PERGAMENTUL SECRET – Muntele Sureanu

Muntele de Aur

In anii ’90 a existat un program arheologic vast în zona muntilor Orastiei, în scopul stabilirii mai precise a identitatii poporului nostru în spatiul carpatic, dar si pentru întelegerea mai buna a sistemului de fortificatii si de trai a populatiei din acea vreme.
Dupa Revolutia din 1989 a existat o anumita deschidere a autoritatilor în acest sens, pâna când a fost obturata de interese ascunse si de ordine politice.
In acea vreme, arheologii au depus o activitate destul de intensa si rezultatele au început sa apara, multe dintre ele uimitoare.
Au fost publicate unele lucrari despre descoperirile facute, dar se pare ca a existat un moment când totul a încetat, aproape brusc. Ca de obicei, s-a invocat lipsa fondurilor si a conditiilor necesare pentru efectuarea sapaturilor.
– De fapt, atunci a avut loc acea descoperire formidabila si, fiind un secret de stat la cel mai înalt nivel, a fost sistat totul, mi-a explicat Cezar.
Dar, a mai existat si un alt aspect, despre care nici macar în serviciile noastre secrete nu se vorbeste: acea descoperire i-a speriat foarte tare, au fost efectiv terorizati si, asa cum se întâmpla de obicei în astfel de situatii, au actionat orbeste.
Frica a fost atât de puternica, încât au reusit sa faca o treaba mai buna decât de obicei: au ascuns asa de bine locul, încât el nu a mai putut fi gasit!
La asta a contribuit totusi si o serie de alti factori, care explica într-o anumita masura situatia survenita. Dar, la acea vreme, a fost o mare nebunie.
Gândeste-te ca se descopera ceva care poate da peste cap nu doar aceasta tara, ci chiar echilibrul socio-politic si economic mondial. Nu este vorba despre relicve sau artefacte, nici macar de structuri impresionante precum cea din Bucegi. Acolo s-a descoperit ceva la care se reduce totul, ceva în genul unei singularitati. Nu au fost capabili sa înteleaga ce au vazut la fata locului si cu atât mai putin sa studieze problema. Culmea ironiei, desi era cea mai importanta descoperire ce fusese facuta vreodata, a fost închisa cel mai repede. Atât de bine, ca a disparut din nou, cu totul. E un mare regret…

 

– Nu a existat acelasi demers ca în Bucegi?-am întrebat mirat. Nu s-au mobilizat aceleasi forte? Cezar a negat, dând din cap. In ceea ce ma priveste, intuiam zbuciumul si activitatea care trebuie sa fi fost în acea perioada pentru a repara greseala imensa ce a fost facuta. Se pare însa ca toate acele eforturi au ramas fara rezultat, iar acum bunul meu prieten afisa resemnarea plina de liniste în fata unui fapt consumat.
– Nu numai ca nu s-a realizat nimic din protocolul obisnuit în astfel de cazuri, dar asa-zisele cercetari initiale, care s-au rezumat la câteva întrebari, au fost realizate doar de structura locala de Politie. Apoi au venit trei agenti ai SRI care au contactat repede Bucurestiul. Reprezentantul trimis a clacat imediat, decizional vorbind. Au fost atât de speriati, încât au considerat ca, pentru o mai mare siguranta, trebuie sa astupe locul pâna la sosirea echipelor de specialisti. Au adus imediat o betoniera si au sigilat chiar ei intrarea, asternând pe deasupra si un strat de pamânt cu vegetatie. Abia au avut timp sa faca niste fotografii; restul dosarului, foarte subtire, îl constituie declaratia profesorului.
– Nu se poate sa fi uitat locul, macar ca au revenit destul de repede înapoi, am spus eu.
-Asta nu a mai fost posibil, mi-a raspuns Cezar, privind în departare. Aici este misterul întregii chestiuni, în destinul ei aparte. Pe drumul de întoarcere la Bucuresti, masina cu cei trei a avut un teribil accident, în care au murit toti. Abia s-a putut salva putinul material de dosar, dar si acolo au fost niste probleme. Altfel, chiar ca nu am fi reusit sa stim aproape nimic, decât de la profesor. Eram uluit de felul în care evoluasera lucrurile.
– Bine, dar nu au mai fost martori? Nu a mai stiut nimeni? Nu a mai vazut nimeni locul acela?
– In mod incredibil, nu. Totul s-a petrecut atât de repede si probabil panica a fost atât de mare, încât nu au lasat pe nimeni sa se apropie. De altfel, locul este destul de izolat.
– Dar reprezentantul de la Bucuresti? Doar pâna la urma au fost patru. El a venit separat?
– Nu, a murit în accident. Dar unul dintre agenti murise deja la locul descoperirii. Sau mai bine zis a disparut. Singurul lucru inteligent pe care l-au facut pâna la urma a fost sa completeze un proces-verbal destul de sumar, pâna a venit betoniera. Altfel, nimeni nu ar fi stiut vreodata ce s-a petrecut acolo cu adevarat. Chiar si asa au ramas multe semne de întrebare.
Am ramas consternat. O asa „potrivire” de evenimente nu mai întâlnisem niciodata. O speranta mi-a încoltit, totusi.
– Dar soferul betonierei?
– Evident, a fost prima pista pe care am mers, a raspuns Cezar. Era un om simplu, sarman. A înnebunit chiar atunci, la locul descoperirii, si nu ne-am putut întelege cu el.
Agentii au lasat betoniera la o anumita distanta si au adus cu roaba betonul cu care au astupat gura. Se pare ca nu a fost nevoie de o cantitate prea mare. Au muncit din greu câteva ore si au reusit sa ascunda atât de bine locul, încât nu a mai putut fi gasit de nimeni dupa aceea.
– Asa ceva nu am mai pomenit! Dar în fine, se putea cauta sistematic, pentru ca zona era totusi cunoscuta, mai ales ca ai spus ca era chiar în situl arheologic.
– Ei, aici au început cu adevarat problemele. Nu, locul nu era chiar în sit, ci se pare ca putin în afara lui. Dar sa zicem ca nu asta era dificultatea. Dupa incident a fost emis un ordin special al CSAT care interzicea orice cautare.

 

