Iisus Hristos, Zamolxe şi dacii

PARTEA I

In articolul Slujbă pentru Zamolxe, publicat în nr. 8/2010 al revistei Lumea misterelor, am citat din lucrarea Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus, a dl prof. dr. Constantin Miu. Intrucît afirmaţiile respective au trezit un mare interes, am luat legătura cu autorul şi am obţinut acordul Domniei Sale pentru a prezenta întregul studiu. Dată fiind însă întinderea materialului, acesta va fi publicat fragmentat, în cîteva numere consecutive.

Scurtă prezentare a autorului

Dl. prof. dr. Constantin Miu s-a născut la data de 7 ianuarie 1957, în Medgidia, este absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1982), profesor titular de limba şi literatura română la Liceul Teoretic din oraşul natal. A obţinut masteratul în Teologie – „Ecole du Maître” – Geneva (între 1992 şi 1994), cu teza Les Dons du Saint Espirit, titlul de doctor în filologie la Universitatea „Al. I Cuza” din Iaşi, în 2001, cu teza Poezia religioasă a lui V. Voiculescu. Dl prof. dr. Constantin Miu a ţinut peste 28 de conferinţe pe diferite teme, fiind autorul a
650 de eseuri, poezii, cronici literare, comentarii şi sinteze, publicate în peste 23 de reviste. A scris 31 de cărţi, publicate la diferite edituri, este colaborator al unor emisiuni de radio şi televiziune şi a primit 18 premii şi recunoaşteri naţionale şi internaţionale.

A existat Iisus Hristos?

Pornind de la un articol publicat pe internet (http://www.razboiulnevazut.com/iisus-marele-initiat-din-dacia.html), unde se acreditează ideea (susţinută pe baza unei documentaţii riguroase) că Iisus ar fi „Marele Iniţiat din Dacia”, vom aduce şi noi alte argumente, „teza” noastră fiind centrată pe doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus.

Mai întîi, se cuvine să amintim consideraţiile în legătură cu atestarea documentară a existenţei lui Iisus: „Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Hristos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte susţin faptul că inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasitotala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor, a căror existenţă nu o pot contesta).

Noi spunem că nici unii, nici ceilalţi nu au dreptate. Avem anumite rezerve în a crede că evreii se tem atît de mult de o «născocire» şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mîndri. Avem rezerve în a crede şi faptul că Iisus lipseşte cu desăvîrşire din literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl fac pînă şi evreii, acuzîndu-l însă de vrăjitorie.

O tradiţie din secolul I sau II îl menţionează pe «Yeshu», care «practica vrăjitoria şi uimea Israelul» (cf. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, p. 305, ediţia 1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască. El afirma că în acea epocă trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice. (cf. J. Duquesne, Iisus, Editura Humanitas, 1995, p. 245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus, de exemplu, ne confirmă faptul că Iisus a fost condamnat la moarte în vremea cînd guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale, 15, 44).

Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tînăr (Scrisori, 10, 96) şi Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul că o «născocire evreiască» nu putea beneficia de «acte în regulă» ale condamnării sale la moarte. Acest document există, dar şi altele, precum Mărturia păgînului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împă­­ratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus, şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atîta zarvă pentru o «născocire evreiască»?… Ne îndoim în mod serios. Urmărind atît relatările istorice despre Iisus, cît şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu, aşa cum afirma M. Eliade, şi că divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată era Yahwe al evreilor.”

Cărui neam i-a aparţinut Iisus?

In subcapitolul Caracterele tipologico-raseologice ale lui Iisus, cel care semnează, din păcate, cu pseudonimul „Zamolxe” încearcă să demonstreze ideea că Iisus ar încarna tipul uman carpato-danubian. Iată care sînt argumentele:

„Beneficiem de două descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus, funcţionar roman în regiunea Tyr şi Sydon, şi cealaltă a gu­vernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să-i dăm cuvîntul lui Lentullus, care ne spune: «(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade pînă la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimînd inocenţă şi linişte. Nicio pată sau zbîrcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă nu arată niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată şi de aceeaşi culoare cu părul este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sînt albaştri-vineţii, blînzi şi senini» (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Hristos, Documente istorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
De altfel, în majoritatea icoanelor creştine, mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… Prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor. Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: «Trecînd într-o zi pe lîngă lacul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tînăr… Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atît de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atît de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decît între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate» (ibidem, p. 121).

