acesta, se găseşte şi acela împodobit cu numele unor regi importanţi, sub titlul lui JOANNES al III-lea. §7. Chiar şi afirmaţiile lui Strabon sunt în deplină concordanţă cu cele ale scriitorilor noştri. Locul lui Laertius în această temă şi corectat şi explicat.

§1. Socot că sunt suficiente şi foarte clare dovezi, ba chiar străvechi, care să ne permită să afirmăm că pe vremea lui Zamolxis au existat legi scrise. Joannes Gothus, de pildă, relatează că Zamolxis, o dată întors de la Pythagora în patrie, a început să împărtăşească Geţilor preceptele filosofice şi legile de aur pe care el le învăţase de la dascălul său (Hist. Sueon. Gothorumq., lib. III, c. 15); Jornandes (De Getarum sive Gothorum origine et rebus gestis, c. V şi XI), el însuşi scriitor got, din respect pentru cei vechi (Lundius îl are în vedere mai întâi pe Dio Chrisostomus (sec. I) care a scris un tratat Getica şi care i-a servit ca model lui Jordanes, după cum repetat o mărturiseşte, n.t.) care scriseseră istorii şi anale ale Goţilor (i.e. Geţilor sau şi ale lor, căci aşa cum am subliniat-o repetat şi cum o spune clar şi Lundius, Goţii erau Geţii încă nesedentarizaţi, aşa cum fuseseră şi cei de la gurile lui Boristhenes -Nipru, despre care narează Dio, n.t.) consemnează că Zamolxis şi Deceneu au fost de o erudiţie extraordinară şi că concetăţenii lor le sunt foarte recunoscători pentru legile date.

§2. Dar din mulţimea autorilor pe care Joannes Magnus îi laudă – Ablavius, Dexippus, Dio Chrysostomus, Orosius (şi el nu s-a gândit la scriitorii cei vechi), lăudând marele spirit de dreptate al Goţilor, mai sunt doi, dintre mulţi alţii, care vorbesc într-un singur glas: Nicolaus Ragvaldus (Orat. Basi. Hab. et supra allegat.) şi Paulinus Gothus (Hist. Arct., lib. I, c. 40), demonstrând convingător că justiţia, puternică şi majestică a Goţilor provine din Suedia. Tot aici se cuvine să-l adăugăm pe eruditul Vulcanius Brugensis şi pe mulţi alţi scriitori, de toate neamurile, care s-au ocupat de Goţi, geţi şi Sciţi, şi o întreagă serie de alţii, enumeraţi mai sus chiar de mine (în Epist. Ad Ord. Fris. Hist. Jornand. Praef.).

§3. Desigur, despre Samolse, în deplin consens cu locuitorii greci de la Hellespont şi Marea Neagră, din vremea sa, o mărturiseşte Părintele Istoriei, după cum o subliniază Cicero (lib. I, De legibus.; Herodot, lib. IV, c. 95), „pentru ale cărui cărţi- ISTORIILE- recitate la Jocurile Olimpice, întreaga Grecie a ştiut să-l stimeze”. Cuvintele lui Cicero sunt în deplină consonanţă cu toate manuscrisele şi cărţile noastre şi care sunt la dispoziţia cititorului bine intenţionat.   Iată   glasul  bătrânului  Herodot  (c.  IV,  c. 95): „Ton   Zalmoxin  touton  eonta

anqrwpon douleusai en  Samw  douleusai  de  Puqagorh  tw Mnhsarou. eneuten de genomenon eleueron,kth amenon de apelein e thn ewutou ate de kakobiwn…„,  că Zamolxis  a fost un om şi a slujit ca sclav lui Pythagora, fiul lui Mnesarchus din Samos”. După spusele lor, Zamolxis îşi dobândeşte libertatea şi apoi, adunând nişte bogăţii mari, se reîntoarce în patrie. Când şi-a dat seama că Tracii trăiau în condiţii rele ca nişte brute, el însuşi educat după obiceiurile ionice şi de aceea mai şlefuite decât cele care erau la Traci, căci trăise la un loc cu grecii şi cu ilustrul erudit Pythagora, şi-a construit  o casă de oaspeţi unde el primea pe cei mai deosebiţi concetăţeni şi îi ospăta învăţându-i că nici el, nici comesenii şi nici cei ce se vor naşte de aci încolo, nu ar trebui să moară, ci să meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se vor bucura de toate bunurile alese. În timp ce făcea acestea pe care tocmai vi le spusei, el îşi construia o locuinţă subterană; când fu gata, dispăru din faţa Tracilor, coborî în ea unde rămase timp de trei ani; între timp, tracii crezându-l mort, îl regretau plângându-l; în cel de-al patrulea an, se arătă privirii tracilor şi astfel el făcu credibile preceptele pe care le dăduse lor. Acestea le-a relatat Herodot, orientându-se după vorbele care circulau la băştinaşi. În capitolul imediat următor, deci, 96, Herodot spune clar că nu se încrede total acestor spuse privind locuinţa subterană, ci mai curând socoteşte că Zamolxis a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pythagora, că a fost şi un om, născut pe pământ getic, dar şi zeu al Geţilor.

§4. Am redat întocmai ce  a spus Herodot, neschimbând nici o iotă. Astfel, discursul acestuia despre Pythagora ca despre sofistul cel mai slab, „ou tw asenesatw sofisth„, îmi pare asemănător cu chipul în care Homer îl descrie pe Ajax ca pe cel mai slab dintre Ahei („ouk afaurotaton Aaiwn„) care, este ştiut că a fost unul din cei mai viteji (lui Lundius îi scapă un amănunt: legat de istoria Troiei, au fost doi eroi numiţi Ajax: unul, fiu al lui Telamon, învins de Ulysse în disputa privind armele lui Ahile şi, înnebunind de durere, strangulă trupele grecilor, crezând că sunt ale Troienilor şi dându-şi seama de eroarea săvârşită, se sinucide; al doilea Ajax este fiul lui Oleus, care după asediul Troiei, naufragiază şi se refugiază pe o stâncă, de unde ameninţă cerul (aluzia frecventă „Ajax ameninţând zeii” este proverbială), apoi este înghiţit de valuri; deci Lundius i-a topit pe amândoi în unul, poate nici nu a greşit având în vedere contextul, n.t.). Atari expresii se găsesc frecvent la scriitorii latini, după cum observă Vorstius (De latin. falso susp., c. XXV) şi experţii în filosofie s-au numit mai înainte sofişti, căci aceştia printr-o expunere mai puţin onestă şi urmărind şi un câştig ruşinos, era profanat în cele din urmă numele filosofiei; dedându-se la artificii subtile, ei de fapt înrăiau pe alţii, atacându-i prin expresii ingenioase, în subiecte uneori scandaloase, deturnându-le în ipoteze paradoxale: „paradoxou upoesei„, aşa că ei şi-au meritat numele de sofişti. Şi, astfel, nedepăşindu-şi condiţia lor, în ce priveşte povestea acelei locuinţe subterane relatate de Herodot, ei nici nu au respins-o, nici nu au aprobat-o, ci mai degrabă au acreditat ideea (de altfel exprimată direct de Herodot în cap. 96, n.t.) şi anume că Zamolxis ar fi existat cu mulţi ani înainte de Pythagora ( a se vedea şi Plat. Protag., Iocr., Hel. land. la început, Cic., II, Acad. Questio); la începutul capitolului imediat următor, unde din nou vorbeşte despre Zamolxis, Herodot spune: „fie că Zamolxis a fost un om în carne şi oase, fie că a fost un demon al Geţilor, să fie sănătos!” („eite  de  egeneto  ti  Zamolxi  anrwpo,  eit’ eti  daimwn ti Gethsi outo epiwrioairetw. Şi totuşi nu trebuie să punem la îndoială faptul că, chiar înaintea lui Herodot, au existat scriitori care au relatat la fel : Cicero (De claris orationibus, qui dicitur Brutus, p.m. 266) însuşi afirmă că au existat asemenea poeţi, ba chiar înaintea lui Homer, care l-au cântat pe Zamolxis în poeziile lor festive.

§5. Cu opinia lui Herodot se pune de acord şi opinia, demnă de toată încrederea, a uneia din incunabulele noastre: „Fyrsti war Samolthius sa er Lag framsordi medh mykli snilli / han war Pythagorassa Tharahl i Samey. Han for frälsgiswi hingat til alsheriar thing. Han bygdi har  Htvs oc baudtill sijn Kunungi oc ollu stormânni um alt Svithiod pa raladi han  vid pa er med honom satu t Hollini at Natvardi /oc Dryckio sina samanhasdu / at han Odain wäri oc theßin stad Odains: Litlu sidar hwars han vr asyn aldra thera / och eptr thrij ara Dag apnadis Jardr / tha kom han ater til war: pui trudu allir men uthan all genmali hwad i thessu mali sagt war” („Samolse a fost cel dintâi care, cu un deosebit meşteşug şi-a scris legile, el care fusese sclav al lui Pythagora din Samos şi s-a eliberat, a sosit la noi şi comiţiile formate din cetăţenii strânşi lalolaltă din întregul imperiu al Sueonilor, au venit pentru a-l sărbători. Cu înţelepciunea lui care întrecea cu mult pe cea a celor adunaţi în for, el a construit o casă, în care a invitat ca oaspeţi pe rege şi pe toţi nobilii. Acolo, printr-o cuvântare care a durat mai mult decât cina, a susţinut imortalitatea zeilor şi eroilor la Sciţii dispăruţi, că nemuritor va fi şi el şi cei din neamul său dintre multe popoare, insuflându-le totodată că acesta este locul nemuritorilor; nu mult după aceea, a dispărut dintr-odată. După o absenţă de trei ani, s-a întors din nou printre ai săi spunând că aceasta are legătură directă cu spusele lui de mai înainte. Mă întreb oare dacă mai există un exemplu asemănător în care să se poată face dovada legăturii dntre vorbă şi faptă?”).

