Zidurile din Bimini sau vestigiile Atlantidei

“Nassau (Insulele Bahamas): De curând, în apropierea insulelor Bimini au fost identificate formaţiuni arheologice stranii. După primele informaţii primite s-ar părea că e vorba despre un zid uriaş; specialiştii consultaţi nu au putut preciza încă epoca în care a fost ridicat şi cine au fost constructorii. Investigaţiile submarine continuă.”

Cele câteva rânduri menţionate mai sus şi publicate de agenţia United Press în primăvara anului 1970 au făcut cunoscute în lumea întreagă cercetările unui grup de savanţi americani. Aceştia realizau investigaţii de câţiva ani în Bimini, o insuliţă din arhipelagul Bahamas situată la 150 km de Florida.
La anunţul acestei descoperiri, în lumea ştiinţifică s-au format două tabere de cercetători – unii care şi-au manifestat imediat interesul şi alţii – sceptici, care au denunţat descoperirile ca fiind simple mistificări. S-a declanşat astfel un conflict de păreri care nu s-a stins nici până în ziua de astăzi.
Totul a început cu doi ani înaintea anunţului, când pilotul american Robert Brush survolând într-un zbor de rutină regiunea a reperat la nord de insulele Andros o masivă formă rectangulară scufundată în mare, pe care a şi fotografiat-o. Apoi a arătat fotografiile unui profesor al Universităţii din Yale – Manson Valentine, cunoscut şi ca specialist în civilizaţiile precolumbiene la Muzeul de ştiinţe Miami, Florida. Acesta la rândul lui l-a anunţat pe prietenul său Dimitri Rebikoff, specialist în fotografia submarină şi  inventator al blitz-ului electronic. Cei trei au survolat regiunea la bordul unui hidroavion şi au descoperit că structura scufundată puţin sub nivelul apei era o construcţie aproape îngropată sub nisipul de pe fundul mării – mai precis, un zid cu o grosime de aproximativ 30 de cm care părea să constituie fundaţia unui edificiu remarcabil. Din  fundaţie nu a supravieţuit decât această parte inferioară.
În avionul…submarin
Această descoperire a declanşat cercetări de mare anvergură în regiunea arhipelagului Bahamas. În acelaşi an – 1968 – Rebikoff a pus la dispoziţia echipei de cercetare un aparat inventat de el, numit REMORA M114 E care poate fi descris ca fiind un adevărat avion…submarin, dotat cu camere de filmat automate ce pot lua imagini sub un unghi mare de deschidere (920). Echipaţi pentru cercetări de lungă durată, căutătorii au decis să-şi concentreze eforturile asupra unei noi descoperiri: o altă structură scufundată, semnalată în partea de nord a arhipelagului Bimini.
Astfel s-au succedat mai multe expediţii, care au reunit nenumăraţi cercetători americani; la una dintre ele a luat parte chiar cosmonautul Edgar Mitchell. Eforturile echipei conduse de Valentine şi Rebikoff au început să dea roade către sfârşitul anului 1968. Savanţii au reperat o fundaţie de 70 m lungime pe 10 m lăţime care pare a fi construită pe blocuri mari, regulate asamblate printr-un fel de ciment. Rebikoff a precizat că aceste blocuri variază ca dimensiuni, având aproximativ 5 m lungime şi lăţime, înălţimea fiind cuprinsă între 0,5 şi 1,5m şi o greutate de aproximativ 25 de tone.
“Suprafaţa acestui zid este bine finisată”, spunea Rebikoff, “cu o orizontalitate foarte bună a părţii superioare, ceea ce denotă o construcţie solidă”. După această descoperire echipa a revenit la studiul “misteriosului zid din Bimini”.
Fotografiile înfăţişează structura unui zid de 70 de m lungime pe aproximativ 10 m lăţime numit zidul de est. Către vest se poate distinge o altă structură, lungă de 500 m şi lată de 10 m. În aprilie 1971, câteva perforări realizate de cercetători dedesubtul zidului de est au permis descoperirea unui strat de pietre, lipit de celălalt prin 6 m de ciment. Feţele interioare ale blocurilor de piatră poartă urme ce seamănă cu cele lăsate de anumite utilaje de construcţii.