Urmărind relatările celor două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el? Ne lămuresc în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, care, vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din «Ţara Soarelui Răsare» (Dacia), spun că, sumerienii, «în acord cu prezumţiile sumerologilor», aveau ochii mari, buzele sub­ţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto-dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi al pletelor (Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Editura Obiectiv, Craiova, vol. I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: «…Dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n.n.), cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decît cu părul castaniu» (ibidem, p. 64). Prin urmare, după caracteristicile tipologice, Iisus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!”

Asemănări bizare

In cartea sa Piramida ocultă, Cristian Crăiţă rezumă legenda Geme­nilor Divini Zamolxis. Intre aceasta şi „istoria” lui Iisus Cristos pot fi sesizate cu uşurinţă numeroase similitudini. Iată care sînt acestea:
– Mama Gemenilor Divini, Zamolxis, se numea (Fecioara) Maria, ca şi mama lui Hristos. La naşterea Copiilor Cereşti au venit, dinspre Marea Neagră, adică de la Răsărit, trei magi cu daruri, aşa cum au venit, tot de la Răsărit, la naşterea lui Iisus;

– Regele scit Erete a vrut să-i ucidă pe pruncii Apollon şi Artemis, întocmai cum regele Irod a vrut să-l omoare pe pruncul Iisus. Ca să scape de persecuţiile lui Erete, Aisepios (tatăl adoptiv al Copiilor Cereşti), şi soţia lui, împreună cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar Iosif, mama şi copilul, în Egipt;

– Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia („nunta”, conform românescului cununie), iar Hristos a fost invitat la nunta de la Cana;

– In graiul traco-dac, condu­cătorului unui ţinut i se spunea
PILEAT („nobil”, „stăpîn”), iar guver­natorul roman în timpul căruia a fost răstignit Hristos a fost Pilat din Pont;

– Inainte de a fi ucis, Apollon s-a retras în crîngul AKES-SAMENOS („Grădina Sfîntă”), iar Iisus în grădina Ghetsimani;

– Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea Modula, iar cea care l-a miruit pe Iisus a fost Maria din Magdala;

– Pe o gemă tracică, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – „Cel Jelit”) apare crucificat ca şi Hristos, în iconografia creştină;

– Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă „Locul Căpăţînii” iar zeul trac a fost ucis pe colina ARGE-DAVA (jud. Giurgiu), „Locul Capului”, „Căpăţîna”. Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, AISEPIOS, nobil din ţinutul AURUMETTI (Ialomiţa); cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormînt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif;

– Naşterea Gemenilor Divini a fost prorocită de Orpheus, căruia i s-a mai spus şi Ion „Magnificul”; profetul care i-a pregătit Calea lui Iisus a fost Ioan Botezătorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul MANAIDES („Dansatoarele”), pe timpul marii preotese SALONAI, iar Sfîntului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei;

– Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost: Simon, zis Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, iar primii patru „ucenici/apostoli” ai lui Apollon au fost Asanum, zis Petrae, Andar, Iacchus şi Ion, care erau fraţi de lapte ai zeului. Ultimul apostol al lui Hristos a fost Pavel din Tars, iar cel care a reabilitat cultul zamolxian a fost Boerebuistas, căruia poporul i-a zis şi PAVEL TER („Cel mai mare împărat de pe pămînt);
– Ca şi zeul trac, Hristos a înviat şi s-a înălţat la cer.

Zamolxe sau Iisus?

In legătură cu moartea şi învierea lui Zamolxis, avem mărturia lui Herodot: „Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxe, întrucît trăise printre eleni, îndeosebi în preajma lui Pitagora, omul cel mai înţelept al Helladei, cunoscînd astfel modul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai de soi decît cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire, unde le oferea ospeţe cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. In tot acest răstimp, cît îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană.

Cînd locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci, coborînd în adîncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an a apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcîndu-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că ar fi făcut. Intrucît îl priveşte pe Zamolxe, ca şi locuinţa lui de sub pămînt, eu nici nu tăgăduiesc toate cîte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pitagora” (Herodot, Istorii, IV, 95-96).

– Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS („Fiul Cerului”), iar lui Iisus – Hristos.

– Cei doi Zamolxis le-au lăsat traco-dacilor un NOF DIADIS (un „nou testament”), iar cartea sacră a creştinilor este tot Noul Testament. Un trib dacic se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.

– Iisus Hristos este cunoscut din vechile scrieri creştine („Noul Testament”) drept „Fiul Domnului”. Zamolxe era numit de geto-daci AIZUS, adică „Fiul”! (Apud Cristian Crăiţă, Piramida ocultă, Editura Obiectiv, Craiova, 2007, p. 30-31). De reţinut că AIZUS se citeşte „Ezus”. Comparînd numele cu ebraicul „Jesus”, frecvent întîlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus Hristos (Jesus, citit „Gisus”, ca în engleză), se poate concluziona că Iisus – Jesus era un vechi nume ebraic frecvent întîlnit. Se pare că a fost preluat de la proto-geţi, tocmai pentru semnificaţia lui divină!