§6. Mai există şi alte dovezi care susţin aceste spuse. Şi de ce nu? Doar mai există încă o serie  de cărţi recent apărute care până mai deunăzi erau manuscrise. Să ne oprim la codexul regelui Joannes al III-lea şi să revedem multe alte manuscrise şi, cu stima pe care o datorăm, să le interpretăm. Nu te îndoi, căci iată ce scrie aici: „Sammaledes war ett Varn fodt af Götherne / som tiente Pythagoras uthi Graecien, och lärde af honom himmelstekn / Gudz willta / och att äthskillia andt ifran godt genom bokliga konster. Then samma drog ifran Graecien och till Aegypten / och lärde ther the Fäders lärdom och Gudz dyrkan som the hade. Sedan drog han till sitt Fädernesland igen / och blef en Oswerste i Konungens Rädh / och hwad han beslutade / thet lät Konungen sä bliswa effter han hade forständ att skillia ondt isfrän godt. Then samma gaf fig i ehn Jorkuula / där han satt och studerade och tbland alle andre sijne studeringar drog han uth Sweriges Lag / ther then menige Man weeth sig att esterrätta” („Deja se născuse în acest neam al Goţilor (i.e. Geţilor) un copil, care, de îndată ce se făcuse mare, s-a angajat sclav la filosoful Pythagora, vestit în toată Grecia care cunoştea ca în palmă succesiunea stelelor, cultul lui Zeus şi diferenţa dintre bine şi rău. Apoi, ajungând în Egipt, s-a instruit în instituţiile şi religia acelui popor şi, în cele din urmă, s-a întors acasă. Pe acesta, Regele l-a primit cu mare cinste şi l-a avut ca prim-ministru, iar El  şi treburile regale şi pe cele divine le administra pe toate prin voinţă (prin semne cu capul). Acesta, din cauza oboselii, a coborât în cavernă, iar acolo a constituit (a pus la punct) dreptul Sueonilor pe care întregul popor îl duce mai departe la urmaşi”).

§7. A coborât, spun, în peşteră, a cărei intrare o voia neştiută. Cam în acelaşi chip narează şi Strabon această istorie, scriind că Zamolxis ar fi intrat într-o peşteră care era inabordabilă celorlalţi (abaton toi alloi) (Geogr. VII, p.m. 207 şi urm.). Spre a-l imita pe preceptorul lui, care tocmai intrase în peştera numită Ida (ei to Idaion kaloumenon antron) , a încercat să intre şi el, Zamolxis, în peşteră, susţine Malchus ( Vita Pythag.). Adaugă-l şi pe Laertius (De vita Dogm. et apopht. Philos. , lib. VIII, De Pythagora), unde afirmă că l-a primit Pythagora „doulon Zamolxin w Getai uousi,  Kronon  nomizonte  w Fhsin Hrodoto” („pe sclavul Zamolxe, pe care Geţii îl consideră sfânt, după cum relatează Herodot”). Şi deşi strălucitul bărbat Isaacus Casaubonus la notele pe care le face în acest loc, afirmă că ar fi o greşeală de ortografie şi că, în consecinţă, ar trebui revizuit totul, dacă chiar aşa a fost scris la Herodot: Gebeleizin nomizonte  („numindu-l Gebeleizis”). În afară de aceasta, sunt socotite următoarele cuvinte w  Fhsin ca fiind adăugate de către marele erudit Aegidius Menagius. Este foarte posibil ca în loc de Hrodoto să poată fi citit ipwoboto, adică să fi fost scris Hippobotus thn twn filosofwn anagrafhn („o anagramă a filosofilor”), de care Laertius se foloseşte frecvent. Eu cred mai curând că a fost aprobat de către doctissimul Monachius (Animad. Ad b. I) că transpunerea  cuvintelor lui Laertius a fost săvârşită de către copişti ca el  să poată fi citit în acest chip: „w  Getai uousi,  o Fhsin Hrodoto, Kronon  nomizonte ”    („Geţii îl socot sfânt – pe Zamolxis -, numindu-l Cronos”, relatează Herodot), cuvinte care, din motive de colaţiune, să fi fost scrise pe margine mai întâi, care apoi s-ar fi putut introduce în context şi continua cuvântul lui Laertius – ceea ce ştim sigur că se întâmpla – să se strecoare unele din marginalii în multe locuri, ba chiar în cazul celor mai mulţi autori Oare nu tot de către  copişti  este  şi   locul   corupt   al   lui   Hesychius   (p.m. 409).  „Alloi   de   tw  Kronw  einailegousin ” („Alţii susţin că în text este lui Cronos„). Căci, de fapt, corect pe acesta ar trebui să-l citeşti împreună cu Salmasius: ton Kronon i.e. pe Saturn, considerat de către alţii a fi Zamolxis. Oricum ar fi, în Soare şi inclusiv în Samolse, recunoaştem un Saturn, cum o demonstrează mai jos onorata Antichitate.

 CAPITOLUL  VI, 1-7

Rezumat Cap. IV, 1-7 §1. După cum sunt socotiţi ca fiind mai mulţi, se spune la plural: Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii, tot astfel se vorbeşte despre un Samolse mai vechi şi un altul de dată mai recentă; la fel stau lucrurile şi cu Odini, Thorones, Friggae, precum şi cu cealaltă mulţime de zei din patria noastră. §2. Numele şi chipul mai recent al lui Samolse l-a desfiinţat pe cel mai vechi de Zamolxis; ne stau mărturii strălucite atât Strabon, cât şi Eddele. §3. La mulţi scriitori persistă încă îndoiala dacă Zamolxis a fost om sau zeu. Preceptor al lui Pythagora şi iniţiat în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor, Apollo însuşi a fost numit Hyperboreus : discipolii acestuia au fost numiţi „vocile zeului”. §4. Pythagora, ca şi ceilalţi mari filosofi, excela în vestite magii murmurate. §5. Totuşi, i s-au pus în cârcă, de către ignoranţi, multe superstiţii malefice, care ar putea fi chiar reale. §6. La Sciţii hyperboreeni puteau fi distinse patru feluri de fiinţe animate. §7. Oare Pythagora să fi fost primul care a crezut în nemurirea sufletului? Cedem că nu, căci se pare că mulţi alţii au susţinut acelaşi lucru înaintea lui, aşa că trebuie să fi fost ultimul şi nu primul.

§1. Cum se poate deduce din cele spuse anterior, Apollo sau Baldur pare să fie unul şi acelaşi cu Zamolxis, până într-atât concordă lucrurile între ele; cel care a fost sclavul lui Pythagora şi apoi a fost eliberat, este unul şi acelaşi, iar acesta, conform probelor de mai sus, s-a numit Zamolxi. Aşadar, cu bună ştiinţă, s-au numit cu unul şi acelaşi nume, mai mulţi, conform monumentelor literare vechi. La Cicero (De N.D., lib. III, p.m. 70 şi următ.), Diodor Sicilianul (Bibl. H., c. I) le găsim numele la forma de plural (ca şi cum ar fi fost mai mulţi): Joves, Apollines, Vulcani, Mercurii, Aesculapii, Hercules, Dianae, Veneres, Minervae, Cupidines Dionysii. Tot la fel găsim zeii noştri şi în Analele şi istoriile naţionale: Odini, Thorones, Friggae şi toată ceata zeilor. Vezi şi Cl. Verelius (Gautt. Saug., p. XL, Ad Hervar. Sag., c. I) la care merită a fi citite cu atenţie notele prea nobilului Stiernhilmius comparativ cu cele ale lui Celsius (Eccl., p. I, c. VI).

§2. Adaug, pe lângă altele, şi scrierile magice, ba chiar şi superstiţiile din care ceva a fost introdus aici; aşa că este de-a dreptul de mirare că nu a fost pusă în frunte însăşi acea forţă şi măreţie  de  către strămoşi şi anume mânia lui Dumnezeu care a fost greşeala  profanilor, credeţi-mă, pe care şi-au însuşit-o cu atâta abilitate. Acest lucru este atestat, printre alţii, şi de Strabon17 (d.m.l. şi p. l. 7). La fel se vorbeşte şi în Scrierile Eddice, în Gylfaginning: „Aceste nume de zei şi le-au însuşit asiaticii pentru ca, după o perioadă mai mare de timp, oamenii să nu se îndoiască de faptul că ei au fost absolut aceiaşi, fără îndoială, aceia ale căror fapte le acceptaseră mai înainte şi cei pe care acum îi contemplă”. Şi acum să adăugăm cuvintele următoare din Prefaţa Scrierilor Eddice: „Şi atunci şi-a adoptat ficeare în parte, pentru sine, numele vechilor zei”.

§3. Faptele sunt clare, aşa că pentru nimeni nu mai este un semn de întrebare dacă Zamolxis a fost om sau zeu. De ce? Pentru că a fost iniţiat la dascălul numit Pythagora, în lucrurile sacre ale Hyperboreenilor şi  profeţea adevărurile nu mai puţin decât o făcea Apollo Pythianul, ne relatează Laertius (De Vit. Philos. in Pythag.) din Aristippus Cirenaicul, despre sus pomenita nemurire, idee pe care o pusese în circulaţie şi care este confirmată chiar de către scriitori şi chiar din acelaşi motiv din care Apollo a fost stimat de către discipolii lui din ţinuturile Hyperboreene. A se vedea şi Laertius şi Malchus (d.l. et Malchus in vit. Pythag.). Este pentru toată lumea clar că Apollo, numit hyperboreanul, a fost văzut de către mulţi, în acelaşi timp în mai multe locuri. Vezi şi Aelianus (Hist. var., lib. II, c. XXVI; lib. IV, c. XVII) şi Jamblichus ( De Vit. Pythag., c. XXVIII); adaugă-l şi pe Porphyrius (Vit. Pythag.) şi pe Lukian (Dial. Mort.) unde Menippus, salutându-l pe Pythagora, adaugă următoarele: „aire, w Euforbe,  h o’ ti an eelei ” („Să fii sănătos, Euphorbe sau Apollo sau cum vrei să-i mai zici!”). De aici şi discipolii lui erau numiţi, cum remarcă Laertius (d.l. VIII), „ai zeului Apollo, cel cu multe nume” (pantoia Qeou fwna).

§4. Dar de ce? Despre ce fapte ale lui Pythagora este vorba acum, dacă nu despre vestite magii, ba chiar şi profeţii? Desigur acest fapt este consemnat şi de Timon zis mizantropul, că Pythagora a fost vestit şi în cunoaşterea artei magiei şi nu trebuie să ne ruşinăm de cuvintele lui Plutarch, Lukian şi Plinius. De aceea există menţiunea lui Platon, precum şi a altor filosofi renumiţi care susţin că mulţumită tocmai meşteşugului îndelung învăţat al magiei, s-a acceptat ca exiliile să fie considerate mai veridice decât peregrinările. Iată şi cuvintele lui Plinius în materie: „Arta magică a câştigat aşa de mult în importanţă, încât în zilele noastre se bucură de mare stimă la cea mai mare parte a popoarelor”. Şi mai departe: „În Britannia actuală este cinstită magia cu mare entuziasm” (Vezi şi Plinius lib. XXIV, c. XVII şi lib. XXX, c. I, nu prea departe de început şi spre final).