Era un ordin suprem, de cel mai înalt nivel al secretului de stat. Dintr-un anumit punct de vedere, atunci au lucrat mult mai eficient decât în cazul descoperirii din Bucegi. Au fost foarte directi si au actionat repede, fara sovaire.
– Si tu ce crezi despre asta? am întrebat curios sa vad reactia lui Cezar.
El a ramas tacut o vreme, reflectând serios asupra raspunsului.
– Sincer vorbind, oricât de greu îmi vine sa o recunosc, cred ca au luat singura decizie corecta. Daca nu ar fi fost asa, nu mai sunt deloc sigur ca astazi am fi discutat relaxati aici, pentru ca, cel mai probabil, situatia politica, economica si militara a tarii noastre si a altor tari s-ar fi modificat radical. Sau cel putin ar fi fost o marja ridicata de probabilitate în acest sens. Crede-ma, nu e deloc deplasat ce îti spun.
– Un ordin poate fi si el depasit în timp, mai ales daca sunt interese, am cautat eu totusi o bresa.
– Dar nu în ceea ce priveste acest ordin. Si nu a fost doar decizia în sine, ci o serie de masuri colaterale pe care le-au luat, tocmai ca sa poata preveni o astfel de eventualitate la care te referi. S-au miscat foarte bine si cel putin din acest punct de vedere lucrurile au fost realizate impecabil. Sansa a fost, daca pot spune astfel, ca martorii au putut fi numarati pe degete si ca au patit ce au patit. Au existat speculatii si în legatura cu accidentul lor de masina, dar s-au facut cercetari laborioase si s-a ajuns la concluzia ca nu a fost nimic aranjat. Cei interesati nu ar fi avut timp pentru asta, chiar sa fi vrut, pentru ca totul s-a petrecut foarte repede si nimeni din celelalte structuri statale nu apucase sa afle ceva clar despre ce era acolo. Si apoi, daca ar fi fost intentia de eliminare a martorilor, cum se explica totusi ca dosarul, atât cât era, a fost totusi gasit în masina zdrobita? In mod normal, era dovada care ar fi trebuit sa dispara si ea imediat, dar nu s-a întâmplat asa. Tentativele în acest sens au existat însa dupa aceea si tocmai din aceasta cauza s-au luat masuri foarte speciale de protectie a informatiei continute în dosar.
– Deci spui ca au interzis cercetarile în zona. Dar ar fi putut sa faca la fel si în Bucegi, si totusi vezi care e situatia acum. Tot secret suprem de stat este. Poti sa ai idee de existenta lui, dar fara date concrete. Stii bine ca în asta consta valoarea secretului, precum si în disimularea zonei.
– Ti-am spus, în cazul despre care îti vorbesc a fost cu totul altceva. Nu ar fi fost posibila nici o întelegere diplomatica, nici o negociere. Ar fi fost pur si simplu o problema de asalt militar imediat, cu escaladare internationala în mai putin de 24 de ore. Scenariile au aratat ca nu ar fi existat nicio alta posibilitate de control; scurgerea inevitabila de informatie ar fi orbit aproape imediat orice ratiune. Din fericire, chiar daca problema era extrem de grava, tocmai prin aceasta gravitate ea a oferit si solutia simpla si eficace de rezolvare. In acel context, ca de altfel si acum, era singura posibilitate. Chiar daca simt o mare parere de rau ca Departamentul nostru nu a reusit sa aiba acces acolo, totusi recunosc ca nu se putea altfel. E greu sa te obisnuiesti cu aceasta idee doar pâna ajungi sa cunosti mai în detaliu lucrurile; apoi întelegi foarte bine de ce a trebuit sa fie asa.
Se înserase si am vazut ca Cezar dadea semne ca ar fi vrut sa ne întoarcem la Baza.
Pentru ca eram foarte interesat de subiect, am mai insistat totusi cu o întrebare:
– Dar nu mi-ai spus nimic despre profesor. Pâna la urma, se pare ca el a ramas singura legatura cu descoperirea.
Cezar m-a privit oarecum trist.
– Profesorul Constantin a fost singura noastra sansa de a mai afla câte ceva. Era un om deosebit, cult si foarte serios. Din pacate, am avut acces la el doar câteva ore. Parea ca vine din alta lume, era aproape total abstras de la realitatea din jurul sau. A fost preluat imediat si i s-a pierdut urma. Au spus ca a fost interes suprem de stat. Nimeni nu a mai auzit de el dupa aceea
. Eu însumi eram foarte nerabdator sa aflu ce se petrecuse acolo, deoarece primisem ordin de la generalul Obadea sa ma ocup exclusiv de acest caz, în cel mai mare secret si urgent. Toate acestea se întâmplau în cea de-a doua noapte dupa descoperire, imediat dupa accidentul mortal al celor trei. A fost mâna providentei ca profesorul nu a fost luat si el în masina atunci, ci lasat la postul de Politie din sat, sub paza, pâna a doua zi. Cred ca a fost singura „greseala” a agentilor, dar o greseala fericita pentru noi, daca ma pot exprima asa. Oricum, prea multe nu am putut sa aflu, sau cel putin nu chiar în amanunt, asa cum sperasem, pentru ca la ora 5 dimineata au venit si l-au ridicat. Nu am putut face nimic, dar stiam ca nu-l voi mai revedea
– De ce nu ai putut afla tot ce doreai?
– Nu vorbea. Sau vorbea foarte rar, cu lungi întreruperi. Ramânea cu privirea în gol si puteam discerne chiar si la el, în anumite momente, o anumita urma de panica. Sarmanul om facea eforturi sa conlucreze, dar se pare ca tensiunea psihica l-a depasit. De la el avem, practic, cea mai mare parte a continutului dosarului în legatura cu acest caz.
Mi-am exprimat o banuiala veche de câteva luni:
– Nu este dosarul din cutia speciala, pe care mi l-ai cerut? Cezar a confirmat imediat.
– Profesorul este cel care a avut prezenta de spirit sa faca cele mai multe fotografii. In total au fost noua. Agentii au facut doar patru, cu un Polaroid, dintre care doua au fost distruse complet în accident. Si, desigur, mai avem declaratia profesorului, pe care am reusit totusi sa o obtin. Foarte greu, dar am reusit. Transcrierea am facut-o în aceeasi dimineata în care l-au ridicat, pâna sa vina ei. Pentru ca nu am mai avut timpul necesar, ultima parte am redactat-o în sinteza, dupa declaratia pe care profesorul o facuse cu câteva minute înainte. Au fost câteva pagini, dar eu le-am furnizat agentilor doar banda înregistrata. Apoi l-am anuntat pe general ca înregistrarea ar putea constitui o problema serioasa pe viitor. In dupa-amiaza aceleiasi zile m-a sunat sa-mi spuna ca a preluat personal banda si ca aceasta a fost distrusa în prezenta lui si a membrilor CSAT, întruniti de urgenta. Atunci au luat si decizia de a opri totul, cât înca mai era în fasa.
– Crezi ca ati fi descoperit pâna la urma locul?-am întrebat eu.
– Aveam jurisdictie asupra cazului. Probabil ar fi intervenit si altii destul de repede, pentru ca pe atunci influenta generalului nu era atât de mare, iar Departamentul avea înca multe de pus la punct. Dar cu interesul pe care îl aveam pentru acel caz, mai ales dupa ce am aflat de la profesorul Constantin despre ce era vorba si am vazut fotografiile, da, pot spune ca am fi reusit sa gasim locul, chiar daca asta ar fi implicat foarte multa munca. La început semana putin cu a cauta acul în carul cu fân, dar la urma urmei am fi putut declansa o actiune foarte ampla de decopertare a zonei din împrejurimile sitului. Ar fi fost o munca uriasa, dar am fi avut multe sanse sa descoperim astfel locatia. Totusi, e mult mai bine ca s-a sistat totul, în primul rând pentru tara si pentru acest popor.
– Generalul mi-a spus ca ai facut cercetari intensive dupa aceea. Daca spui ca actiunea în acea zona a încetat, ce ai vrut sa afli? Cezar a zâmbit, ridicându-se în picioare si facând câteva miscari de încalzire a corpului.
– A fost mai mult un studiu individual, care m-a ajutat sa structurez o anumita opinie în Departamentul nostru. Imi este de folos si acum, când tratez anumite probleme de etnie si securitate nationala în cadrul serviciilor noastre secrete si de contrainformatii. Profesorul Constantin era un bun istoric si lingvist. Studiase intens trecutul Daciei, desi, la drept vorbind, nu a existat vreodata o tara cu numele acesta. Asa au numit romanii zona respectiva, dupa cucerirea ei: Dacia Felix

 