Autor: Ionel Grama

ISUS HRISTOS, ZALMOXE SI DACII PARTEA II

Continuăm prezentarea lucrării Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus, autor dl. dr. Constantin Miu.

Fiul lui Dumnezeu

„Mai tîrziu, tot evreii au transformat numele Mîntuitorului în Isus (grafiat cu un singur i), care în­seamnă în ebraică, semn vădit al ostilităţii faţă de propovăduitorul unei credinţe care nu le aparţinea şi nu le convenea. Motiv pentru care s-a găsit soluţia de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus? Pentru că aceste variante aminteau de originea proto-getă a numelui Mîntuitorului – dacă e să dăm crezare legendei.

In acest loc, se cuvine să spunem răspicat: nu respingem aceste argumente, dar ele nu trebuie absolutizate! Iată de ce, avînd în vedere că Maria – mama lui Iisus – era evreică, adevăr consemnat şi de Evanghelii, care a fost coroborat cu un pasaj din Geneza, 17: 9-10 («Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să păzeşti legămîntul Meu, tu şi să­mînţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este legămîntul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămînţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur”>).

Unii cerce­tători şi chiar teologi au tras concluzia că şi Iisus ar fi putut fi circumcis. Din aceste considerente, despre tipul uman carpato-danubian în care s-ar încadra Iisus poate fi socotită o simplă speculaţie de către sceptici. Insă această nu este menţionată în Evanghelii, cum că ar fi fost adoptată de creştini. De altfel, însuşi  Iisus vorbeşte de botez (prefigurat mai întîi de Ioan Botezătorul): (Ioan 3:5).

Conform spuselor lui Iisus, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoană trebuie să se nască din apă şi din Duh. El nu aminteşte de nicio excepţie în ceea ce îi priveşte pe prunci. Nu spune:   Mai mult chiar, drept-credincioşii creştini nu practică circumcizia băieţilor, deoarece Iisus nu a pomenit nicăieri despre aşa ceva!

In privinţa legendei Gemenilor Divini Zamolxis, care are vădite similitudini cu lui Iisus, Cristian Crăiţă nu precizează ! Un exeget care se respectă îşi susţine punctele de vedere, pe baza unei documentaţii/ bibliografii riguroase. Dăm însă credibilitate ideii că Iisus, în intervalul 12-30 de ani (perioadă albă în evanghelii, cît El este absent din viaţa publică), ar fi putut cunoaşte doctrina zamolxiană. Pentru început, vom reproduce fragmentul Zamolxe în predicile lui Iisus din studiul de care aminteam:

«Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa că epitetele pe care I le dă Iisus lui Dumnezeu nu sînt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul. In Evanghelia sa, Ioan ne spune: <Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu> (Ioan,1:33). Cine este divinitatea căreia i se închina Iisus, ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament? Ne lămuresc arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu, Dacia Preistorică: . (N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Editura Arhetip, 2002, p. 214).

Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată , care ne duce cu gîndul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu, o aflăm şi azi în tradiţiile populare româneşti (loc. cit., nota 2). Observăm că, într-o formă sau alta, Dumnezeu este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri pînă azi. Spunem aceasta, cu atît mai mult cu cît Iisus apare în Evanghelii şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării, locuită de asemenea de daci, se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus că Iisus era de origine dacică, iar formarea sa spirituală s-a desăvîrşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios. Cel mai des întîlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus este , care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe (op. cit, p. 208-210).

De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate, ca locuri de cult şi închinăciune, vîrfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existînd numeroase înălţimi ce poartă denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit., p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt, şi anume acela că, în toate momentele principale ale vieţii sale pămînteşti, Iisus a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit că s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Fiul Omului

Una dintre cele mai frecvente denumiri pe care Iisus şi le dădea sieşi era cea de Fiu al Omului. Poate că această denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului Testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om? In niciun caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei -, ci mai degrabă la acea fiinţă celestă la care face referire Daniel: (7:13).

Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Iisus apare în Evanghelii: ca şi precizarea lui Marcu referitoare la această titulatură: <Şi învăţînd în Templu, Iisus zicea: cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfînt: Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea pînă voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui> (Marcu 12:35-37). Ciudat, nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie, pentru a afla cine este acest David, despre care vorbeşte Iisus. Urmărind puţin mersul istoriei, vedem că aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David! Ba mai mult, cartea Psalmilor, atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament, avînd mai degrabă un caracter esenian. Numai că…. esenienii erau discipolii dacilor, fiind singurii dintre evrei care s-au <încăpăţînat> să rămînă la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care, în calitate de locuitori ai davelor, se numeau .

Şi iată cum, o singura literă poate schimba o întreagă istorie! Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea fiul omului. Densu­şianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: (op. cit., p. 255, nota 2). Şi, mai departe, tot el ne lămureşte, spunînd: (op. cit., p. 226). Numai că, Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că ambele zeităţi sînt una şi aceeaşi mare divinitate a preistoriei – Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus. Concluzia care se impune, alăturînd cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui David, ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus, Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a făcut Iisus în perioada aşa-numită a vieţii sale, dintre 12 şi 30 de ani, în care nu se ştie nimic despre el.

Urmărind cele spuse pînă acum, precum şi alte informaţii ale istoriei sacre, vom vedea că, în acest interval, Iisus şi-a desăvîrşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu/Zamolxe, în Dacia, mai exact pe Vîrful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că… geografia sacră a Antichităţii se reduce la… Dacia, iar momentele naşterii lui Hristos şi a morţii lui Iisus sînt legate de o peşteră… care, peste tot, este legată de iniţierile misterice. Mai mult, moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade, devine Axis Mundi – axa lumii. Doar că, pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe».

In perioada din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvîrşit viaţa spirituală la <şcoala preoţilor> esenieni. In acest sens, Alexandru Doboş aduce cîteva argumente, în cartea sa Dacia – izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): (p. 77-78). După cum se poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sînt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tînărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21).

In linii mari, doctrina zamolxiană avea următoarele principii: nemurirea sau imortalitatea sufletului (Herodot); vindecarea prin corelaţia trup-spirit, ceea ce indica omul integral (Platon); ascetismul – urmărind să nu folosească nimic viu în hrană; predicarea curajului (Strabon); cunoaşterea astrelor (Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot).

Călugării geto-daci

Trăsăturile subliniate de noi sînt menţionate de Alexandru Doboş în cartea amintită, unde se vorbeşte pe larg despre faptul că esenienii ar fi, de fapt, vechi terapeuţi geto-daci, iar . Ei (op. cit., p. 75). Flavius Josepus îi asemăna pe esenieni cu călugărilor geto-daci, considerînd că aceasta era mai bine cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea călugărilor amintiţi. Numele acestor călugări erau, la geţii din dreapta Dunării, cristai (să fie doar simplă asemănare fonică între ei şi crestini ?!), iar la cei din stînga Dunării, pleistai. Vasile Pîrvan punea cristai în legătură cu ktistis – în limba greacă (oare nu au fost ai noii religii primii creştini, în frunte cu apostolii?!) – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Invăţătura iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici, precum şi la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt, concentrîndu-şi atenţia numai asupra lumii fizice.

Orice iniţiere era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere ce urmau, fără să-şi rişte sănă­tatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie că orice iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea (trezirea). Din relatările anticilor asupra călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş, op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări orgiastice sau consum de droguri, care să rupă legătura cu lumea reală, ci prin purificări, asceză şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încît să poată domina partea din om legată de lumea fizică/reală.

Se spune că spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că aceasta o face doar în starea de somn şi, la trezire, omul nu mai ştie nimic, deoarece nu s-a înregistrat în memoria fizicului. Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci cînd neofitul a realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada existenţei acelei lumi, printr-o experienţă trăită. Ei bine, aşa cum preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rîndul esenienilor, neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, să fie supus unor încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sînt tot o formă a privaţiunilor şi a ispitirilor la care era supus neofitul care aspira să intre în eseniană“.

AUTOR: IONEL GRAMA

ISUS HTISTOS, ZALMOXE SI DACII PARTE III

Comparaţii

In sprijinul „tezei” noastre că Iisus îşi însuşise doctrina de sorginte zamolxiană prin filieră eseniană, vom compara un pasaj din Evanghelia după Sf. Ap. Matei şi un text Herto Valus, ce cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni către norod. Textul este versificat:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!/

Ferice de cei care plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!

Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!

Ferice de cei care flămînzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!/

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este împărăţia Cerurilor!” (Evanghelia după Matei, 5:3-10).

„Fericiţi cei ce-s cutezători Că a lor este victoria In plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plîng, că aceia  In dalbe ceruri s-or mîngîia.

Fericiţi cei blînzi, că aceia  Vor moşteni întreg pămîntul.