§5. Şi totuşi, nu aş putea să neg faptul că o mare parte a superstiţiei malefice pusă pe seama unor magicieni necultivaţi ar putea fi ceva absolut natural. Franciscus (B. de Verulam., De Vicissit. Rerum ferm. LVI) relatează foarte înţelept: „Incendiile devastatoare, loviturile cumplite ale soartei şi zgomotele înfricoşătoare care au stăruit multă vreme la macedoneni au fost numite magice”. Iată cuvintele lui Franciscus: „Este sigur că pe vremea lui Alexandru cel Mare au fost folosite maşinile indestructibile de război ( tormenta aenea cu care se aruncau pietre, proiectile etc, un soi de catapulte care făceau zgomote foarte mari, n.t.) asupra locuitorilor Oxydracilor din India; acestea au fost numite de către Macedoneni tunete şi fulgere, iar operaţiile (de război) magice. Fără îndoială că la fel stau lucrurile şi în cazul puterii focului şi grozăviilor incendiilor care au avut loc la chinezi înainte de anul o mie”. Asemenea exemple pot fi date şi din trecutul mai apropiat, spre exemplu la Roger Bacon (1214-1294), foarte adesea acuzat de magii, care în cele din urmă s-au dovedit  a fi fost fenomene pur naturale. A se vedea şi Naudaeus (Op. Pecul.) şi Spondanus în Anale A.D. 1278 (ad. A. C  (I). CCLXXIIX), precum şi Borrichius în Disertaţie despre naşterea şi progresul chimiei.

§6. Am spus că Pythagora a fost iniţiat în elementele sacre ale Hyperboreenilor. De ce atunci să nu fi primit la ospăţul lui pe Abaris (preot al lui Apollo) a cărui săgeată fusese făcută să distrugă rânduiala – despre acest incident relatează şi Jamblichus (capitolul citat mai sus). Şi aici concordă faptul că neamurile slăvite se trag de la Sciţii hiperboreeni, din motivul că sunt dotaţi cu patru feluri de vietăţi: cea a Zeilor, a Larilor sau Demonilor, a Eroilor şi Oamenilor. După cum rezultă din toate istoriile străvechi, unde sunt pomeniţi adesea, aşadar, lui Pythagora i-au urmat ceilalţi filosofi, din care primii sunt socotiţi a fi Platon şi Aristotel. A se vedea Laertius (d.l. VIII) şi Augustinus (De C.D., lib. VIII şi XV). Hesiod (Fapte şi zile) îi numeşte deuteroi daimone („demoni de gradul doi”), Seneca (Ep. Ex. Plat. in Symp.) îi socoteşte de importanţă inferioară, iar alţii, zeii plebei. Vezi şi ce transmite şi Platon prin  Diodor  din  Sicilia  (Bibl. H. IV pe la începutul cărţii Peri twn epifanetatwn hrwwn te kai hmiewn, Despre apariţii, eroi şi semizei), iar la Plutarch (De Isid. et Osir., p.m. 360 şi urm. Şi De Orac. desectu., p.m. 415) după zeii lui Hesiod urmează daimona, hrwa kai anrwpou („demonii, eroi şi oamenii”), ordine identică cu cea de la Apuleius (scriitor din secolul al II-lea, autor al romanului Măgarul de aur, n.t.). Pe lângă acestea sunt demne de a aminti cele ce relatează Plutarch ( De Isid. et Osir. , p.m. 360 şi urm.) despre geniile malefice şi, nu numai el, ci cu mult înainte, Empedocle (sec. II î.e.n.), apoi şi Platon, Xenocrate, Chrysippus, Democrit şi alţii.

§7. Se crede că Pythagora a fost primul care a vorbit despre nemurirea sufletului. Dar din scrierile celor vechi, transmise nouă prin Cicero (Tuscul. I), aflăm totuşi că nu Pytahagora, „ci Pherekide Sirianul, dascălul lui Pythagora, a fost primul care a susţinut că sufletele oamenilor sunt nemuritoare; această părere i-a transmis-o discipolului său, Pythagora, care a întărit-o şi mai mult”. Să-l adăugăm aici şi pe Diodor Sicilianul ( Bibl. H., c. a V-a, p.m. 212). Prin urmare, faptele istorice cele mai cunoscute sunt întărite şi în consens cu cele consemnate de scriitori. De pildă, Pythagora profeţise că Euphorbus, fiul lui Panthous care fusese ucis de Menelau la Troia, va învia şi a înviat şi profeţia lui Pythagora a fost luată în seamă, întrucât a fost recunoscut după scutul pe care îl purtase Euphorbus. Vezi şi Laertius (d.l. VIII), Gellius (N.A. , lib. IV, c. XI) şi Lactantius (Plac. d. Fab., lib. XV, F. III), pe lângă mulţi alţii care au transmis la urmaşi acest episod. Sufletele au fost numite mai sus sempiterni („veşnice”), în timp ce Cicero (lib. I, De divin., p. 93 şi urm.) le numeşte immortales („nemuritoare”). Lucretius (De R.N., lib. III şi IV) vorbeşte neclar despre părţile sufletului, ba chiar fals; alţi scriitori, filosofi mai puţin importanţi, susţin că sufletul omului este muritor; cei mai mulţi însă, susţin opinia lui Pythagora; ca şi Justin (lib. XX, c. IV), de aceea l-au cinstit ca şi cum ar fi fost un zeu; dar despre nemurirea sufletului uman vom vorbi mai mult în cele ce urmează.

 CAPITOLUL  VII, 1-4

Rezumat Cap. IV, 1-4 §1. Zamolxis, aşa cum am explicat şi le-am enumerat deja, a avut mai multe nume; urmează acum, motivele pentru care el a mai fost numit şi Gebeleizis, lucru pe care îl voi demonstra prin puţine repere. Sueonii s-au amuzat mai de mult de rezonanţa acestui nume, considerându-l prea aspru. §2. Tot la fel şi Germanii. Tacitus îl laudă. §3. Cine a fost cel care a apreciat stabilirea  în vechime numelui de Gebeleizis. Se pare că a pornit de la Woluspa. §4. Sunt unii care citesc greşit Geblietzen, ceea ce ar însemna „Jupiter fulgerătorul, tunătorul, care tună din înălţimi, care se bucură de fulger”.

§1. Am arătat deja că ilustrul zeu Zamolxis a fost numit de către antici cu diferite nume; rămâne acum să clarificăm pentru care motiv a mai fost numit şi Gebeleizis. Iată ce spune Herodot (lib. IV, c.XCIV): „ Aanatizousi h tonde ton tropon oute aponhskein eautou

nomizousi, i enai de ton apollumhon para Zamolxin. Oi  de  autewn ton auton  touton nomizousi Gebeleizin ” („Nemuritorii (aşa cum se socoteau Geţii a fi fost, n.t.) acţionează în felul următor: ei nu credeau despre ei că mor, ci că cel decedat se duce la Zamolxis pe care oamenii acestui neam îl socoteau a fi acelaşi cu Gebeleizis”). Aşa sunt relatate lucrurile – de fapt, trăiesc la fel cu Zeul şi la mare egalitate; acolo sus îşi găsesc tihna, starea de linişte, fiind departe de tulburările celor invidioşi, o duc într-o adevărată fericire – liesa sau lijsa , scutiţi de orice nestatornicie a soartei; desigur, ei erau convinşi că toate acestea aşa se vor întâmpla, iar viaţa îşi va urma cursul. Aşadar acest zeu numit Gefeleisis este un dătător de odihnă, aşa l-au numit Goţii în limba gotică (= Geţii, în limba getă; acest cuvânt mai fin şi mai plăcut la auz ne trimite la verbul din germana actuală gefallen, „a plăcea” şi leisen , „fin”, „plăcut la auz”, lijsa din gotică, respectiv getică, n.t.).

§2. Şi nici nu era cazul să fi zis ceva care să sune frumos la ureche, căci ei nu aveau urechi de auzit altceva decât strigătele de groază chemând la război: ” împroşcând ameninţări cumplite dintr-o gură pietrificată” (Tacit., De mor. Germ., c. III); ei slobozeau mai curând un zgomot prelung în pronunţarea cuvintelor decât un sunet fin. De aici şi Tacitus (De mor. Germ., c. III): „Căci ei te înspăimântă sau începi să tremuri la auzul zornăitului soldaţilor şi nu atât prin modulaţia vocii lor, cât mai ales prin virtutea militară. Asprimea sunetului este mai ales căutată şi zgomotul frânt de pe buze izbindu-se de scuturile care stau în cale, prin lovire, face vocea mai plină şi mai gravă”.

§3. Cât priveşte starea morţilor ajunşi la Gebeleizis, să apelăm din nou la informaţiile furnizate de Herodot (lib. V, c. 3 şi 4, spre final), de la care aflăm că moartea poate fi pe drept numită „tihnă”, căci în adevăr sufletele erau în afara nenorocirilor şi a mizeriilor de tot felul; Cicero socoteşte că nu este vorba doar de o odihnă tihnită pentru cei credincioşi, lipsită de nenorociri, ci cu adevărat un început veşnic al unei fericiri de durată. Iar mai la obiect este Woluspa:

”  Baldur mun Komma /

  Bua their Haudur og Balldur / hropts / Sigtoptir /

  Wel waltiwar wited their enn eda hwad.

  Sal ster hun standa Solu fegra /

  Gulli that tan a Gimle /

  Thar skulu dyggwar drotter byggia /

  Og win alldurs daga yndes niota.

Iată cum a tradus-o Stephanus Olahus islandezul:

”  soseşte Baldrus,

el, împreună cu Haudus, Hropti şi Sigtopter

vor locui în altar fără neplăceri, ca până acum

Sub acoperişul de aur al Gimlei

pe ea o cinstesc popoarele cinstite

de secole în şir bucurându-se de bunul suprem.

Apare chipul Divin, simbol al odihnei aşezat pe un jilţ:

pe el nu-l bat nici vânturile şi nici ploile

nu-l udă nici zăpada şi nici grindina aspră nu-l atinge;

cerul nu este niciodată acoperit de nori,

surâde de lumina împrăştiată mărinimos.”

§4. Şi dacă lucrurile stau aşa, nu pot înţelege cum de s-a ajuns la ideea că trebuie citit nu Gebeleizis, ci Geblietzen, aceasta desemnând pe Jupiter tunătorul (vezi şi Joh. Magnus, Hist., lib. I, c. 12; Ol. Magn., R.S., lib. III, c. 7; Lit. Georg. Stiern, Ad D. Locc. Locc. Antiquit Sueo-Gth., lib. I, c. 1, p.m. 7; Hom., Il. A., p.m. 26, v. 36, Il., 2, p. 66, v. 8, p. 82, v. 16, f p. 746, v. 30 şi urm; Cic., De Divinat., lib. II, p. m. 117; Plin., N.H., lib. II, c. 7).