Arheologii au fost surprinşi să constate că zidurile au putut să reziste atât de bine în timp, înfruntând valurile şi uragane. Ei au tras concluzia că soliditatea construcţiei se datorează atenţiei şi competenţei cu care au fost construite.
O enigmă geologică

O noua expediţie a descoperit îndepărtând nisipul că partea superioară era susţinută de patru piloni. În acel moment, arheologii nu au mai avut nici o îndoială – se aflau în faţa unei extraordinare construcţii realizate de oameni.
Natura descoperirilor permite chiar să se presupună că este vorba despre un străvechi port scufundat. Pe de altă parte, aceste blocuri prezintă o anumită asemănare cu uimitoarele construcţii din Mexic. Aceleaşi blocuri regulate pe care le găsim la Teotihuancan, în Piramida Soarelui din Tihuanco, în apropiere de lacul Titicaca sau în Macchu Picchu.
Un alt raport al geologilor de la Universitatea din Miami, dat publicităţii în 25 februarie 1971 i-a tulburat şi mai mult pe cei care se îndoiau de originea zidurilor din Bimini. Astfel aflăm că acestea erau realizate din blocuri de piatră ce nu aveau nimic în comun, din punct de vedere geologic cu formaţiunile naturale din  zonă. Concluzia a fost deci una uluitoare: acest zid era în mod clar construit de cineva, cu materiale care nu se găseau în mod natural în  împrejurimi.
Era momentul când disputa arheologică atinsese apogeul. Existau diverse publicaţii de specialitate care afirmau cu toată seriozitatea că omiul nu a jucat nici cel mai mic rol în ridicarea zidurilor descoperite în arhipelagul Bimini. Altele spuneau că dimpotrivă, ne găsim în faţa unei măreţe construcţii umane. Investigaţiile ulterioare au întărit în mod definitiv convingerea că ne aflăm în faţa unei structuri realizate de oameni.
 STRUCTURA SCUFUNDATA DIN BIMINI
S-a descoperit astfel că zidul făcea parte dintr-o structură portuară monumentală – cu o dană de 600 de m lungime. Aliniamentul perfect al blocurilor, dalele gigantice susţinute de piloni, precum şi paralelismul perfect al laturilor zidurilor confirmă intervenţia omului. Specialist francez, Pierre Carnac, întăreşte aceste conclzuii când afirmă cu tărie în cartea sa “Istoria începe în Bimini”: “acest stil de construcţie cu piloni aminteşte într-o anumită măsură de danele străvechilor porturi mediteraneene construite de fenicieni. Spaţiile goale dintre piloni serveau la diminuarea efectelor valurilor înalte. Digul portului Byblos este realizat în acest fel”.
După aceea, o mulţime de organizaţii ştiinţifice s-au aplecat asupra acestui mister: Universitatea din Miami (dr. Emiliani, Guinzburg), muzeul din Juarez (Mexic – Don Pablo Busch Romero), Muzeul Omului din Paris (dr. Lehmann), Laboratorul de geologie dinamică al Facultăţii de Ştinţe din Paris (Harou Tazielf), Congresul Internaţional de Arheologie Submarină, etc. În final, ipoteza că ar putea fi vorba despre o formaţiune stâncoasă naturală a fost unanim respinsă.
Totuşi au mai rămas şi multe alte mistere de dezlegat. Când au fost construite zidurile? Judecând după geologia submarină, aceste structuri monumentale n-au putut fi ridicate decât în mileniile 7-8 î.d.H. Estimările realizate cu metoda C14 indică o vârstă de 10 000 de ani. Însă cine a putut înălţa aceste structuri impozante într-o epocă în care, în Europa omul era incapabil să ridice construcţii?
Până acum nimeni nu a găsit un răspuns. Dar importanţa vestigiilor submarine descoperite în toată regiunea arhipelagului Bahamas (unde au mai fost reperate temple si piramide scufundate) l-a determinat pe Dimitri Rebikoff să scrie: „Suntem nevoiţi să acceptăm că, acum 10 000 de ani, insulele Bahamas formau un platou imens, deasupra apelor pe care puteau locui milioane de oameni. La această concluzie ne duc numeroasele vestigii descoperite. Deocamdată nu ştim absolut nimic despre această civilizaţie. Deci, problema este arheologică şi nu geologică. Trebuie continuate săpăturile pentru a găsi neapărat cheile acestei enigme formidabile.”