In mod evident, fericiti sau felix erau ei, Jefuitorii. Dar nu avem nicio dovada ca stramosii nostri ar fi numit-o asa. Iti spuneam, deci, ca profesorul Constantin studiase aspectele respective si avea unele teorii importante cu privire la preistoria acestei regiuni. Facuse în plus sapaturi arheologice pe specific si era considerat un arheolog specialist în culturile neolitice. Am coroborat declaratia lui cu cercetarile existente în domeniul culturilor stravechi din spatiul carpatic, deoarece ideea lui principala era ca acest popor este originea oricaror dezvoltari culturale care exista, cel putin în Europa, si ca limba româna este de fapt limba primara, adica limba indo-europeana. Ideea nu îi era proprie, dar el îsi propusese sa o faca bine cunoscuta în toate mediile nationale si internationale, bazându-se pe surse si cercetari competente anterioare. Om bun, dar putin naiv, mai ales în contextul actual foarte complicat, în care lupta este foarte strânsa tocmai pentru a distruge orice idee sau dovada în acest sens. Ca de atâtea ori pâna atunci, Cezar reusise sa ma surprinda total. Aveam doar cunostinte generale în legatura cu acest subiect de genul celor predate în scoala. Dar brusc, inima mi-a fost inundata de o mare bucurie, intuind aici un izvor nesecat de informatie foarte valoroasa.
– Am devenit tot mai mult interesat de aceasta problema si am studiat-o chiar în detaliu, a continuat Cezar. Exista unele persoane în tara la noi, a caror eruditie si talent analitic în aceasta directie este genial. Sincer, oamenii ar trebui sa le citeasca macar în sinteza lucrarile, dar problema ramâne mereu cea a manipularii informatiei, a intereselor obscure si mai ales a interventiei unor organisme internationale, care ignora cu buna stiinta informatia si documentatia valoroasa. Dar vom mai vorbi despre toate astea.      Am revenit la Baza si am petrecut o seara încântatoare. Atmosfera era atât de placuta, încât Cezar a acceptat sa continue discutia întrerupta.
Atunci mi-a descris mai amanuntit felul în care s-au derulat lucrurile cu ocazia descoperirii din muntii Orastiei.
Mi-a spus ca unul dintre siturile arheologice din acea zona abia se înfiintase, sapaturile aflându-se la început. De obicei, pentru efectuarea muncii erau angajati unii localnici, care munceau cu ziua. Erau muncitori necalificati ori someri.
Problema era ca acestia nu veneau în fiecare zi la lucru, sau ramâneau putin, astfel ca în multe dintre situri munca înainta cu greutate.
In plus, santierele arheologice erau raspândite pe o arie destul de larga în zona muntilor Orastiei, a Devei si a Sarmizegetusei Regia.
Sefii de santier trebuiau sa se ocupe de doua sau chiar trei siruri simultan, deplasându-se de la unul la altul, iar prezenta lor într-un loc încetinea ritmul muncii în altul.      In aria de interes a sapaturilor intra si muntele Sureanu, care face parte din gruparea montana a Orastiei. Pe unul dintre versantii lui, într-un fel de vaioaga, tocmai fusese deschis de câteva zile un astfel de sit arheologic. Se trasase planul sectiunilor de interes, se stabilisera parametrii de lucru si sapaturile demarasera doar de câteva zile atunci când a început totul.
Intr-una din dupa-amiezi, muncitorii au plecat mai repede, datorita caldurii excesive care le îngreuna munca.
Acel sit se afla sub directa supraveghere a profesorului Constantin care, cum era si firesc, a ramas ultimul, pentru a face notatiile si pentru a pregati ce era necesar pentru a doua zi.
In afara lui, pe santier se mai afla unul dintre lucratori, care era baiatul gazdei unde locuia profesorul pe perioada sapaturilor arheologice, în satul din apropiere.
Din declaratia profesorului rezulta ca tânarul strânsese uneltele de sapat si le transportase cam la 100 de metri de sit, spre vest, unde se încropise un fel de copertina rudimentara pentru depozitarea acestora pe timp de noapte.
Se pare ca acel depozit era plasat pe o zona mai stâncoasa, desi cumva în mijlocul padurii. Nu a existat însa niciun indiciu clar pentru aceasta afirmatie. De asemenea, nimeni nu stie cu precizie ce l-a determinat pe baiat sa loveasca acea zona cu târnacopul; poate ca din dorinta de a echilibra acoperisul copertinei, într-un exces de zel a dorit sa niveleze suprafata pe care se afla aceasta. Profesorul a spus doar ca a auzit loviturile de târnacop, l-a vazut pe baiat sapând, dar si-a continuat treaba pe care o facea.
La un moment dat, el a auzit un strigat scurt si un sunet înfundat, ca de cadere. S-a deplasat repede la locul cu pricina, îngrijorat de soarta baiatului, pe care nu-l mai vedea. A ajuns acolo dupa mai putin de un minut si l-a gasit pe tânar râzând bucuros de ceea ce descoperise. Loviturile sale puternice de târnacop dislocasera o parte din roca si pamântul pe care se afla copertina; probabil ca una dintre acele lovituri a nimerit chiar într-o nisa a rocilor si, fiind puternica, a produs caderea lor.
Fapt este ca roca s-a fisurat si s-a prabusit cam la un metru si jumatate în sol, descoperind astfel un loc gol sub suprafata pamântului.
Baiatul nu patise nimic, cu exceptia unor zgârieturi nesemnificative.
Când profesorul a ajuns acolo, a realizat imediat ca era un fel de încapere subterana aproape regulata ca forma, având o lungime cam de cinci metri si o latime de patru. A coborât si el în acea gaura, inspectând-o cu atentie, dar sperantele lui initiale ca ar fi facut o mare descoperire pareau sa se spulbere foarte repede. Desi se putea observa o anumita regularitate a formei încaperii, totusi el si-a dat seama ca aceasta avea o provenienta pur naturala, într-un proces geologic normal.
Structura rocii pe pereti si aglomeratiile de la marginile încaperii aratau clar ca acolo nu era vorba de o interventie a omului.
In plus, spatiul era complet gol, fara nicio urma a vreunei prezente anterioare acolo.
Dezamagit, profesorul inspecta locul dintr-o rutina profesionala, când remarca într-unui din colturile micii caverne o fanta îngusta prin care simti un puternic curent de aer. Cu ceva mai multe sperante, el îi indica baiatului sa încerce sa largeasca acea gura de aerisire.
Dupa câteva lovituri puternice, roca din calcar ceda si o noua deschidere aparu, de data aceasta mai îngusta. In timp ce verifica acel mic pasaj de trecere în adâncime, profesorul îl trimise pe baiat sa aduca echipamentul de protectie si lanternele.

 