Şi această relatare nu se găseşte numai la Herodot, ci şi în toate incunabulele. Şi totuşi, conform reprezentărilor lui Jupiter şi Apollo la cei vechi, aceşti zei par să nu se fi amestecat în treburile juridice. Socotesc că am arătat îndeajuns tot ce mi-am amintit, pentru ca asupra acestui fenomen să se aştearnă tăcerea, căci nimic nu se întâlneşte mai frecvent decât, cum am spus, Gebeleizis, cu sensul de Jupiter tonans („tunătorul”), fulgurans („fulgerătorul”), fulminans (idem), altitonans („tunând din înaltul cerului”) şi fulmine gaudens („bucurându-se de fulger”). (Personal înclin să cred că textul gotic. i.e. getic, ne ajută să rezolvăm corect problema etimonului: Gebe + lijsa = „dătător de fericire”, altminteri nu are logică „raiul” lui Zamolxis ca Gebeleizis, vezi mai sus, n.t.)

 CAPITOLUL  VIII, 1-8

Rezumat Cap. IV, 1-8 §1. Care este teologia lui Zamolxis? Locul unde se vorbeşte în Scrierile Eddice despre fericire în viaţa viitoare a celor drepţi şi este descrisă şi expierea celor care au săvârşit rele. §2. Odin este considerat tăinuitor al celor morţi în războaie înainte de vreme, de moarte violentă; aşadar locul lui este în Walhala. §3. Consensul general al tuturor popoarelor despre Dumnezeu şi anume că el este creatorul şi arhitectul lumii, de o bunătate fără margini şi că întreaga lui operă a dus-o perfect la bun sfârşit. §4. Din monumentele Eddice ale profanilor aflăm că lumea aceasta va trebui să fie distrusă prin foc. Sunt stimaţi cei mai vechi filosofi ai lumii şi în primul rând stoicii. §5. Despre fericirea după moarte a celor cinstiţi şi despre chinurile la care sunt supuşi cei necinstiţi cântă, de comun acord, toţi poeţii acestei naţiuni. §6. Sceptrul minoic. Fecioara lui Rhadamantus şi a lui Aeacus. Staf, stava, stavastola. §7. De unde vine numele de Radamanthus? De unde cel de Minos? De unde cel de Aeacus? Şi de unde cel de Triptolemus?. La vechii Sueoni şi Geţi a fost plăsmuită de către poeţi aceeaşi formă de judecată care a fost păstrată la zeii inferiori. De asemenea şi consiliul. De ce niciunde în legile altor popoare nu se specifică în mod expres acest lucru. Totuşi, există două trepte, cel al apelului (făcut în tribunal) şi cea a dreptului de apel făcut în justiţie. Acestea, ce-i drept, nu sunt arătate cu litere uriaşe, ci sunt acordate cu adevărat: Trivium este locul unei judecăţi solemne. §8. Cuvintele lui Vulcanius pun în evidenţă una şi aceeaşi idee a strălucitului Platon.

§1. În cele mai vechi documente suedeze, Scrierile Eddice, se distinge Theologia lui Samolse care este, în acelaşi timp, şi cea a celor mai vechi cetăţeni ai Sueoniei; se face deosebire între viaţa viitoare a celor drepţi, dusă în fericire şi cea a celor răi, dusă dimpotrivă în nefericire, la zeii subpământeni: ” Han smijdadi Himen och alla eign theira / och hit thad mest er / han giorde mannen / och gaf honom Ond tha er lisswa skilide och alldrey tijnast / that lijkame fara till mulldar eda brenna till asku / och skulu allir men listiwa their riet eru sidader oc wera nied honom sielsum / thar sa heiter Gimle edur Wingulff / enn Wonder menn fara till heliar / oc thadan i Nistheim” (Myth., III)  („Dumnezeu însuşi a făcut cerul, pământul şi toate cele care se găsesc pe el, şi, ceea ce este nemaipomenit, a făurit omul, al cărui suflet i l-a introdus în trup ca nemuritor, căci corpul poate fi prefăcut în pulbere sau, dacă este ars, în cenuşă. Cei drepţi trăiesc veşnic împreună cu El în Gimle sau Wingulff; cei nedrepţi însă, sunt aruncaţi la zeii subpământeni”). Despre Helis şi Nistheim se vorbeşte mai pe larg în alt loc din Edda; şi nu mai puţin despre Gimle, unde acest cuvânt este încărcat de o foarte demnă notare şi laudă: „a sunnanwerdum himens enda er sa salur er allra er segur stur / oc Biartare en Solen er Gimle heiter / han skall standa tha bade hestur farest himmen oc iord / oc byggia than stad göder men og Niettläter om allar allder” (Myth., XV şi XVIII) (” în partea sudică a cerului se vede cel mai frumos templu şi cu un soare mai strălucitor decât oriunde pe care localnicii îl numesc Gimle. Acesta va dura cât timp vor fi focul, cerul şi pământul şi acolo vor locui în vecvi cei cinstiţi şi drepţi”). Nordur-ii însă (vezi Myth., XLIX şi urm.) sunt aşezaţi, după Documentele Edda, în partea nordică, adică la zeii inferiori (subterani). Vezi şi Myth., XLIX şi urm.

§2. Zeul Odin este considerat paznicul (tăinuitorul) tuturor celor care au murit în războaie, aşa cum este zugrăvit şi în Edda: „pvi ad hans (Odins) askasynir eru allir peir er i val falla. Han skipar peim valholl” („fiii lui mult iubiţi sunt toţi acei care au pierit în războaie, de moarte violentă; aşa că fiecare îşi are locul său rezervat în Valhalla”). Cum Odin mai este numit şi zeul sângeros, toţi fiii lui mult doriţi se bucură de acelaşi epitet ornant. El mai este numit şi Walsadur / Wingner / Walhallarvisir („părinte al celor măcelăriţi, tăinuitor şi şef al sufletelor”). În Valhala, la servitul cupelor (la ospeţe) sunt folosite Parcele. Din nou Edda: „Sva heita peir Grimismalum er Piona i Valhaullu bera drick oc geta bordbunadar oc olgagna. Hrist oc Mist vil ag ad mier horn beri. Skegold, Skaugul Hildr oc brudr, Hlauk oc oc Heriana, Gioll oc Geira, Haup oc Rangridr oc Reginlief paer bera hverium ol” („Astfel se numesc cele care îşi ofereau serviciile celor care veneau la ospeţe, erau paharnici, aşezau tacâmurile pe mese, cupele şi serveau oaspeţii. Rista şi Mista îmi aduc cornul plin de bucate. Skegold, Skaugul, Hildr brudr, Hlauk, Heriana, Gioll, Geira, Haup, Rangridr şi Reiginlief, bere”). zuon este o bere făcută din plante la popoarele nordice, numită zython, iar popular cerevisia. Despre zuon vorbeşte şi Tacitus pomenind-o ca o băutură specifică Svionilor şi preparată din orz ori din grâu şi este întrucâtva asemănătoare vinului.18

§3. Este bine de notat următorul lucru: Toţi oamenii, până la ultimul, sunt de comun acord că nu au aceleaşi gusturi şi nici nu simt la fel. Părţile superioare ale corpului pot fi curăţate cu ajutorul eleborului alb (o plantă din familia ranunculaceelor folosită ca purgativ; mai de mult se credea despre ea că vindecă nebunia, n.t.), dacă întâmplător, le-a tulburat primul contact cu universul (apoi, cu părţi ale acestuia ca cer, pământuri, mări), când oamenii au văzut chipurile lor – Soarele, Luna şi celelalte stele; şi pe măsură ce înţelegeau vârsta maturităţii, varietăţile, precum şi schimbările survenite în timp, au început să înţeleagă şi toate legăturile dintre ele aşezate în reguli bine rânduite; apoi când şi-au dat seama că universul este construit de aşa fel, încât în el toate sunt de admirat, până într-atât de proporţionate sunt, este pretutindeni frumos şi desăvârşit, sub toate aspectele sale şi în absolut toate părţile componente, s-au refugiat la sânul lui Dumnezeu, cel mai mare şi cel mai bun şi nu atât ca arhitect care crease toate aceste perfecţiuni graţie bunătăţii sale şi puterii sale nemărginite, cât mai ales ca Înainte-stătătorul, care, printr-o bunătate desăvârşită, egală cu natura lui şi printr-o forţă de aceeaşi mărime, a pus-o în mişcare, o conduce şi o stăpâneşte şi care a judecat foarte drept, dând oamenilor daruri sau pedepse ca unul care era aşezat deasupra tuturor. Iată de ce, în atâtea şi atâtea tulburări, întortocheri de drumuri, în noianul atâtor treburi şi atâtor neînţelegeri, este nevoie să se statueze adunări ale oamenilor în care să se discute despre dreptul celor asociaţi. Care opinie, în realitate pornită din inimile filosofilor şi ale celorlalţi oameni mai răsăriţi, nu putea fi trecută cu vederea; vezi şi Cicero (lib. I, De Leg., lib. II, De nat. Deor.), precum şi capitolele pe această temă din Timaeus a lui Platon (Scip. Somn., De universitate).

§4. Şi după cum aflăm din Documentele Eddice, această lume unică ar fi trebuit să piară în flăcări, date care concordă cu cele ale filosofilor şi ale primilor stoici. Vezi Eddice (Mythol. XV spre final) şi Cic. (lib. II, p.m. 49). Cicero (Acad. Arist., lib. I, De Coelo, c. IX) spune că „într-o zi această lume va dispărea prin foc”. În această problemă, Platon şi Aristotel s-au dovedit a fi mai înţelepţi, afirmând că Dumnezeu nu ar vrea ca lumea să piară, chiar dacă ar fi socotit-o rea şi de aceea a făcut-o veşnică: ton kosmon aidion (Arist. d.l.). Lumea este concepută fără început şi fără sfârşit, de aceea nu are nici loc de naştere (Cic., De Univers.).