Marele cataclism
Oare ce catastrofă a dus la scufundarea
construcţiilor din Bimini şi a altor structuri asemănătoare? Fără îndoială, un cataclism de mare avengură. Această concluzie este confirmată de o descoperire recentă – după ce s-au făcut măsurătorile izotopilor de oxigen 16 sau 18 conţinuţi în sedimentele din Golful Mexic, aflate la jumătatea distanţei dintre Florida şi delta fluviului Mississipi, savanţii au emis ipoteza unui potop care s-a produs acum 11 600 de ani.
După dr. Emiliani de la Universitatea din Miami, masele de aer au antrenat ridicarea nivelului oceanului planetar cu 7 până la 10 m, ceea ce a condus la dispariţia anumitor zone. Aceasta ne aminteşte de legendele despre ţările scufundate, despre civilizaţiile măturate de pe suprafaţa pământului de mari cataclisme: continentul Mu, Lemuria, continentul Gondwana, Atlantida…Atlantida care a fost adeseori situată de către istorici în largul Floridei, acolo unde au fost găsite zidurile din Bimini. Atlantida a cărei perioadă de dispariţie este presupusă a coincide cu marele cataclism dovedit de cercetările din Golful Mexic.
Viziunea lui Edgar Cayce
Rămâne de amintit că faimosul clarvăzător american Edgar Cayce, supranumit „Nostradamus Adormit”, din cauza uimitoarelor sale profeţii şi relatări despre trecut pe care le revela în stare de somn hipnotic, anunţase în 1940 că Atlantida va fi redescoperită în Bimini, între anii 1968 – 1969. El a spus: “Poseidon (un ţinut atlant) va fi printre primele părţi ale Atlantidei care se va ridica din nou la suprafaţă”
Dar apoi a venit al doilea război mondial şi adepţii lui Cayce au avut preocupări mult mai urgente. Totuşi, descoperirea zidurilor scufundate a făcut să se vorbească din nou despre profeţia clarvăzătorului. Să fie oare construcţia din Bimini un vestigiu al uneia din cele mai mari descoperiri a vremurilor noastre, a fabulosului continent Atlantida? Judecând după rezultatele cercetărilor ulterioare, ipoteza este adevărată. Astfel, renumitul continent pare să fie din ce în ce mai puţin un mit şi din ce în ce mai mult o realitate.
Pentru a descoperi, trebuie mai întâi să crezi. Dacă Schliemann n-ar fi crezut în poveste scrisă de Homer, Troia nu ar fi fost adusă la lumina zilei. La fel, Arthur Evans a adus la suprafaţă civilizaţia cretană luându-se după scrierile lui Herodot. Atlantida a lăsat urme în Satori, Insulele Cretane, Insulele Acore şi la Bimini. Potopul – survenit după ultima glaciaţiune – a putut antrena dispariţia atlanţilor sau exodul lor către alte continente.
Legendele care vorbesc despre ei au supraveţuit în tradiţiile multor popoare. Unii dintre ei – supraveţuitori sau poate exploatori – şi-au găsit refugiul la mayaşi, la cretani şi la civilizaţiile arhaice din Anzi. Indigenii multor civilizaţii vorbesc despre zeii albi veniţi de pe mare. Originea lor comună este poate Atlantida.
Astfel, se descoperă caracteristici asemănătoare între picturile murale de la Chiten Ttza în Tihuanaco şi sculpturile primitive din Sicilia. La acestea se adaugă coloanele din Corsica, megaliţii, cavourile din HalSalfieni – Malta, precum şi construcţiile înnecate de la Bimini.
Tradiţiile şi cercetările conduc mereu spre aceeaşi perioadă, situată cu aproximativ 11 000 de ani în urmă. Misterul însă rămâne. Avem de elucidat multe aspecte ale propriei noastre istorii şi chiar ale propriei noastre existenţe. Este necesar  să admitem că au mai existat pe pământ civilizaţii prospere, bogate, superioare, pe care încă nu le cunoaştem. Acestea au lăsat veritabile mesaje în piatră. Adică în ceea ce s-a numit odinioară Arta Regală – Arhitectura. O artă nobilă, care dovedeşte perenitatea omului. Una dintre cheile misterului se ascunde, probabil, la Bimini.