Prin fanta astfel creata nu se putea strecura un om, astfel încât a trebuit ca deschizatura sa fie largita mai mult, profesorul muncind si el cot la cot cu tânarul.
Dupa câteva minute au reusit sa disloce o roca mai mare si au luminat spatiul de sub ea, care s-a dovedit a fi o panta lina ce cobora sub bolta formata de solul cavernei în care se aflau ei.
Acea panta ducea si mai mult catre directia vest, îndepartându-se de situl arheologic. Incântat de noua descoperire, profesorul Constantin a luat decizia sa exploreze ceea ce parea a fi un inedit sistem carstic.
Desi era un lucru neobisnuit sa-l întâlneasca în acel loc, dar pentru ca nu se arata a fi prea dificil, arheologul a decis sa înceapa chiar atunci explorarea, urmând sa dezvolte cercetarile a doua zi. Insotit de baiat, el a coborât cu atentie prin fanta astfel creata si, aplecându-se foarte mult, a înaintat pe panta lina la vale.
Solul era aproape neted si primul aspect care i-a ridicat anumite întrebari a fost acela ca era acoperit cu un soi de pietris.
La început, spatiul era destul de „claustrofobic”, dar dupa aproximativ 20 de metri el se largea considerabil; dupa 50 de metri de la patrunderea prin cea de a doua fanta în sol, profesorul Constantin si baiatul puteau pasi lejer în picioare, iar panta cobora mai apoi chiar si mai mult. Marginile laterale ale cavernei nu puteau fi observate, însa profesorul banuia ca acestea erau destul de îndepartate, dupa felul în care suna vocea lor în interior.
El a precizat atunci ca începea sa simta un anumit sentiment de nesiguranta si de usoara teama, dar s-a îmbarbatat repede si a mers mai departe. La un moment dat a remarcat faptul ca natura rocilor de pe tavan se modifica brusc si ca în fata lui, la o distanta de vreo opt metri, se profila un perete vertical. Profesorul a remarcat, de asemenea, în umbrele ciudate pe care fasciculul de lumini îl arunca pe roca peretilor, ca pe tavan aparusera unele sclipiri foarte frumoase, pe care el le interpreta ca fiind, probabil, mica bazaltica.
Au ajuns la peretele din capat al cavernei cu podea în panta si atunci profesorul a trait o emotie brusca si extrem de puternica: pe solul curat, chiar lânga peretele vertical, exista o deschizatura larga, de forma unui semicerc, prin care se auzea un vuiet imens, desi îndepartat, ca un fel de tunet.
Impresia de forta si energie care razbatea de sub deschizatura întunecata era atât de puternica, încât arheologul s-a oprit, indecis daca sa mai continue sau nu investigatia. Se gândea si la tânarul de lânga el, fata de care avea responsabilitatea angajarii lui.
Probabil acela a fost momentul crucial al întregii descoperiri.
Destinul ei ar fi fost cu totul altul daca cei doi ar fi revenit în sat, iar a doua zi ar fi reluat cercetarile cu o echipa, la care în curând s-ar fi alaturat o alta de profesionisti, de arheologi si de personal SRI.
Dar, asa dupa cum spunea si Cezar, unele lucruri sunt orânduite dupa anumite ratiuni care depasesc întelegerea umana. In astfel de situatii, omul este aproape neputincios si el urmeaza un drum prestabilit într-o proportie covârsitoare.
Exista totusi acel mic punct de inflexiune, în care el poate totusi sa aleaga, în care orice posibilitate i se ofera în toata plenitudinea ei.
Dupa alegere, însa, lucrurile se desfasoara într-un mod aproape vertiginos.
– Profesorul a decis totusi sa continue investigatia, în ciuda unei presimtiri rele pe care o avea, a continuat Cezar sa-mi descrie sirul acelor evenimente dramatice. Mi-a spus ca a stat în cumpana câteva minute, dar impulsul irezistibil al descoperirii a depasit spiritul de conservare. Se gândea ca, dupa ce avea sa coboare la urmatorul nivel, care se anunta a fi ceva cu mult mai grandios, si-ar fi format o idee mai buna despre felul în care trebuia sa organizeze cautarea a doua zi.
Inca mai era la limita îndoielii când, îndreptând lanterna spre deschizatura respectiva, a înmarmurit, pentru ca aceasta cobora sub un unghi foarte abrupt, dar de aceasta data solul purta urmele unui fel de trepte.
Cu inima batându-i nebuneste, profesorul Constantin s-a aplecat pentru a studia mai bine structura respectiva; a vazut ca solul cobora sub un unghi de aproximativ 60 de grade, dar într-un fel de valuri. La început si-a imaginat ca, datorita înclinarii, solul devenise terasat, însa a remarcat imediat ca acolo era vorba de roca, peste care era asternut acelasi gen de pietris ciudat, iar roca fusese cioplita în acele forme de trepte.
Probabil era vorba de o perioada imensa de timp, pentru ca existau surpari ale asa-ziselor trepte si multe crapaturi prin ele, dar în mod clar era vorba de interventie artificiala, pentru ca pe anumite portiuni înca se mai puteau observa ciopliturile în piatra.      Apoi Cezar mi-a relatat ca profesorul si-a amintit brusc de aparatul de fotografiat pe care-l avea la el si a realizat precipitat câteva fotografii. Era un aparat destul de vechi, cu blitz încorporat, însa doar unele fotografii au iesit, celelalte fiind voalate. De exemplu, din cele realizate acolo nu a ramas niciuna.
Tremurând de emotie, cei doi au început sa coboare acele scari în haul care parea ca se întinde sub ei, dar curând si-au dat seama ca, în realitate, spatiul în care intrasera era mult mai mic în dimensiuni decât banuisera la început.
De fapt, era un culoar lat de aproximativ 10 metri, care apoi se largea din ce în ce mai mult. Coborârea pe acele scari antice nu a depasit 7-8 metri la verticala de referinta.
Profesorul Constantin era intrigat de doua aspecte: în primul rând, de la descinderea în acea structura în subteran, el a remarcat faptul ca solul era foarte curat si regulat. Apoi, spatiile respective de sub pamânt erau complet goale si, într-un anumit sens, chiar curate. Cercetatorul a declarat ca impresia lui era cea de „netezime”, ca si cum cineva ar fi mentinut tot timpul curatenie acolo. Nicio urma, nicio denivelare. Era o senzatie ciudata, dar poate si aceasta avea semnificatia ei, în sensul descoperirii ce avea sa fie facuta.
Odata ce au intrat în deschizatura, profesorul si baiatul au înteles ca acel vuiet imens, ca de tunet îndepartat, venea din culoarul care se largea în fata lor.
Se aflau deja cam la 200 de metri distanta de sit, în interiorul muntelui, probabil la vreo 30 de metri adâncime. Daca nu ar fi fost acea senzatie de „curatenie” si chiar pustietate în cavernele prin care intrasera, probabil ca profesorul ar fi renuntat în favoarea cercetarii de a doua zi. Dar, pentru ca înaintarea era foarte usoara si fireasca, mânat de impulsul irezistibil al descoperirii necunoscutului, el a continuat cercetarea prin acel culoar, care avea o usoara panta descendenta.
Din spusele lui rezulta ca au coborât astfel aproape jumatate de kilometru. Culoarul se largea foarte mult, dar tavanul ramânea totusi relativ jos, la o înaltime de 3-4 metri. Chiar daca întunericul din jur era înfricosator, senzatia fiind amplificata si de vuietul surd, faptul ca relieful era curat, perfect uscat si fara denivelari ori alte obstacole a facut ca înaintarea celor doi sa decurga într-un ritm sustinut.
Din mers, profesorul – uimit de acea structura simetrica interioara a muntelui – lumina fugitiv tavanul de roca aproape neteda, având doar anumite santuri adânci încrustate în ea. Putea banui ca, eventual, acel pasaj fusese albia unui râu subteran tumultos, dar pentru a fi sigur de aceasta ar fi trebuit sa faca mai multe verificari, inclusiv sa studieze peretii laterali. Or, acestia erau deja foarte îndepartati si la lumina lanternei nu putea deslusi nimic.
Apoi tavanul a început sa se înalte, largind si mai mult spatiul interior. Dupa aproape 500 de metri de mers liber la vale, profesorul Constantin a remarcat primele modificari în structura rocilor, care începeau sa straluceasca palid în lumina lanternei.
Cum tavanul era deja prea sus pentru a realiza o verificare mai buna, el îsi continua drumul însotit de baiat.
Pe masura ce înainta, acea stralucire, cumva mata si plina de mister, se intensifica, în sensul ca ocupa o suprafata din ce în ce mai mare pe tavan. Apoi culoarul pe care înaintau a devenit plan si au remarcat ca el se curba spre stânga.
Dupa mai multe astfel de „serpentine”, brusc în fata lor a aparut un fel de raspântie: culoarul era despartit în doua de un perete vertical; calea din stânga era mai îngusta, pentru ca acum profesorul putea sa observe peretele din laterala sa, cu ciudata lui stralucire, uneori scânteietoare. Culoarul din dreapta aparea ca fiind mai larg si, logic, s-a gândit ca el se putea deschide într-o caverna mult mai mare.
Tavanul si peretii reflectau acum mult mai pronuntat lumina într-o tenta galbena, ceea ce ajuta la orientarea lor în spatiu.
Deoarece culoarul din dreapta aparea mult mai larg, mai luminos si mai primitor, au luat hotarârea sa-si continue investigatia prin el.
– Din ce a declarat profesorul se desprinde ca acela a fost punctul de la care a început adevarata descoperire, mi-a spus Cezar. S-a apropiat de peretele lateral din dreapta si l-a luminat mai bine cu lanterna, pentru a vedea care era cauza acelei straluciri mate. S-a tulburat foarte tare, pentru ca a recunoscut minereuri masive de aur, care împânzeau peretele de roca. Acelasi lucru era valabil si pentru tavan, si pentru peretele despartitor.
Am ramas înmarmurit.
– Cum? Peretii acelui coridor subteran erau acoperiti cu aur? Fenomenal. Pare aproape ireal. Mi-am imaginat cum m-as fi simtit eu daca as fi fost în locul profesorului.
– Trebuie sa fi fost foarte frumos, am remarcat. Si ce au facut? Au mers mai departe?
– Da, culoarul cotea lin spre stânga si apoi mergea în linie dreapta înca aproximativ 150 de metri, dupa care el s-a înaltat foarte mult, pâna pe la 20-25 de metri, dar si-a pastrat latimea cam de 10 metri.
In capat au vazut o lumina albastra izvorând parca din sol. Mi-a spus ca ea crea senzatia de valuri si ca lumina discret aproape întreaga portiune finala a culoarului. Baiatul a început sa tremure si a intrat în panica.
– Si s-au oprit tocmai atunci? – am întrebat nerabdator.
– Nu, profesorul descoperise ceva colosal. A declarat ca minereul de aur care acoperea pâna atunci peretii laterali si tavanul ce stralucea în acel fel misterios, s-a „strâns” pe peretele din dreapta într-un fel de „vâna” groasa de aproximativ doi metri, la mijlocul acestuia. Filonul de aur brazda astfel zona pe o distanta de vreo 10 metri, largindu-se apoi ca o pâlnie si înglobând treptat tot peretele.