§5. Referirile din monumentele Eddice, privitor la fericirea după moarte a celor drepţi şi la pedepsirea, chiar şi răstignirea celor nedrepţi în iad, concordă cu tot ce au spus poeţii, aproape ai tuturor neamurilor. Varro numeşte iadul „infern întunecos”. Vezi Borrichius (Cogit. de Var. lat. Ling.  act.  et  voc.  Infernus  şi  Analect. XVII). Aeschyl  (Prometeu)  îl  numeşte  aperanton tartaron („nesfârşitul Tartar”), Homer tartaron heroenta („tartarul cel întunecos”, Il., IV, p.m. 256, v. 29); Tacitus ( Hist., lib. V, c. V) îl numeşte ceva opus celor cereşti, iar Cicero (lib. II, prop. fin. De Legibus) vorbeşte de legile încălcate de către cei care ajung în iad. Strălucitul Cellarius ( De Barbar. et Idiotis., c. VII, p. 199), din grijă pentru Posteritate, foloseşte pluralul inferna, idee apărată şi de Solinus (Legiplean), care a scris în latină şi de Lactanţiu (apologist creştin, supranumit „Cicero al Creştinătăţii”, sec. IV A.D., n.t.), ambii luându-l martor pe Lucretius (lib. V, De R. N., p.m. 201), care, de asemenea, foloseşte pluralul inferna; la Tacitus (Histor., lib. V, c. 5) vom găsi acelaşi respect pentru plural – infernis – în dat.-abl.; nu mai puţin la Cicero (lib. II, spre final, De legibus), iar Vergilius în Eneida (lib. V, p. 247, 251 şi urm.) este şi mai convingător :

„Cei mai de-aproape de-aici sunt cei osândiţi prin năpaste

Însă locaşu-l au toţi prin judeţ hotărât şi prin soarte.

Minos ascultă şi scoate din urmă sortirea şi cheamă

Mutele gloate-mprejur şi le judecă fapta şi totul.

Cei amărâţi locuiesc pe câmpia din faţă, cei care

Singuri prin crime-şi curmară viaţa, şi urându-şi lumina

Sufletu-n ei l-au strivit. Şi-acum ei şi muncă şi lipsuri

Cât de cu drag le-ar trăi pe lumea din care fugiră!

Legea opreşte! Şi jalnici se uită la trista mocirlă.”

Şi ceva mai încolo:

„Locul aici e, de unde se-mpart cărările-n două:

Drumul din dreapta spre Dis şi spre ziduri puternice pleacă;

Noi ne vom duce pe-aici în Elysium. Spre plinul de crime

Duce, spre Tartar, în stânga, că-i drumul spăşirii de rele.”

Ceva mai departe:

„Gnosicul ţine pe-aici Rhadamanthus grozava domnie,

Dă răutăţii pedepse şi-ascultă, silind să-şi vădească

Relele cel ce pe lume mereu îşi dosise păcatul.”

(Trad. George Coşbuc)

Acelaşi lucru spune şi Seneca în Herc. fur. (V, 750): „Nu unul singur e jude ce, după fapte, împarte judeţe, sortind fiecărui de jilţul înalt trepiedul. Căci unul e Minos din Knosos, un altul e Rhadamanthes ce crud pedepseşte pe răufăcător ca altora pildă să fie „

§6. Însuşi Homer (Od., XI) povesteşte cum că fiul lui Jupiter, Rhadamantes (unul din cei trei judecători din Infern şi frate cu Minos), stând pe jilţul judecătorului din Tartar cu sceptrul de aur în mână, împreună cu Minos şi Aeacus – vestit prin spiritul său de dreptate – (şi el judecător în Infern, şi el fiu al lui Jupiter, deci până şi în Infern se practica nepotismul, sic, n.t.), ei trei erau  singurii care judecau faptele celor morţi, împărţind dreptatea în Infern. Vezi şi Platon (Gorg. şi De Min., c. XXXIV). Bagheta de magistrat a lui Aeacus a fost numită de Svioni şi Gothoni kasla şi staf. Astfel, avem în fragmentele de legi staf i hand salia („a transmite prin moştenire vergeaua (virga) sau bagheta / bastonul (festuca ) de judecător”), aflăm de la prea nobilul Stiernhielmius (c. II, Kong br Westg.  Cod. Argent.; Ulph. Celsissimi Herois ac Domini Com. Gabrielis De la Gardie Math., CXXVII, 19; Fragm. Legum. Cod. var. var. leg. et Mss. Excus.). Din acest motiv, la Goţii care locuiau în Moesia, tocmai de la acest însemn sau sceptru judecătoresc numit stava, şi judecătorul s-a numit tot stava , iar tribunalul acestuia s-a numit stavastola. Din fragmentele de legi Askeskäpte aflăm că Judecătorul slăbea mânerul bastonaşului de frasin în timpul unui act solemn cum ar fi fost clarificarea unei proprietăţi de drept, înstrăinată regulamentar, fapt întărit şi de colecţionarea diferitelor stipulări cu diferite codexuri ale diferitelor legi. De aici şi scrisorile judecătorilor de eliberare a sclavilor, în vigoare până azi, skaptebreff – cum se obişnuieşte să li se spună – în Goţia de Vest şi în multe alte locuri. În regatul Sveoniei a învins şi folosirea celorlalte bastoane şi săbii cu mânere de frasin, ba chiar  destul de frecvent. Scrierile Eddice ne pun la curent cu faptul că zeii tocmai sub frasin îşi desfăşurai judecăţile; pe lângă alte raţiuni, mai este şi următoarea: ” forthy askrin er allra trea mestr oc bestr („dintre toţi copacii, frasinul este cel mai puternic şi cel mai bun”).

§7. Prin Rhadamanthes se înţelege cel mai mic judecător care, împreună cu ceilalţi doi,  trebuia să fie prezent în consiliul de judecată din Infern, Rad sau Nembd, al cărui prefect era; de la Radaman şi thus, „în chip remarcabil” (cu sens bun sau rău) aşa a fost denumit, în întregime Radamanthus, de la Thusa, „a sosi”, „a-şi da consimţământul”, pentru că, de fapt, numai unul trebuia totuşi să fie cel din consiliul asesorilor care, în cele din urmă, judeca şi pronunţa sentinţa, în conformitate cu legile. Iată cum sună textul legilor străbune: „ Biuder Nambd sik stalfwilliande at waria nokot maal / tha ma eigh Domara them fraganga” („Dacă asesorii îl vor achita pe cel compărut în faţa justiţiei, încă din primele sentinţe, prin aceleaşi sentinţe el ajunge judecător „). De la Plaut (Trin. IV, II, 83) aflăm că dacă la scriitorii latini figurează sub numele Rhadamanthus, la cei greci, absolut la toţi, îl vom găsi sub forma Radamanu. Cel mai important dintre judecătoriii din Infern era totuşi Minos, căruia îi urma Aeacus, o aflăm şi de la Platon (Gorg., p.m. 371) şi de la Plutarch (De Consol., a 1, Apoll. p.m. 121). Deci când lipseau ceilalţi doi, Rhadamanthus şi Aeacus, Minos îi înlocuia dând sentinţe în modul cel mai drept cu putinţă. Numele acestui judecător, la Svioni, înseamnă „mai bun”, căci man, minn, minur, madur şi cuvântul compus lagmadur , îl susţin. Aşa cum se constată din fragmentele de legi străvechi (c. I, Ting. br. Westg.), această vocabulă înseamnă „a judeca foarte drept” şi „a desfăşura audierea corectă a martorilor”, ba chiar „a conduce procese” în locul regelui. Am spus Aeacus ca guvernator în imperiul umbrelor o dată cu judecata de apoi; el este ä aks („un judecător întotdeauna aspru”), poate şi pentru că erau doi gemeni, Rhadamanthus şi Aeakus, Rhadamanthus fiind mult mai blând; Ovidiu (In Ibin) vorbeşte de Aeacus care în problema pedepselor va fi mai ingenios sau Horatius (Carm., II, Od. XIII): „Sub domnia tenebroasei Proserpine îl vedem pe Aeacus ca judecător”.

Farnabius (în notele I citate mai sus din Herc. fur.) conform jurisdicţiei atunci în vigoare, la Sueoni era nevoie de doi judecători cu bagheta sau bastonaşul judiciar; în mediul urban însă, era nevoie întotdeauna de trei, după cum reiese din fragmentele de incunabule păstrate. Cu aceasta concordă şi Codicele de legi civile ale regilor Ericus Magnus şi Christophorus. Nu altfel apare organizată judecata şi la scriitorii greci şi latini. Platon menţionează trei la număr (Apol. Socrat. spre final) ca şi la cei vechi ai noştri thridie / thriptur / thriptoler ; Cicero (I, Tuscul. Conf. legum Fragm.) îi enumeră în următoarea ordine: Rhadamanthus, Aeacus şi Triptolem. După cum astfel sunt indicate două grade de făcut apel în instanţă, adică de la Rhadamanthus la Minos, de la Minos la rege sau Jupiter (căci în legile vechi nu se întâlnesc mai mulţi şi nici în scrierile vechi) şi chiar în forma universală de judecată şi tot aceeaşi a fost reprezentată – ba chiar într-un chip solemn – şi în patria noastră, încă de la începuturile ei, foarte pe scurt şi foarte veridic totodată, dar nu a fost exprimată popoarelor de pe aceste meleaguri, prin viu grai. Dar aşa cum am arătat deja, în legile vechi se face menţiunea a trei personaje juridice Tierdhungs Nambd (c. III, Rest. br. Ol., c. III, Westg., c. XIX).

În capitolul al XIX-lea din Thiuwa br W. gL.L. este amintit, în anumite procese ale celor două părţi trebuia să fie achitat de către asesorii aceluiaşi complet de judecată (aceleiaşi judecăţi) conform reglementărilor pe atunci în vigoare: As fiartunt Nambd. (cf. Memb. mss. et cap. III spre final). Astfel chiar în lacuna care se constată în Codicele editat de Stiernhielmius, fără nici o urmă de îndoială, trebuie completat, adică din vechile incunabule, ba chiar şi din cel de-al treilea capitol Rattiös-br / unde se tratează foarte limpede despre lucruri asemănătoare, aşa că s-ar putea avea perfect sorţi de izbândă. Căci în vremurile cele mai vechi, nu avea nici o valoare startunr / cel care era prefect al întregului teritoriu al Regatului şi venise după ce avusese loc repartiţia proceselor, aşa că aceasta era total necunoscută unor judecători. De aceea, Vergilius cu eleganţa care-l caracteriza, nu a stat la îndoială să laude trinitatea chiar din legendele Grecilor: adică locul judecăţii supreme, în interpretarea lui Platon (Dial. V. de II în Gorg., p.m. 371, conf. p. 370 şi 372); Axioch ( De contemnenda morte, spre final) din care pornesc două căi paralele, una spre lăcaşul celor fericiţi, o alta spre Tartar.