ianuarie 2007
yogaesoteric
Din nou… Atlantida
Încă de când Platon a scris “Critias” şi “Timee”, Atlantida a devenit un nume cu o foarte mare putere de evocare. După Platon, legenda continentului pierdut a fost descoperită de legislatorul Ahtenes Solon în Sais (Egipt). Acolo, un preot bătrân a descifrat pe un papirus vechi cum un mare continent situat dincolo de “Coloanele lui Hercule” a fost distrus pentru ca locuitorii acestuia să fie pedepsiţi pentru impietatea lor.
O altă “epocă de aur”
Exista, pe vremuri, dacă dăm crezare legendei, o insulă regală Basileia, pe care se înălţa impunătorul castel al regilor atlanţi, precum şi templul ridicat în cinstea lui Triton. Acolo atlanţii exploatau un metal necunoscut nouă numit “orichalc”.
Încă de la început, ideea Atlantidei a fost asociată cu legendele si cu ocultismul. Chiar dacă s-ar dovedi vreodată că nu este decât o legendă, deşi discuţiile ştiinţifice bazate pe studii de geologie, arheologie şi cultură sunt atât de diverse şi de înverşunate încât este greu de crezut că vor avea sfârşit vreodată – Atlantida rămâne în acelaşi timp un tărâm simbolic, o metaforă a înţelepciunii străvechi, acum pierdută cu desăvârşire sau poate doar ascunsă.
Cercetarea întreprinsă de Solon în Egipt simbolizează de fapt veşnica aspiraţie a lumii antice greceşti, ca şi a civilizaţiilor care au succedat-o, de a descoperi cunoaşterea pierdută de care dispunea umanitatea în Epoca de Aur – cea de dinainte de Potop.
Ipotezele legate de existenţa Atlantidei au continuat să  însufleţescă imaginaţia inspirând toată istoria Renaşterii – dar s-au înmulţit prin secolul al XVIII-lea, odată cu “moda” antichităţilor greceşti şi “redescoperirea” civilizaţiei misterioase a druizilor, dar şi odată cu înflorirea hermetismului.
Darwin sau Atlantida
În 1882 Ignatius Donnelly a publicat lucrarea “Atlantis, or the antedeluvian world” (“Atlantida sau lumea înainte de potop”) în care îşi formula premizele şi concluziile sale în cel mai pur stil victorian. Aceasta a avut o foarte mare influenţă asupra doamnei Blavatsky, precum şi asupra discipolului ei Walter Scott-Elliot, care au integrat apoi Atlantida în sinteza lor despre ocultism.
În cartea sa “Doctrina Secretă” apărută in 1888, fondatoarea Societăţii Teosofice a urmărit să combată, din punct de vedere inţiatic, teoria darwinistă a evoluţiei. Astfel, Atlantida se potrivea perfect argumentaţiei doamnei Blavatsky, care susţinea că nenumărate rase umane s-au succedat pe Terra în afara celei pe care o cunoaştem şi căreia îi aparţinem.
Printre aceste rase dispărute, cea de-a IV-a ar fi trăit în Atlantida. Rudolf Steiner (un alt exponent important al ocultismului secolelor XIX-XX), deşi el însuşi adversar al teoriilor şi principiilor Societăţii Teosofice, a recurs la facultăţile paranormale de clarviziune cu care era înzestrat, pentru a descoperi răspunsul la întrebările teosofilor. Cercetând clişeele Akasha-ice (Memoria Universală – plan paralel în care sunt înregistrate fidel, ca într-un gen de bibliotecă a destinelor, toate evenimentele petrecute vreodată în acest Univers), Steiner descrie ceea ce s-a petrecut în Atlantida. El spune că atlanţii gândeau în imagini (este interesant de menţionat că şi celebrul savant Albert Einstein mărturisea că procesul său de gândire nu se realiza în cuvinte ci în imagini), aveau o memorie extraordinară şi foloseau energia latentă, nebănuită, a plantelor pentru a-şi dirija vehiculele aeriene. Cei mai evoluaţi dintre ei erau grupaţi în Asia Centrală sub conducerea unui mare preot, şi supuşi unei educaţii spirituale cu totul speciale care le permitea cunoaşterea deplină a tuturor misterelor şi înţelegerea puterilor divine. Acesta ar fi grupul din care, conform teoriei sale, au coborât primii preoţi-regi ai rasei arienilor.