Nu mai era minereu de aur, era aur pur. Fiind în necunostinta de cauza, nu eram foarte impresionat.
– Nu percepi dimensiunile situatiei, mi-a atras atentia Cezar. Asa ceva pur si simplu nu exista nicaieri. Nici o mina pe aceasta planeta nu contine un filon asa gigantic. In general vorbind, în minele de aur se gaseste minereu de o puritate mai mare sau mai mica, ce este mai apoi prelucrat dupa procedee relativ dificile, pentru a extrage cantitati relativ modeste, mergând de la câteva zeci sau sute de kilograme, pâna la tone de aur. Dar asta dupa lungi exploatari ale minei respective si numai daca ea ofera un zacamânt bogat. Oricum, exista reguli de securitate nationala privind astfel de mine; nu se exploateaza niciodata tot aurul din ele si se închid înainte de epuizarea zacamântului.
Gândeste-te ca, oriunde pe aceasta planeta, aurul reprezinta siguranta, stabilitatea, prosperitatea. Orice economie si-l doreste, orice tara se lupta pentru el. Avantajul în aceasta privinta este ca el apare doar în cantitati mici prin raport la alte metale inferioare. Sau poate tocmai acesta este un mare dezavantaj, facându-l mult râvnit. Apar astfel tot felul de interese. Aceasta stiam prea bine, însa doar din punctul de vedere al contrainformatiilor.
– Am citit dosarul ROSIA MONTANA. Stiu ca e foarte complicat. Dar nu l-am aprofundat economic, am spus eu.
– Ar fi fost bine, pentru ca acum ai fi avut o dimensiune mai clara asupra situatiei. A ramas de notorietate faptul ca romanii au luat în jur de 200 de tone de aur si cam 300 de tone de argint dupa câstigarea razboiului cu dacii, acum aproape 2000 de ani. La Roma s-au dat 4 luni de serbari continue, la care s-a adaugat un an de scutiri de impozite, donatii fata de populatie si construirea acelui complex arhitectural, care implica si Columna, pentru care Traian a dat dispozitie sa fie mutat un deal întreg.
– Cum s-ar zice, au avut continuu cam 120 de duminici, una dupa alta, am calculat eu uluit.
– Da. In care au sarbatorit zi dupa zi, în stil roman. Sa faci asa ceva unui neam, înseamna sa-l nenorocesti. Ii scazi semintia. Il vlaguiesti, îi distrugi valorile morale si pe cele interioare. Poate ca asta a însemnat în mare parte începutul decaderii Imperiului Roman, pentru ca asa ceva lasa urme serioase.
Si tine cont de faptul ca acela a fost doar aurul pe care dacii deja îl aveau, fara sa implice ceea ce romanii au început sa extraga mai apoi din Rosia Montana, timp de aproximativ 150 de ani de atunci înainte. Dar chiar si asa, nu a fost vorba de „tezaurul lui Decebal”, despre care istoria vorbeste ca fiind o legenda.
– Dar el nu a fost gasit. Stii doar ca avem implicatii si aici, am zis eu.
– Atunci a fost gasit doar în parte, datorita tradarii lui Bicilis. De aici vine si termenul de bicisnic, adica un om blestemat, un om foarte rau, care provoaca multa suferinta.
– Asta a tradat practic un neam, am spus eu cutremurat.
– Da, a fost o cotitura importanta în istoria noastra. Dar tine cont de faptul ca aceeasi cantitate de aur a fost mai apoi preluata de imperiul austro-ungar, e drept însa ca într-o perioada lunga de timp, de câteva sute de ani, tot prin exploatari miniere.
Apoi nu pierde din vedere cât aur s-a dus la turci, în perioada Evului Mediu si în cea fanariota.
Si, desigur, problema spinoasa cu tezaurul tarii noastre, care a ajuns la rusi. Si nu o data, ci de doua ori, la sfârsitul Primului si celui de-al Doilea Razboi Mondial.      Incercam pe de o parte sentimente de frustrare, dar pe de alta parte si de admiratie si bucurie ca aceasta tara a avut atât de mult din acest metal pretios.
– Rezerva nationala a României în aur pentru stabilitate economica este în prezent cu putin peste 100 de tone. Numai romanii au luat atunci de aproape doua ori mai mult, fara sa mai vorbim despre cei care au urmat. Sunt date atestate, nimeni nu poate sa zica „nu, nu a fost asa”. Au fost niste realitati istorice care s-au consumat. Insa ceea ce vreau sa subliniez este ca toate acestea nu se compara cu ceea ce a descoperit profesorul Constantin în Masivul Sureanu. Este ca si cum ai compara Pamântul cu Soarele. Ce exista acolo depaseste orice imaginatie.
– Dar înteleg ca, pâna la urma, era doar un filon de aur pur, de dimensiuni impresionante.
– Chiar daca ar fi fost si numai atât, ar fi naucit orice geolog si ar fi rezolvat aproape toate problemele economice ale tarii pe un timp foarte îndelungat.
Un filon de aur, în cazurile foarte rare în care apare, este o incrustatie de grosime mica si variabila, de câtiva centimetri pâna la câteva zeci de centimetri
. Foarte rar depaseste un metru. Aceasta pentru ca aurul se gaseste foarte putin în starea lui compacta naturala într-un singur loc, iar în 99% din cazuri apare sub forma de minereu, având o concentratie mai mare sau mai mica din acest metal nobil
Ce a vazut însa profesorul acolo este practic o imposibilitate geologica si, daca nu ar fi avut prezenta de spirit sa faca unele fotografii care se gasesc la dosar, sincer sa fiu, m-as fi îndoit de adevarul declaratiei pe care mi-a dat-o.      Cezar m-a invitat sa mergem în biroul lui. A deschis seiful personal si a scos cutia speciala din fibra de sticla în care se afla dosarul CRONOS.
– Este o cutie foarte speciala; a fost realizata de englezi, o firma de proiectare în industria aeronautica. Are un cititor special al irisului pentru a putea fi deschisa. Cipul încorporat analizeaza conditia irisului si, daca acesta nu se încadreaza în anumiti parametri de relaxare a organismului, cutia nu se deschide. Motivul este pentru a preveni situatiile de stres în care ar putea fi luate decizii pripite, ori pentru cazurile de amenintare. Are în plus un sistem dublu de siguranta la deschidere: dupa acceptarea amprentei irisului se solicita amprenta vocala a persoanei autorizate.
– Deci nu poate fi fortata sau manipulata la deschidere.
– Teoretic, exista aceasta sansa, dar probabilitatea este infima. La orice alta tentativa decât protocolul stabilit, are un mecanism de autodistrugere instantanee. Practic, nu exista nici timpul si nici sansa de a salva ceva. Cezar si-a apropiat irisul de cititorul digital si apoi a rostit o parola. S-a auzit un scurt declic, dupa care el a îndepartat capacul. A luat dosarul subtire si l-a deschis.
Am ramas mut de uimire observând ca în interior se afla doar o cartela magnetica si un dispozitiv minuscul paralelipipedic, putin mai mare decât aceasta.
L-am privit întrebator pe Cezar, cu ochii mari de uimire.
– Este un cititor unic, specializat doar pentru aceasta cartela. La rândul lui, cardul nu poate fi citit decât cu acest dispozitiv, care nu poate interpreta decât aceasta cartela. In plus, el nu poate fi conectat decât la un singur computer, care contine un program special.
Cezar a conectat cititorul la laptop-ul sau si a introdus cardul în el. Pe ecran au aparut mai multe instructiuni codate. A tastat ceva si atunci am putut vedea pentru prima data, în format electronic, continutul dosarului CRONOS.
– Este o functie derivata aleatoare, care permite urmarirea materialului în timp real, numai daca se cunoaste algoritmul de parolare, mi-a explicat Cezar. Nu este suficient sa introduc codul primar pentru a-mi apare informatia din dosar pe ecran; trebuie ca la anumite intervale, atunci când programul îmi solicita aceasta, sa introduc o noua variabila, care îi permite sa continue prezentarea informatiei incluse în dosar. Daca nu introduc aceasta cheie în timp util, programul se blocheaza si nu permite prezentarea ulterioara a materialului. In felul acesta nu poti sa ai acces decât putin câte putin la informatie si niciodata la toata, simultan. Sunt sisteme de maxima protectie, gândite atunci când a fost comandat întregul dispozitiv.