§8. Aici sunt descrise pe scurt lucruri despre imortalitatea sufletelor, în care Geţii au crezut dintotdeauna (Geţii, adică Gautoi, Gautar, Gothar, Gothi19); iată aici cuvintele meritorii ale lui Vulcanius, despre care am vorbit şi mai sus cu totul laudativ: „Nu pot să trec sub tăcere faptul că întotdeauna am fost admiratorul, mai mult decât al tuturor, al acestui nume prin excelenţă nobil al unui neam, care crede din adâncul inimii lui în nemurirea sufletelor, căci, după judecata mea, condamnând puternic moartea, ei capătă un curaj neţărmurit de a înfăptui orice; după cum se vede, neamul Geţilor s-a ivit dintotdeauna aşa de la natură, el a fost şi este un popor cu totul aparte şi veşnic”. Mai adaugă, pe lângă acestea, şi inscripţiile străvechi gravate în piatră de către profani unde asemenea şi alte formule le vedem cu sufletul şi cu ochii noştri de pe aceste meleaguri şi locuinţe de la lăcaşurile celor fericiţi la cel mai înalt cuprins al cerului, îmbrăţişând şi înlănţuind toate. Şi nu fără cea mai mare admiraţie, se citesc următoarele pe inscripţia dedicată zeului nemuritor şi operei sale, mulţumirile aduse de susţinătorii lui (inscripţia este gravată cu caractere runice, n.t.): „Zeul să fie mai binevoitor cu sufletul acestuia; zeul să ajute sufletul acestuia. Zeul să facă numai bine sufletelor tuturor acestora. Zeul să bucure veşnic sufletele tuturor acestora.” Vezi şi Platon (Axioch., ult. pagină), unde Socrates relatează din Gobryas Magul că strămoşul acestuia a fost trimis în Delos, pentru ca să protejeze acea insulă; acolo, din nişte tăbliţe de aramă pe care Opis (alt nume al Dianei) şi Hecaergus (Hecaerge, o nimfă însoţitoare a Dianei, n.t.) le primiseră de la Hyperboreeni, a învăţat că după ce sufletul a ieşit din trup, coboară undeva, într-un loc subpământean necunoscut, în care se vede palatul lui Pluton, nu mai mic decât cel al lui Joe. În cele care urmează vor fi văzute şi alte lucruri lămurite de mine.

CAPITOLUL  IX, 1-3

Rezumat Cap. IV, 1-3 §1. Din filosofia lui Samolse, strămoşii noştri au fundamentat principiile şi chiar preceptele dreptului şi Justiţiei germane foarte corect. Dar pentru a putea fi observată aceeaşi raţiune în ambele cazuri, acelaşi adevăr, aceeaşi lege care este preceptul de drept şi cu efect al respingerii celui nejust, s-a recurs la definiţii după modelul geometriilor: defin. 1. Cauza este acel ceva din care se naşte ceva; 2. Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte; def. 3. Cauze secundare sunt acele cauze a căror origine se află în cauza principală şi depind de ea; def. 4. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obicetelor neînsufleţite, atâta vreme cât, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie  hotărâtor la ideea de bine şi frumos a celor vii. Apoi trebuie să fie cerut ceva, ca să se poată da. 1. Orice este s-a întâmplat dintr-o cauză. 2. Nu are loc progres la infinit. §2. Atunci se ajunge la principiile de drept, când cel care a fost primul dintre toţi, acela este Dumnezeu. §3. Princ. 2. Peste toate cele care sunt create,  inclusiv peste gânduri, domneşte Dumnezeu.

§1. Aşa cum s-a arătat, filosofia cea mai veche este cea a lui Zamolxis şi a neamului nostru; din izvoarele ei s-au iscat şi principiile şi preceptele juridice şi tot ele s-au revărsat în for: ele sunt exemple de nezdruncinat ale adevărului. Dar, aşa cum obişnuiesc inginerii geometri, noi facem progrese graţie cunoştinţelor strămoşilor noştri care au fost buni navigatori mai înainte de toate; aşadar, mai întâi vor fi elaborate definiţiile şi apoi postulatele, ca nici una să nu fie imediat eliminată, prin care sunt extrase apoi fără dubiu, mai lesne, principiile genuine şi, în final, urmează perspectivele generale într-o înşiruire neîntreruptă.

Def. 1. Cauza înseamnă ceva de la care se porneşte.

2. Cauză primară este aceea din care se nasc toate celelalte.

3. Cauze secundare sunt acele care trimit la origine, la cauza primară şi, prin urmare, depind de ea.

4. Orice mişcare este şi izvor al acţiunii, în cadrul căreia se disting şi obiectele neînsufleţite, chiar şi animalele care, în diverse chipuri, participă la calităţile şi operaţiunile oamenilor, determinând ideea lor de bine şi frumos. Astfel, prin aceste premise nu înseamnă deloc că eu îmi iau ceea ce vreau, ci numai ceea ce îmi este îngăduit de către toţi. Aşadar cer dimpreună cu strămoşii noştri ca să fie îngăduit:

1. Orice se întâmplă s-a iscat dintr-o cauză. Căci dacă nu s-ar fi ivit cauza, ar fi fost şi acum acelaşi lucru de mai înainte. Ceea ce este socotit de către toţi a fi absurd din punct de vedere juridic, şi pe bună dreptate.

2. Nu este îngăduit progresul la infinit. De aceea orice raţiune de a filosofa corect este sigur înlăturată. Aşadar, după ce a atins apogeul, va fi oprit, deşi mintea, raţiunea lui, forţa, întreaga-i putere ar putea să funcţioneze mai departe. De aceea chiar şi Cicero (De N. D., lib. III, p. 61 şi urm.), dintre fleacurile naturii până la cea mai înaltă prefecţiune a ei, apără ceea ce urmează să se nască. Adică Principiile:

§2. Primul a fost Dumnezeu, căci el s-a născut înaintea tuturor. Zic Dumnezeu a fost unul singur şi făruritor al cerului şi al pământului şi semănător al tuturor lucrurilor, săditor şi hrănitor al tuturor: en to pan EN, căci ca unul care sare în ajutor, stând la îndemâna oamenilor, din ignoranţă, multe nume i s-au mai adăugat. Să socotim şi disertaţiunea lui Cotta şi a lui Maximus din Tyr (XXIII Gell., N. Att., lib. XI, c. 5; Diog. Laert., In vit. Pyrrhon.; Sext. Emp. Pyrrhon. Hyp. , l. I, Var. capt. Lucian, In Anct. Vit.). Cei din tabăra scepticilor, cu Pyrrhonii în frunte, susţineau că atâta vreme cât nu poate fi văzut, nici auzit, nu există; sigur că pentru filosofi este ruşine să te îndoieşti, de ce atunci nu s-ar îndoi şi cei care trăiesc la ţară. Cartesius (Medit I cum objection variorum et auct. Respons. Princ. Philos., p. I, c. 1-13, p. 2 §1, la încep. şi not. Ad progr. A 1600, XLVII), demonstrează că nu se pot îndoi toţi de existenţa lui Dumnezeu, dar voi explica clar cum stau lucrurile cu credinţa şi cu adevărul ei, – greşelile tenebroase în care unii înoată, nu sunt altceva decât rodul neştiinţei. Aşa că dacă sunt concepute mai multe în sufletul lui Dumnezeu, acestea toate pot fi egale cu sine sau neegale. Cele egale sunt atunci când numeroasele mişcări ale naturii nu se raportează la unul şi acelaşi principiu, care este în acelaşi timp şi infinit şi primul pentru că convenindu-se, totuşi, să devină ordinea naturală a cauzelor, a avut sorţi de izbândă. Apoi, se pune problema dacă părţile componente ale acestui univers au fost sau nu au fost suficiente. Mai înainte va fi distrus motivul concluzionării de polueian (politeismul); după aceea, se va ridica total puterea şi natura divină. Dacă sunt inegale, se va reveni la ceea ce s-a spus. Căci natura divină nu este câtuşi de puţin imperfectă, nici chiar atunci când s-a decis să se recunoască absolutul din orice parte, imperfectul aş zice, nu absolutul: Cicero 20 (De Universitat., p.m. 196) a unit aceste cuvinte, dându-le aceeaşi semnificaţie, astfel încât autoritatea unui cuvânt imperfect cu nici unul dintre instauratorii mai recenţi ai limbii latine nu va putea fi împiedicată. Iată-l pe Plinius (Nat. Hist., lib. II, c. VII, p.m. 12), în ce chip discută despre puterea divină: „Grija principală a naturii imperfecte din om este ca Dumnezeu să nu fi cunoscut toate”. Multe alte lucruri demne de a fi citite sunt analizate detaliat până la finele capitolului: cel care neagă existenţa lui Dumnezeu este socotit a nu avea o minte sănătoasă. Căci avem de a face cu o infinitate a ideii divine care nici nu poate fi văzută cu ochii, nici nu poate fi auzită cu urechile şi nici nu poate fi percepută cu vreunul din simţuri, decât numai dacă, de către Dumnezeul infinit, poate fi imprimată fiinţelor finite ideea că el există cu adevărat. Aşa cum în afara acestor cauze, apare motivul pentru care s-a menţinut secole de-a rândul şi vieţi de oameni în şir ideea străveche de Dumnezeu şi comună tuturor şi nici un neam nu a fost vreodată în afara legilor şi moravurilor şi nici nu s-a pronunţat că nu ar şti de existenţa lui Dumnezeu. Să apelăm la Cicero (lib. I, De legibus, p.m. 160), Seneca (Ep. CXVII ) şi Aristotel (t. I, Top. I şi IX) şi din nou Cicero (lib. I, De N.D., p.m. 8). Acela care se îndoia de existenţa lui Dumnezeu era supus pedepsei şi oprobiului public. Şi, deşi acesta era privit ca un foarte mare păcat, lucru enunţat şi de Cicero în cartea a treia dedicată filosofiei cunoaşterii lui Dumnezeu (De N. D., lib. I, p.m. 8), prin cuvinte tulburătoare: „În măsura în care i se atribuie spiritului o întreagă divinitate, în aceeaşi măsură lumea zice că există Dumnezeu; în măsura în care un altul s-a aşezat în fruntea lumii, atribuindu-şi roluri prioritare, atunci acea persoană va primi din partea lumii, dreptul la replică, printr-o mişcare a maselor, şi va fi ameninţat cu moartea, atunci va susţine că există Dumnezeu al Cerului; neînţelegând că cerul lumii este o parte a lumii, prin care el însuşi, într-un alt loc, l-a desemnat pe Dumnezeu”. Trimit acum la alte lucruri pe care lumea, de nevoie, le-a desemnat ca fiind ilogice: astfel, mult mai corupt decât magistrul său, a învăţat că Dumnezeu este acela, care prin libera acţiune a sa asupra materiei, a creat cerul şi pământurile. De ce aş trece cu vederea şi celelalte, despre care vorbeşte divinul Platon, cu o intuiţie cu totul ieşită din comun, ca şi cum ar fi un zeu al filosofilor. Să nu vorbesc nimic despre stoici şi care prin importanţa pe care o acordă forţei destinului şi inevitabilei legi a acestuia, de fapt, micşorează rolul lui Dumnezeu. Dar cum aceştia sunt mai puţin apţi, se înfundă tot mai adânc în multe lucruri false şi îşi aruncă unul altuia insulte şi totuşi ei sunt socotiţi a fi cei care i-au smuls lui Epicur ramura de palmier pe care el pe drept şi pe merit, deci, prin trudă, o câştigase în legătură cu mişcarea atomilor, deci ca rezultat al minţii lui iscusite şi nu printr-o judecată mediocră şi trândăvie. Opiniile acestora sunt redactate într-un compendiu cuprins în cărţile lui Cicero, De natura Deorum ; tot aici pot fi puse în evidenţă şi unele concluzii subtile ale altora.