De la Grădina Raiului la nazism
Prezenţa acestei idei de rasă ariană pură, asociată cu ipoteza existenţei Atlantidei, prinsă la rândul său în angrenajul ocultismului, a dus din păcate la devierile şi fanatismul nazismului. Astfel, şcoala Teosofică a  doamnei Blavatsky, în dorinţa de a se opune dominaţiei materialismului, a integrat în sinteza despre ocultism  şi  ideile şcolii filosofice a “difuzioniştilor”.
Aceştia studiau migraţia popoarelor primitive pe baza informaţiilor furnizate de arheologie. Una din teoriile favorite ale difuzioniştilor este aceea că întreaga civilizaţie şi-a avut leagănul de origine într-un singur loc pe Terra, care, pentru spiritele religioase, este desigur Grădina Raiului. Astfel se justifică ideea unei rase superioare, purtătoare a cunoaşterii, exponentă supremă a civilizaţiei umane, precum şi exacerbarea aberantă a acestei teorii în cazul naziştilor.
Cel mai influent teoretician al Atlantidei ariene a fost profesorul Hermann Wirth, specialist flamand care a susţinut că o religie pur monoteistă s-a născut în Atlantida şi s-a răspândit în întreaga lume, lasând în urma sa o mulţime de simboluri. Wirth şi-a realizat cercetările cu sprijinul guvernului nazist.
Tot o teorie destul de ciudată, aparţinând filosofiei celui de-al III-lea Reich, este cosmologia glaciară a lui Hans Horbinger. El susţine ideea că Terra a avut de-a  lungul timpului, succesiv, mai mulţi sateliţi, care au sfârşit prin a cădea pe pământ. De fiecare dată aceste “Luni”, căzând, au distrus câte o civilizaţie. Căderea ultimei dintre ele a provocat Potopul, ducând la scufundarea Atlantidei. Astfel, pentru Hitler şi nazişti, existenţa continentului atlant era un fapt indiscutabil.
Edgar Cayce a „văzut” Castelul Regal
Marele medium şi clarvăzător Edgar Cayce a făcut mai multe relatări despre Atlantida. El a analizat de asemenea “înregistrările temporale” din Akasha şi a descris continentul acum scufundat ca fiind locuit pe atunci de fiinţe evoluate posedând o tehnologie avansată. De asemenea, el a prezis reapariţia vestigiilor clare ale Atlantidei în anul 1968 sau 1969.
În 1956, Jurgen Spannuth, în urma unor ani de cercetări, a stabilit că Atlantida ar fi trebuit să se situeze în largul insulelor Heligoland. El s-a bazat mai ales pe legendele pescarilor băştinaşi, în care se vorbeşte adesea despre “castelul din mare”. Spannuth a organizat scufundări în acele locuri şi se pare că a descoperit realmente nişte ruine ale unor ziduri. Dacă acestea aparţin sau nu Castelului Regal al Atlantidei, rămâne de văzut.
Oamenii zei
Mai recent, s-a spus că civilizaţia atlantă descrisă de Platon prezintă asemănări frapante cu civilizaţia minoică din Creta, din perioada 2500-1500î.d.H. Cataclismul căruia i-ar fi căzut pradă Atlantida ar fi fost, în acest caz, erupţia vulcanului din insula Santorin din nordul Cretei, care a avut loc aproximativ în anul 1500 î.d.H. Această erupţie a fost însoţită de cea mai puternică activitate seismică ce a fost înregistrată vreodată pe Terra şi a devastat toată regiunea orientală a Mediteranei, ducând la prăbuşirea civilizaţiei minoice.

De asemenea, nu sunt deloc de neglijat vestigiile asemănătoare ale civilizaţiilor extrem de vechi aflate în diverse zone ale globului, ele fiind rămăşiţe ale ştiinţei atlante. Astfel se explică motivul piramidelor, de exemplu, prezent atât în Egipt cât şi în America de Sud, precum şi toate legendele, întâlnite în multe culturi antice, ale strămoşilor oameni-zei veniţi pe mare dintr-o ţară care s-a scufundat în ape.

yogaesoteric
decembrie 2006

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s