 

– Eu ma asteptam sa vad dosarul cu informatiile originale, am spus uimit de securitatea extraordinara a informatiei.
Cezar a râs, tachinându-ma:
– Si de ce nu si câteva mostre de prezentare? Serios acum, vad ca nu ai dimensiunea importantei a ceea ce s-a gasit acolo si nici a posibilelor consecinte, daca ar exista acces la acea locatie. Cum îti imaginezi ca am fi pastrat aici dosarul original? La vremea respectiva, dupa ordinul dat de CSAT, a existat chiar propunerea distrugerii complete a dosarului unic, cu toata informatia inclusa în el. A fost o decizie pe muchie de cutit, dar s-a considerat totusi ca e bine sa ramâna aceasta informatie, sub rezerva unui set de masuri exceptionale de securitate.
– Acum cine are jurisdictie asupra cazului?- am întrebat. Dupa ceea ce mi-ai explicat, ma mir ca dosarul exista aici chiar si în forma lui super-securizata.
– La acel moment nimeni nu stia cazul. Pur si simplu nu era un caz, era o problema de stat, cea mai înalta chestiune de securitate nationala. Era în sarcina exclusiva a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, astfel ca au stabilit pe loc un set de masuri drastice: dosarul avea sa ramâna doar în forma originala, fara nicio copie; trebuia securizat corespunzator; trebuia închis în seiful din Camera Tezaurului din Banca Nationala; accesul la continutul lui nu putea fi facut decât în sedinta comuna a membrilor CSAT. Dintre acestea, doar problema securizarii lui speciale mai trebuia rezolvata. A existat deci un prim proiect si o solutie primara, un dispozitiv mai greoi decât cel pe care îl vezi aici, dar de asemenea eficient, care securiza dosarul. Chiar si atunci el continua sa fie depozitat la Banca Nationala.
In 2003, dupa descoperirea din Bucegi, au existat ratiuni pentru care el a fost mutat într-o alta locatie de securizare. Tot atunci s-a comandat sistemul actual de protectie al cutiei pe care o vezi aici.
– Dar spuneai ca exista doar originalul, mi-am aratat eu nedumerirea.
– S-a considerat ca este bine sa existe înca o copie a lui, cea de aici, însa criptata dupa algoritmi speciali. Generalul Obadea a argumentat ca cel mai bine este ca Departamentul nostru sa detina aceasta copie. La succesul lui în acest sens a contribuit foarte mult si felul în care a gestionat criza legata de ansamblul din Bucegi, care atunci era foarte acuta. A existat deci un complex de împrejurari care a favorizat trecerea partiala a dosarului în jurisdictia noastra. Ti-am spus, exista anumite motive bine întemeiate pentru aceasta, dar nu pot intra în amanunte.
La momentul actual exista doua astfel de cutii speciale de depozit: una care contine dosarul original, într-o locatie secreta, si cea de aici, singura copie a lui, care este codata dupa cum vezi. Oricum, chiar si depozitarea acestei cutii este aleatoare; exista o echipa dintr-un alt departament al SRI care se ocupa de acest lucru, transportând valiza cu aceasta cutie speciala în anumite locatii, la anumite intervale de timp, fara sa stie însa ce anume transporta.
Doar CSAT si Departamentul nostru cunosc toate detaliile în legatura cu asta.
Cutia se gaseste acum la Baza din cauza legaturii cu incidentul din Antarctica. A existat chiar si situatia cu totul speciala în care a trebuit sa te rog sa-mi aduci personal cutia în acel loc, când exista o urgenta de comunicare cu organismele americane.
Nu am avut ce face, echipa speciala pentru aceasta interventie nu era disponibila în acel moment precis si oricum ar fi durat prea mult pâna s-ar fi mobilizat, venind de la Bucuresti.      Acum aveam o viziune mult mai clara asupra situatiei. Cezar mi-a aratat copia dosarului. Am vazut pe ecran procesul verbal al agentilor, decla¬ratia profesorului Constantin si mai ales fotografiile, cele care constituiau proba indubitabila a descoperirii. Câteva dintre fotografiile realizate de profesor erau foarte clare, în special cele doua care prezentau filonul masiv de aur curat din peretele de roca si apoi largirea lui brusca la întreaga dimensiune a cavernei. Am ramas perplex.
– Aici se vede ca filonul patrunde tot muntele, am spus eu, având totusi o anumita retinere.
– Vezi singur cu ochii tai, nu e nicio posibilitate de îndoiala. Este cu adevarat incredibil, dar dovezile nu pot fi negate. Am privit îndelung cele doua fotografii. Desi exista o anumita obscuritate, mai ales pe margini, totusi peretele din roca al culoarului se distingea foarte clar, cu intruziunile pepitelor de aur sclipitor. Apoi, acestea convergeau rapid spre mijlocul peretelui, unde se adunau în gura unui filon de aur pur, gros de aproape doi metri, care se întindea neregulat spre ceea ce parea continuarea culoarului, spre stânga. Sau poate invers, din acel filon se desprindeau intruziunile de minereu aurifer, care mai apoi se disipau din ce în ce mai mult, pe masura ce se departau de filon.
„Vâna” de aur era perfect pura, fara nicio intruziune de roca sau alt metal. Se puteau observa neregularitatile masive în grosimea ei, ca si cum ar fi fost cioplita grosolan cu o unealta puternica, desprinzându-se astfel bucati masive de aur pur, adevarati bulgari de metal pretios. Totusi, nu era decât o impresie, cauzata de acele umbre ale adânciturilor si ridicaturilor din filon. Daca s-ar fi intervenit într-adevar si s-ar fi desprins în acel mod grosolan bucati de aur, fara îndoiala ca ar fi ramas urme mult mai aspre. In fotografie, totusi, „relieful” filonului era neregulat dar lin, în curbe usoare, ceea ce ma facea sa cred ca era chiar starea lui naturala, asa cum se formase.
A doua fotografie era însa naucitoare, deoarece arata cum filonul se largeste si cuprinde aproape brusc întreg peretele, întinzându-se spre tavan.
Practic vorbind, acela era un munte de aur.      L-am privit pe Cezar în tacere, incapabil sa mai spun ceva. – Iti dai seama, cred, ce anume este implicat aici, mi-a spus el într-un mod foarte serios. Am privit apoi urmatoarele doua fotografii, care înfatisau culoarul mai în adâncime. Prima dintre ele arata solul si o parte din înaltimea peretelui lateral. Totul devenise numai metal galben, podeaua, peretele lateral si, din câte se putea vedea din fotografia precedenta, si tavanul.
In portiunea prezentata de aceasta noua fotografie, lânga perete, la o distanta cam de jumatate de metru am vazut ceva ca un fel de ridicatura, de asemenea din aur si solidara cu podeaua, în genul unui paralelipiped, dar cumva rotunjit la margini.
Acesta prezenta o usoara adâncitura neregulata, iar în paralel cu latura lunga se afla delimitat în sol ceva ce ar putea fi asemanat cu un cartus egiptean din Antichitate, plin cu hieroglife.
Incrustatiile nu erau însa hieroglife, ci niste semne clare, un fel de scriere din linii si forme geometrice precise. Practic, era un dreptunghi în interiorul caruia se aflau scrijelite aceste semne. Aproape nevenindu-mi sa cred, am exclamat în culmea surprinderii: – Asta întrece orice asteptare! Sunt urme clare ale prezentei cuiva acolo! Ce reprezinta? Un mormânt?
– Initial asa am crezut si noi, dar am furnizat unui laborator specializat schema formala a acestei ridicaturi. Ne-au spus ca în urma unor analize interactive, concluzia lor definitiva este ca acea distorsiune în solul culoarului era, de fapt, un fel de pat.
Oricum, ceva pe care în mod evident cineva s-a asezat în mod repetat.
Imagineaza-ti ce surpriza am avut noi, atunci când am aflat aceasta.