§3. Aşa stând lucrurile, rămâne de văzut principiul care urmează. Aşadar, nu încape îndoială că Dumnezeu domneşte peste toate cele pe care le-a creat, inclusiv peste cugetări. Căci este propriu naturii inteligente, prima cauză cercetată a tuturor lucrurilor, cea care statuează de fapt cauzele secundare, care, în chip necesar niciodată nu se pun în mişcare de la sine, ci, după cum am spus, toate acţionează în funcţie de prima cauză (ca motor al celor secundare). Se întâmplă ca între ele să fie şi disensiuni: că Dumnezeu este infinit şi că există şi altceva care nu depinde de el. Lucrurile stau de aşa manieră, încât cauzele secundare pot fi recunoscute, deoarece prima cauză, fiind mai perfectă decât celelalte, secundare, se recunoaşte de obicei şi astfel, cele secundare, prin ele însele, neputând exista, se recunosc după faptul că sunt mai puţin perfecte şi se păstrează aşa cum sunt, prin eliminare, rămânând valabil principiul duratei la cauza primară; dar cum atotputernicul Dumnezeu se regăseşte în toate lucrurile din spirit de dreptate şi fapte bune puse chiar în slujba celui profan, pe el îl numesc cel mai bun, pentru că are forţa cea mai mare. Vezi şi Cicero (De Fin. , lib. IV; Pro domo sua; Ad Pontifices, p.m. 142). Adaug în acelaşi timp că niciodată nu lipseşte izvorul bunătăţii prin acţiune şi mişcare; nimic nu este mai limpede că în acelaşi lucru îşi spune cuvântul Providenţa. Nu poate fi înţeles cum unul nu se face fără celălalt pe dată. Oare Dumnezeu să nu ştie care sunt lucrurile cele mai importante şi pe care El să le trateze într-un anumit chip şi să le salveze? Oare să nu aibă forţa necesară prin care să susţină şi să administreze atâtea lucruri? Dar necunoaşterea lucrurilor este total străină de natura lui Dumnezeu şi, ceea ce pentru oameni este o greutate pe care ei, în neputinţa lor, nu o pot duce, revine măreţiei prea bunului Dumnezeu, care, în puterea lui nemărginită, o simte ca pe un lucru foarte uşor; căci dacă natura lui este infinită, tot infinită îi este şi puterea. Chipul perfect al infinităţii acesteia nimeni nu-l poate înţelege cu mintea şi nimeni nu-l poate admira îndeajuns; nimeni nu-l poate venera îndeajuns de demn prin religie sau cult. Pentru ca aceasta să se săvârşească complet, providenţa lui Dumnezeu este organizată de către Autoritatea publică, pentru ca să se menţină „această ordine minunată şi această constanţă de necrezut, din care izvorăşte şi păstrarea şi întreaga salvgardare a tuturor, cel care se socoteşte golit de spiritul diriguitor, el însuşi lipsit de spirit, va fi dotat cu acesta” (Vezi şi Cicero, De Natura deorum, c. II, p. 26 şi 37), după cum remarcăm explicat mai clar de către senatul antic al filosofilor, pus într-o lumină mai clară.

Astfel, spre uimirea noastră mergând până la admiraţie, există în tăria cerurilor corpuri cereşti de stele foarte mari, unele rătăcitoare – care, totuşi, cât de corect sunt ele astfel numite – vezi ce spune Cicero (d. l. II, p.m. 36), altele sunt fixe, dar fără se sprijine pe vreun suport; cât este de uimitor când te uiţi la globul pământesc (aruncând o privire de ansamblu spre a obţine un punct din univers), vezi atârnând pretutindeni corpuri cereşti în aer, sfidând legea echilibrării. Singurul argument este că Dumnezeu este acela care susţine toate aceste corpuri. Să apelăm şi la Aristotel (lib. De Mund, c. VI) şi la Lucan (De B. C. , lib. V, p. 134) care cântă această forţă uriaşă: „De aerul gol este pământul în echilibru ţinut”, iar Lucretius (De R. N., lib. V, p. 197 şi urm.): „Cum de rămâne pământu-n repaus în mijlocul lumii? / Ciudat e tărâmul de aer al lumii în care se află”, iar Cicero (d.l. II, p. 45 şi De Univers., lib. , p.m. 198): „Pământul este aşezat în mijlocul lumii şi se menţine astfel solid şi rotund, absolut de la sine”..

 SALUTUL MEU ADRESAT CITITORULUI

S-au scurs douăzeci şi doi de ani, de când, prin vot public, am intrat ca cel dintâi admis în această Academie, pentru a studia ştiinţele juridice. Cât priveşte însuşi spiritul meu, strădania şi gândirea mea puse în slujba acestor ştiinţe, le las în seama judecăţii acelora care atunci m-au admis în rândurile studenţilor, iar apoi mi-au dat prilejuri frecvente să le audiez cursurile.

În tot acest răstimp, am aşternut pe hârtie, cu mare grijă, – nu cu neglijenţă cum o fac unii nu corupt, cum obişnuiesc alţii -, o bună parte din cele pe care le notasem cu propria mea mână în timpul cursurilor. Singura greutate de care m-am izbit, dacă este să o mărturisesc şi să o declar sincer, a fost aceea de a opera o selecţie din multele elemente audiate 1a cursuri; mi-a fost greu totodată să iau o decizie, cu atât mai mult cu cât, în tot acest răstimp, numărul manuscriselor în temă crescuse, iar în unele cazuri, din cauza unor copişti ignoranţi, unele fapte au fost greşit schimbate, nu rareori operându-se omisiuni şi adăugiri nejustificate. În cele din urmă, sarcina noastră a fost să chibzuim cu mare atenţie cum trebuie să ne mişcăm printre atâtea cărări întortocheate, să recunoaştem erorile şi, în consecinţă, să le eliminăm. Iată de ce, nu mă sfiesc să o spun, că în acei ani de studii ale unui tânăr magistrat, toate aceste date memorabile au fost bine forjate şi cu mai mare fidelitate. Dar nu mă îndoiesc că există unii care vor socoti că ceea ce am făcut eu este mai puţin corect, prin faptul că, vorbind despre începuturile legilor la Geţi, mă refer în primul rând la SAMOLSE (căci aşa se cuvine să fie scris numele lui); ei crezând cu tărie că erudiţii noştri s-ar fi inspirat din literele greceşti, dar literele getice, fiind deja inventate şi puse în uz, grecii le-au luat de la noi, conform istoriei noastre vechi şi a înţelepţilor noştri experimentaţi în literatura scriitorilor vechi, de asemenea inşi, ei nu vor fi socotiţi ca atare; pe asemenea persoane noi nu dăm nici un ban, iar judecata posterităţii îi va condamna – şi sunt demni de a fi condamnaţi în unanimitate; aceasta, deoarece despre stilul lui SAMOLSE  (deci scrierea getică a preexistat celei eline) ne stă mărturie autoritatea unor istorici antici care consemnează totul cu toată claritatea. Chiar cu aceeaşi ocazie aş cuteza să demonstrez că punând alături legile străvechi ale patriei cu cele attice, constatăm o netă superioritate faţă de cele ateniene, căci la începutul legii se punea, cu mare grijă, degetul legislatorului, iar aceasta avea loc în faţa ochilor celor adunaţi în acest scop (deci, era un fel de Parlament – n.t.). Aşa că era clar pentru toată lumea că nu putea avea loc certificarea unui act dacă nu erau ambele părţi prezente. În afară de aceasta ne stau mărturie o serie de monumente literare cu putere de convingere absolut covârşitoare, atestând că Grecul a luat de la got (get), punct cu punct, elementul esenţial din legislaţia ateniană, de vreme ce şi cuvintele şi totodată şi faptele ne sunt prezentate pretutindeni şi ne sunt puse la vedere şi în detaliu, dar şi în ansamblu, şi chiar dacă eu tac, vorbesc toate acestea. Dar am depăşit deja etapa acelor cântecele de care m-am înconjurat în momente de odihnă, de minimă importanţă; de altfel exceptând ceea ce odinioară, forţat de importanţa momentului, s-a părut că trebuie cercetat îndelung un volum separat. De altfel, marele Grotius susţine, cu totul justificat, că însăşi limba persană îşi are originile ei în vocabule getice; de aceasta nu m-am îndoit câtuşi de puţin să o susţin altfel decât ca pe ceva foarte important, adăugând în acelaşi timp araba şi turca, care totuşi în prezent, văd bine, se folosesc de litere latine, cum s-a stabilit în atelierul tipografic, cu caractere prescrise de mine. Deie Domnul sâ vină vremea când toate acestea şi altele asemănătoare să fie publicate mai acurat, ba chiar cu aceleaşi litere şi forme, în care au fost exprimate în vechime. Până atunci, binevoitorule cititor, primeşte cu inimă deschisă acestea, aşa cum sunt; căci dacă voi obţine de la tine accepţiune, va fi pentru mine un prilej de bucurie şi de mulţumire. Cât priveşte însă pe cei răuvoitori, aceasta va fi pentru ei un tezaur, ca cei trişti să aibă mereu prilej de a se amuza, iar cei nemerituoşi, cu greu să merite ceva. Ăstora acum doar atâta le spun: manierele din cedru şi marmură ale lui Vossius (Gerhardus Josephus, savant german, 1577-1640), (p. 112), mi-au fost ghid, prin următoarele prea demne cuvinte: ” aşadar, pentru ca profeţiile (prezicerile divine) să poată fi transmise cu sensul lor cu care ele au fost primite mai înainte, trebuie să îndeplinească nişte condiţii. Căci în ce priveşte celelalte informaţii din latină, socot că s-a discutat îndeajuns, după cum sună toate cuvintele care se regăsesc în locul citat. Ceea ce ar fi putut cu adevărat să fie dorit în acest  tratat ar fi fost cauzele depre care, din grijă faţă de Posteritate, am evitat să vorbesc.

NOTA TRADUCĂTORULUI

Mărturisesc că, mai ales la început de drum, mi-a fost foarte greu şi, nu atât din cauza limbii latine medievale – îmi şi rostuisem un manual în acest sens -, dar mai ales pentru că intre  dorinta de a studia cat mai atenta aceasta lucrare si somn s-au ivit contradictii.

Constienta de climatul moral la membrii societăţii noastre,  cu atât mai motivat cu cât suntem urmaşii direcţi ai unuia din cei mai mari legiuitori ai lumii şi anume ai lui Samolse, legiuitor renumit în Dreptate şi Echitabilitate, pe care şi-l revendică toate popoarele nordice, începând cu sueonii (suedezii, ca unii care descind din goţi/ geţi/ sciţi/ hiperboreeni), am încercat, din păcate zadarnic, să implic încă 2-3 profesori de latină la traducerea acestei cărţi, lăsând în seama mea textele eline şi gotice; tuturor li s-a părut până la urmă, o întreprindere mult prea dificilă. Acesta era adevărul. Până la urmă nu mi-a rămas decât autoeducarea şi autoîncurajarea.

Alte dificultăţi referitoare la text au fost legate de prezenţa a numeroase citate din gotică şi greacă (un motiv în plus să fiu refuzată de profesorii pe care îi solicitasem  să se implice cu 7-8 pagini de persoană), care au însemnat timp mai mult consumat cu redarea lor în alfabetul latin şi de către mine dar şi de către persoana care redacta textul aceasta solicitând în plus, să se facă uz de mai multe tipuri de redactare: caractere elene, italice, bold, ghilimele, paranteze etc, elemente care cereau o atenţie mai mare precum şi timp mai mult de transcriere şi scriere. Alte dificultăţi legate de traducerea propriu-zisă au fost, printre altele, şi obligaţia de a recurge la o serie de enciclopedii, spre a lămuri o serie de fapte, idei, personaje mitice, istorice, elemente de geografie istorică, de civilizaţie şi cultură universală.

Am menţionat prezenţa textelor scrise cu caractere runice prin paranteze şi le-am tradus conform textului latinesc însoţitor.

Nu mă îndoiesc de faptul că traducerea are unele deficienţe, dar aceste deficienţe sunt minore raportate la maniera, destul de îngrijită, în care m-am străduit să redau şi am redat intenţia acestui autor, de o erudiţie cu totul ieşită din comun. Am desprins din text că Lundius a cercetat minuţios, timp de 10-15 ani, arhivele vechi, manuscrisele şi cărţile rare existente pe atunci în bibliotecile europene din Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi mai ales din Biblioteca Vaticanului… Comparând text cu text, idee cu idee, cu documentele de aceeaşi factură – de obicei codexuri de legi – cu cele regăsite în bibliotecile suedeze şi finlandeze, şi în special cu Monumentele Eddice şi cu Croniconul Sueoniei.

În elucidarea faptelor de limbaj juridic şi, nu mai puţin, de zisă-mitologie nordică, adică scită/hiperboreană, adică getă, adică gotic-sueonică, savantul suedez s-a sprijinit inclusiv pe textele celor mai de seamă istorici, geografi, filosofi, jurişti, literaţi, greci şi romani, mai ales: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel, Solon, Ptolemeu, Cato Maior, Plaut, Plinius, Tacitus, Cicero, Ovidiu, Dio Chrysostomus, Horaţiu, Juvenal, Marţial, Properţiu, Tibul, Lucan…

Despicând firul în patru, şi nu numai, bazându-se şi pe etimoane ale unor cuvinte din fondul principal de cuvinte cum sunt şi cuvintele getice ziua şi ban>bănie, savantul suedez conchide că rădăcinile legislaţiilor eline şi romane în speţă îşi află originea, până în cele mai mici detalii, în legislaţia scrisă elaborată de Samolse, primul legiuitor al sciţilor, geţilor şi sueonilor şi, respectiv goţilor, venind cu argumente cu totul raţionale, ne convinge că toate zeităţile greco-romane, ba chiar şi egiptene şi hinduse se trag din cele getice, începând cu cel mai renumit dintre „zei” – APOLLO – numit în vechime, la geţi BEL, BALLUR, ABALLUR, dar şi BAN, PAN\PAEAN, BAN însemnând şi ogor de unde BĂNIE; Bănia Craiovei, Banatului (regăsită apoi şi la unguri şi în poemul-roman Bank Ban scris de clasicul literaturii maghiare KATONA JOZSEF); stăvechiul zis zeu getic-gotic ATTIN stă la baza şi a unui ADONIS, care la ebraici se găseşte sub forma de evocare ADONAI, însemnând „Stăpâne”, adică „Doamne”- Dumnezeule – cu valoare universală; deci şi acest ADONIS – ADONAI, revendicat de ebraici, este scitic – getic.

Aşadar, mă simt îndreptăţită să afirm, ba chiar să strig şi într-un for, că această carte este de o utilitate extremă – şi nu numai pentru vlaho-daco-romanii de pretutindeni, întru cunoaşterea istoriei culturale şi civilizatoare a strămoşilor noştri – şi nu numai pentru juriştii noştri europeni, dar şi pentru filologii pasionaţi de etimologia corectă precum şi cunoşterea unui ghid preţios de modul cum trebuie să se întreprindă o cercetare autentică, urmărind descoperirea, cu orice preţ, a ADEVĂRULUI, scopul de fapt al oricărui cercetător pasionat şi care nu plăteşte tribut ideilor preconcepute. Aceasta s-ar cuveni să devină cutumă, cutuma atât de preţuită de strămoşul nostru şi al tuturor popoarelor germanice – Samolse, bazată pe Dreptate, Echitate şi Blândeţe.

Mi-am permis sa scriu toate numele de popoare cu majuscule, incalcand astfel normele actuale de ortografie.

In incheere vreau sa-i multumesc domnului dr.Napoleon Savescu, presedintele Societatii Dacia revival ( re-invierea Daciei ) din New York, care a cumparat aceasta carte dintr-un anticariat din Upsala si care mi-a incredintat traducerea ei.

                                                                                                      Maria Crisan (M.A.)

R

6 gânduri despre „Zalmoxis, primus Getarum legislator

  1. Pingback: https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2012/06/17/zalmoxis-primus-getarum-legislator/ | B.I.G'S BLOG

  2. deci s-ar putea ca Zamo era Isus de fapt [ sau unul din mai multi ‘Isusi’ D , preoti sau regi-preoti de fapt atuncea]

  3. ‘Adam’ nu ere jidan cel mai probabil

    in Kazahstan se cice pt ‘omul de aur’ [din curganu scitic] ‘adam altin’ [adam insemnad ‘om’ cred ca]

    altfel asa zisele ‘mitologii grecesti’ sunt grecesti cum sunt io etiop; si dintre unguri erau mai multi care au aratat o duzina de nume care numai la rezonanta sunt nume scitice , unguresti , deci ‘mit greceasca’ e din storiurile Scitilor nu a sudicilor

    iar chestia ca ‘scandinavii si goti si sciti’ aleia sunt inventii cel mai porobabil,n-au nimic sau putin de facut cu Scitii

    altfel tot istoria europeana e mixat cu dinastii neexistente etc

  4. ”apollo”

    deci simplu la prima vedere este apa-lo [tata-cal]

    sau se zice ca a fost ‘vindecator’

    in limba hunneza ‘apol’ inseamna ‘are grija’ [de pilda aia din spital, femeile ingrijitoare]

    asa scrie in wiki

    Apollo has been variously recognized as a god of light and the sun, truth and prophecy, healing, plague, music, poetry, and more

    altfel am observat ca unele litere ‘se taie’ de la inceputul cuvintelor [s-abar,k-abar,b-arka [barka e arca lui Noe de pilda,n-avarii/neuri]

    sau popor scitic agari,unguri zisi si agareni,rege scitic Agar [bagati la inceput litera M] etc

    deci Apollo s-ar putea sa fie N-apollo

    Nap in huneza este Soare

    Noe zis si Phoenix

    in hunneza Fonok este ‘sef’

    etc

  5. scrie si ca a fost Apollo fiu lui Zeus

    am observat si o chestie ca n-ul s-ar putea sa fie [sau sa fi fost candva] identic cu n-ul

    unul scrie ca ceva Ragau la evrei [unul dintre primii] iar altul scrie ca Ragan primul rege scitic

    sau o pilda mai la vedere;

    dacii zisi si danii sai daai,davus,dauus,daha etc

    altfel e stiut ca in latina veche u=v

    deci ce daca Zeus=Zen?

    si atunci in asta sunt multe;

    Zend-avesta

    Szent in huneza e sfant

    si scrie la Apolo ca ”muzica’

    in huneza muzica e ‘zene’…

    sau daca raman la varianta Zeus si iau in consideraare ca unlele scrieir erau la drepata la stanga, atunci ZeusSuez

    Szuz in huneza e virgin[a]

    Europa zis ca era femeie in ‘mit greaca’

    dar in huneza as-i putea sa scriu Ur-Apa [ domn-tata]

    deci s-ar putea ca Zeus era femei [si nu barbat ca in ‘mit greaca’] si Europa era barbat

    ori ungurii sunt nebuni cu limba lor ori grecii erau XD

    am scris ca vroiam sa arat cate chestii se pot gasii si in ungureste [ in limba mongola cum ziceti voi desigur ]

  6. Stramosii ungurilor Scitii fratzi cu Dacii, se vede din asta;

    Regele ungur Almus este numit Salmutzes de Costi Porphyrogennetos;

    https://www.google.ro/search?tbm=bks&hl=hu&q=Salmutzes&qscrl=1

    T-K[C] este identic in multe cazuri; de pilda voi ziceti ‘tigani’, ungurii zic ‘cigan’, ‘national’ se transcrie la unguri ‘nacional’, poporul tracic ‘Thunni’ identificat mai tarziu cu ‘Chunni’ (Huni) etc.

    deci;

    Salmu-Tz-es

    Zalmo-Ks-is

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s