 

De la profesor nu am putut afla mai multe, deoarece el nu a acordat atunci o atentie prea mare acelui loc, astfel încât a trebuit sa analizam noi situatia, ghidându-ne dupa imaginea din fotografie. Prea multe nu am avut însa de presupus. Analiza complexa transmisa de acel laborator justifica fiecare adâncitura în metal si aparent nu lasa loc de îndoiala pentru concluzia finala.
Singura întrebare era cum a fost posibila formarea acelei adâncituri care într-un fel urma vag linia unui trup uman, iar singurul raspuns plauzibil a fost acela ca, metalul fiind foarte pur, el era, de asemenea, destul de moale. In timp, datorita repetatelor frecari, probabil ca s-a produs acea eroziune slaba dupa formele corpului. Dar, chiar daca a fost asa, aceasta trebuie sa se fi întins pe o perioada lunga de timp, poate chiar câteva sute de ani.
O alta varianta era aceea ca paralelipipedul fusese putin adâncit artificial, prin cioplire, dar în felul acesta nu se puteau explica formele line ale adânciturii. Probabil ca, într-un fel sau altul, ele au fost cumva finisate înainte de a fi folosit ca loc de dormit. Un pat din aur pur.
– Dar semnele au fost studiate? Li s-a înteles semnificatia?- am întrebat foarte curios.
– Da, si faptul este tulburator. Noi am comandat acest studiu atât în România, cât si la alte trei universitati celebre din lume, pentru a avea referinte multiple.
Convergenta rezultatelor ne-a convins de autenticitatea interpretarii. Au spus ca o parte din text putea fi descifrat, dar alta, care parea mult mai veche, era necunoscuta. Pur si simplu scrierea respectiva nu a putut fi identificata, nici macar aproximativ.
Asta ridica un nou set de presupuneri, deoarece demonstra faptul ca pe acolo au trecut mai multe persoane în etape diferite de timp. Nu stiu care ar fi putut fi cauza locuirii în acel loc si în acele conditii.
Personal, consider ca nu putea fi vorba decât despre actiuni înalt spirituale, posibil sacerdoti care se retrageau în acest fel de lume.
Dar chiar si aceasta ipoteza este oarecum subreda; în definitiv, daca voiau sa se retraga pentru a realiza în liniste rugaciuni si meditatii, puteau foarte bine sa o faca în multe alte locuri de la suprafata pamântului.
Este adevarat ca exista un simbolism ocult foarte important, al coborârii în pestera sau în caverna, dar este clar ca acel loc era atât de privilegiat, încât foarte putine persoane au avut acces la el. Altfel, urmele lasate ar fi fost mult mai numeroase si de alta natura.
Iar daca nu au fost sacerdoti, atunci cine au fost acele fiinte si cu ce scop au ramas în acel loc? E un mister pe care nu l-am descifrat.      Am ramas amândoi tacuti o vreme. Apoi am întrebat:
– Care este traducerea textului? Ma refer la ceea ce s-a putut întelege. Cezar a afisat pe ecran informatia respectiva, care facea parte din dosar. Erau de fapt mai multe documente atestate de institutiile care au realizat studiul si un document final, în care era prezentata analiza comparativa. Existau mici diferente care doar nuantau întelesul, dar ele nu erau semnificative.
Textul era foarte scurt si criptic:
KR – IO; SAL-MOS, AICI ESTE VESNIC, LUMILE SE ÎMPREUNA
Apoi în dosar era atasat un document explicativ.
– S-a lucrat mult la aceasta analiza si eu însumi am fost interesat sa studiez subiectul. De fapt, el nu poate fi privit de sine statator, deoarece este intrinsec legat de tot ceea ce înseamna originea straveche a poporului român.
M-am uitat putin peste documentul analizei, dar acesta era destul de complex pentru cunostintele mele de atunci, asa ca l-am rugat pe Cezar sa-mi faca o sinteza, ceea ce el a acceptat.
– Aici elementele de lingvistica se îmbina cu cele de studiu al civilizatiilor si Culturilor, pentru ca ele se explica una pe cealalta, a spus.
Ideea principala, subliniata în niste studii foarte competente ale unor lingvisti autohtoni, dintre care unul face chiar nota aparte, este ca limba româna reprezinta limba primordiala, practic singura limba din Europa. Si nu-ti vorbesc aici dintr-un spirit ieftin sau nejustificat, ci bazat pe referinte si studii ale unor cercetatori eminenti, care nu pot fi contrazise decât din reavointa sau din ignoranta.
– Bine, dar oricine poate sa considere aceasta afirmatie despre limba româna ca fiind o blasfemie sau cel putin sa o ironizeze si sa o ia în derâdere, am spus eu.
– Sigur ca da, însa ce preferi: o atitudine de acest gen, care este de doi bani, sau dovezile si studiile comparate ce nu lasa loc de interpretare? Aici sunt aspecte care implica, pe de o parte, ignoranta multor „cercetatori” straini si români, iar pe de alta parte interese statale si geopolitice, care se refera la influente complexe.
Cine sa se gândeasca la faptul ca limba româna este limba de origine a tuturor indo-europenilor? ”
Conceptiile” universitare, care în realitate sunt adevarate dogme, s-au impus foarte repede si au format un fel de baraj în fata informarii corecte a publicului.
Câtiva „istorici” si „lingvisti” de cariera au impus o linie de gândire si cunoastere care acum este ca o pecete asupra adevarului si trebuie îndepartata.
Apoi mai este vorba despre superioritatea „afisata” de marile state sau culturi ale Europei, care nici macar nu iau în consideratie posibilitatea ca civilizatia primordiala sa-si aiba de fapt salasul în spatiul carpatic, exact pe teritoriul României.
Pe lânga faptul ca este o problema de snobism, ea arata si o anumita teama ascunsa fata de consecintele recunoasterii unui astfel de lucru.
Gândeste-te ce ar însemna aceasta pentru orgoliul si „maretia” unor mari imperii sau traditii cultu¬rale; cum ar mai explica guvernantii respectivelor popoare istoria si „mândria” lor nationala, care nu de putine ori a stat la baza obtinerii unor mari avantaje economice, de influenta diplomatica si chiar teritoriala?
Pentru aceste popoare, în special, recunoasterea unui astfel de fapt ar fi un adevarat dezastru, o prabusire a „demnitatii” de stat, un fapt inacceptabil.
De aceea, în majoritatea cazurilor, dar mai ales a celor „sensibile”, istoria intra pe un fagas fabricat, fals, pentru a servi interese mult mai mari.
– Dar pentru asta ar trebui un efort sustinut si corelat, am presupus eu. Ma refer mai ales la mistificarea problemei limbii vorbite, nu mai spun de leaganul civilizatiei.
– E mai usor decât îti imaginezi. Sunt de ajuns doua-trei pareri „competente” ale unor universitari de prestigiu, o infiltrare a teoriei respective în mediul academic general si apoi totul este preluat repede si difuzat din aproape în aproape în mediile de mai jos, chiar pâna la cel rural, prin învatamânt.
Se stie ca la scoala se formeaza modul de a gândi al copiilor si ca ceea ce se învata acolo, se considera ca fiind adevarat.
In general, populatia absoarbe ceea ce i se serveste, datorita grijilor zilnice pe care le are. Ideea este ceva de genul: „lasa, ca stiu specialistii cum e mai bine, nu trebuie sa ne mai preocupam noi”. Cu alte cuvinte, daca „expertii” spun ca asa este, atunci asa trebuie sa fie.
Nu vreau sa generalizez aceasta situatie, dar îti spun absolut sigur ca, în ceea ce priveste cultura, limba si originea poporului nostru, acesta este adevarul.
Avem colegi de la alt departament care se ocupa de aceste aspecte, pentru ca pâna la urma lucrurile s-au transformat într-o problema de securitate nationala. Dar stii cum e situatia în acest sens, pentru ca avem unele referinte chiar aici, la baza noastra. Noi am analizat îndelung problema si îi cunoastem dedesubturile
Ai fi uimit sa afli ce lupta se poarta la acest nivel si ce interese sunt implicate. Dar nu despre asta vorbeam, ci despre faptul ca limba româna este privita ca un rezultat „surogat” de influente latine, grecesti, slavone, maghiare, turcesti si înca multe altele.
Daca te uiti în orice dictionar de limba româna, vei vedea ca aproape oricarui cuvânt i se gaseste o „influenta”, o „derivatie” dintr-o alta limba, considerata mai veche si mai autoritara. Aceasta inversiune a valorilor este incredibila, dar ea dovedeste în primul rând dogma de care vorbeam si apoi o analiza superficiala a problemei.
– Da, e frustrant, dar nu pentru ca ma deranjeaza pe mine, ci pentru ca adevarul e mistificat si înteleg ca de multe ori asta s-a facut cu buna stiinta, am spus eu. Ma tot întreb cum de s-a permis aceasta „transformare” lingvistica. – Ti-am spus ca trebuie sa ai în vedere un studiu comparat. Se analizeaza acelasi aspect din perspectiva mai multor limbi si influente si se ajunge la o concluzie finala. Dar asta implica multa munca si daruire, multa aspiratie de a afla adevarul. Or, tocmai aici a fost si este problema: sunt extrem de putini cei care realizeaza astfel de studii stiintifice complexe, chiar laborioase. In loc de aceasta, se prefera lenea unei acceptari jenante a unor „studii” realizate în trecut de anumiti eruditi cu privire la limba si obiceiurile poporului nostru, care ei însisi nu sunt români. Apoi, prelucrarea si raspândirea informatiei este doar un fapt de rutina, pentru ca e mult mai usor sa stai si sa bati apa în piua, repetând ce spun altii si chiar contribuind la prostia lor, decât sa studiezi, sa cauti surse competente si sa judeci singur aceste aspecte, pe o baza profunda, autentica.
– Aici însa ai putea fi influentat, am remarcat eu. Ai putea fi acuzat de subiectivism.
– Nu si daca mergi la origini. De exemplu, cuvântul „x” se gaseste si în româna, dar si în germana. Cine a dat cui? E usor sa spui ca românii sunt prosti si ca tot timpul au luat de la altii. Asta e chiar modalitatea despre care îti ziceam ca se apeleaza în dictionar.      Dar uite ca a fost descoperit un element foarte important de structura în limba româna, care demonstreaza contrariul, adica adevarul.
– Despre ce element vorbesti?- am întrebat curios.
– Despre faptul ca o limba este caracterizata de doua aspecte fundamentale: ea trebuie sa aiba o organicitate proprie si trebuie sa aiba, de asemenea, radicali proprii.
– Asta ce înseamna? La ce te referi prin organicitate proprie?
– Adica limba respectiva îsi explica orice element din resursele ei proprii, fara sa faca apel la alte limbi sau influente. Iar radicalul este asimilat întotdeauna c u un element de baza, cu ceva primordial de la care s-a pornit si de la care s-au format familiile de cuvinte
Din ce se cunoaste pâna acum, limba româna este singura care prezinta aceste caracteristici esentiale. Asta face sa avem o complexitate unica a limbii populare si, ceea ce este cel mai important, aceasta se bazeaza pe radicalii ei proprii, adica pe radacinile de la care s-a format limba.
Prin comparatie, în multe dintre celelalte limbi moderne – dintre care franceza este un bun exemplu – exista o mare saracie de termeni proprii care sa le exprime ideile, tocmai pentru ca limbile respective nu au o baza a lor proprie. Dar bineînteles ca acest lucru este trecut sub tacere sau pur si simplu ignorat.
– Adica nu au radicali proprii?
– Da, nu au radacini de baza, ele nu se gasesc în resursele lor lingvistice. Nu exista aceste particule esentiale de la care a pornit formarea familiilor de cuvinte. Dar în limba româna le gasim. De exemplu, radicalul bor, c are nu exista în alta parte, a generat aproape 500 de cuvinte. La fel si radicalul ma, care, desi a generat mai putine cuvine, este de asemenea foarte important.
Nu se cunosc alte cazuri de o importanta mai mare.
– Adica din acesti radicali s-au format cuvinte?
– Da, chiar familii de cuvinte împartite pe categorii care tin de utilitati imediate, cum ar fi digestia, depozitarea. Metoda cu radicalii permite sa se descopere care este limba de baza care a dus la aparitia unui cuvânt într-o limba sau alta.
Asa s-a vazut ca limba româna sta la baza tuturor limbilor indo-europene. Asta este într-adevar o „lovitura”, dar toti cauta sa o evite.
– Pai e firesc. Vor spune ca poate nu acela e radicalul pentru cuvântul sau familia respectiva de cuvinte. Poate ca l-ai tras tu sa devina asa.
– Nu au cum sa faca asta, pentru ca acel radical este chiar radacina fundamentala în limba taraneasca. Doar limba taraneasca populara este cea autentica. Radicalul bor are semnificatia de gaura: borta, burta si asa mai departe.
De exemplu, cuvântul borcan, care implica de asemenea un spatiu gol, o deschizatura, se zice ca vine din limba bulgara. Care este familia de cuvinte în limba bulgara, câte cuvinte au ei în familia care deriva din bor? Poate zece. In conditiile acestea, practic ele nici nu exista fata de cele aproape 500 care au fost identificate în limba româna.
Situatia este chiar comica: nu doar ca acest cuvânt din româna – si am dat doar un exemplu – nu provine din limba bulgara, dar este chiar invers, adica ei l-au luat de la noi, pentru ca noi suntem cei care avem sute de derivatii ale radacinii.
Taranii nostri nu faceau congrese sa inventeze cuvintele.
– Nu e vorba de inventie, dar o dezvoltare tot trebuie sa fi fost, am remarcat.
– Normal, de la simplu la complex. Au pornit de la radicali monosilabici: ma, la, ta, ba si altii. Pe masura ce obiectele de activitate si lucrurile se adaugau în universul în care traiau si activau, ele trebuiau sa fie numite si oamenii de atunci faceau asta în general pe baza a ceea ce deja era cunoscut. Nu era vorba despre vreo stiinta în a inventa sau a compune cuvintele, ci mai mult despre specificul vibratoriu al acelui lucru, pe care oamenii stravechi îl simteau mult mai clar decât cei din prezent.
Diferenta de conceptie si spiritualitate între atunci si acum este imensa.
– Dar cum explici dezacordurile, daca zici ca limba nu e un proces stiintific?- am fost eu curios sa aflu.
– Nu exista conceptul de dezacord. Taranii vorbesc si stâlcesc cuvintele cum vor ei, pentru ca în limba româna sensul se pastreaza.
De fapt ei nu stâlcesc cuvintele, pentru ca ce vorbesc ei este un grai, nu o limba.
Graiul are un înteles mai complex decât o limba vorbita, este mai nuantat, mai legat de origini. Asa ceva se explica numai daca exista o organicitate proprie a limbii, numai daca ea exista la modul fundamental prin ea însasi.
La fel si în ceea ce priveste topica în fraza: în româna poti sa întorci cum vrei cuvintele si sa le pui în orice ordine, pentru ca pâna la urma sensul nu se schimba. Asta nu se întâlneste la alte limbi. Doar de când exista limba literara a aparut si conceptul de dezacord.
– Asta voiam sa te întreb: multe state au venit cu o limba „moderna” peste cea veche, populara. De ce a fost necesar asa?
– Nu a fost deloc necesar; au fost doar interese. Trebuia sa existe o asa-zisa limba „comuna” tuturor locuitorilor care alcatuiau un popor, pentru ca pâna atunci, pe suprafata tarii respective existau foarte multe dialecte si oamenii nu se puteau întelege de la o regiune la alta. Când statele au început sa se centralizeze, acest aspect a început sa creeze probleme de ordin administrativ, pentru ca era dificil sa coordonezi si sa te faci înteles în zeci de dialecte sau idiomuri, adica în limbi de comunicare diferite.
– Trebuie ca ele sa fi provenit din ceva, totusi.
– Bineînteles. Ele au o origine comuna, dar aceasta a fost estompata în timp pentru ca dialectele nu sunt organice, nu se explica prin ele însele, ci se bazeaza întotdeauna pe ceva care a fost initial. Din aceasta cauza, în timp, ele se disipeaza, se îndeparteaza de starea originara c are a stat la baza formarii lor.
Niciun dialect nu se explica prin el însusi, ci toate se explica unele prin altele.
La un moment dat aceasta creeaza probleme, si atunci au venit si au realizat într-un mod artificial o limba asa-zis literara, pe care au impus-o oficial. Adica puteai sa-ti vorbesti dialectul, dar trebuia sa cunosti si limba literara. Este cazul limbii franceze, al limbii germane, al limbii engleze si asa mai departe. De multe ori a trebuit ca limba literara sa fie impusa aproape cu forta, pentru ca era „limba regelui”, iar cine nu o vorbea, nu era vazut bine.
– Si cum a învatat poporul noua limba? Francezii, de pilda. Ca nu e usor sa vii si sa spui: de acum înainte vorbesti asa si asa.
– Au învatat treptat. Mai întâi a învatat Curtea Regelui, apoi s-a impus în scoli, universitati, în mediile stiintifice, si pe urma s-a raspândit tot mai mult, la toate nivelurile populatiei.

AUTOR:  RADU CINAMAR

SURSA: http://www.vavivov.com/art.php?id=512

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s