Fericiţi cei care flămînzesc  Şi însetează după ştiinţă,  Că aceia se vor sătura  Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,  Pă­mîntul făcîndu-l grădină, Că ei vor culege roadele  In Grădinile Cerurilor/

Fericiţi vor fi şi cei milostivi Că aceia se vor mîntui

Fericiţi cei curaţi în suflet  Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace, Că Fiii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru  Dreptate, că a lor este Raiul” (Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Editura Arhetip, 1999, p. 95-96).

Fericirile din Herto Valus sînt legile pelasgilor – proto-geţii -, pe care preoţii daci, iniţiaţi de Zamolxis, le-au moştenit şi pe care le regăsim „conservate” aproape intact în predicile lui Iisus. Că Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior, a fost divinizat este o ipoteză pe care o considerăm verosimilă.

De altfel, Diodor din Sicilia (născut la Agyrion, în Sicilia, şi care a trăit pînă în anul 21 î.H.) îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise. Dacă acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a propo­văduit-o, cu alte cuvinte care a fost „instrumentul” de răspîndire…

In Facerea, 11:1 citim că „în vremea aceea era în tot pămîntul o singură limbă şi un singur grai la toţi”. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afir­mă în prefaţa cărţii sale Civilizaţie  şi cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paş­nică, iubitoare şi creatoare de artă, ce a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de lup­tă­tori, din epocile bronzului şi fierului (…).

Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de Al Doilea Război Mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu cîteva milenii pe cea sumeriană….”

Marija Gimbutas şi G. Rachet sînt de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi în stepele ponto-caspice, de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î.H.) şi al doilea (3400-3200 î.H.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î.H.) a afectat profund şi Asia (cf. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 227-228).

Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii) au fost cei dintîi care au adunat în societate familiile şi triburile răspîndite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintîi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blînd… Pentru poporul grec, pelasgii erau barbari. Rasa lor li se părea atît de arhaică, atît de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atît de nobilă în moravuri, încît tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”.

Intărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „(…) Putem afirma că izvorul populaţiilor din spaţiul central-european, de la Oceanul Atlantic pînă la Munţii Urali şi apoi de aici pînă la hotarul cu China, a fost locuit în Antichitate de popoarele geto-dace” (Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54).

Referindu-se la lexic, autorul precizează: „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.) în cele mai vechi timpuri (Neolitic – n. n.) explică nu­mărul foarte mare de cuvinte daco-româneşti în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror strămoşi au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor” (op. cit., p. 55).

Limba lui Iisus Hristos…

Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă din perioada for­mării sale spirituale la „şcoala ascetică eseniană”, iar esenienii – precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citînd din Flavius Josepus, întîiul mare cărturar al Antichităţii, care remarca sfinţenia unor mari grupuri de daci şi îi aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni):

„Şi-au orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi .” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe aceştia limba în care el propovăduia – numită de autorii antici lingua prisca, adică limba bătrînă, după cum ne spune Isidor din Sevilla. In Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorîrea Sfîntului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Inviere şi la zece zile după Inălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci s-a întemeiat Biserica noas­tră creştină. Pogorîrea Sfîntului Duh fusese prorocită cu sute de ani înainte de venirea Mîntuitorului în lume, mai întîi de Dumnezeu în­suşi, prin prorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfîntul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgă­du­inţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, cînd Sfîntul Duh-Mîngîietorul s-a pogorît peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dîndu-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii – n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit cîte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dă­dea ca să vorbească” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4).

…Şi limba dacilor

Cel dintîi semn al acestei îmbel­şugate revărsări a darurilor cerului peste Sfinţii Apostoli a fost acela al grăirii în limbi, întrucît mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…,2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfîntul Pavel, cel mai în vîrstă dintre Apostoli, care a rostit o cuvîntare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40).

Se ştie că cel care a adus Cuvîntul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor sub numele de Apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atît limba, cît şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori. Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Care ar fi putut fi acea limbă de comunicare?

Aceasta era limba pelasgilor – proto-geţii –, lingua prisca – cf. dr. Napoleon Săvescu, Noi nu sîntem urmaşii Romei (Editura Impact, Bucureşti, 2002, p. 39). Numai astfel un străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi. In cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mînăstirea Frăsinei, aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”.

Creştinarea

Este vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, pînă în zilele noastre, referitoare la momentul trecerii geto-dacilor la creştinism: „Se vorbeşte de o tradiţie care spune că în acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către romanii lui Traian. Acesta «s-a ascuns» în munţi, «sub chipul unui iconar – purtător de icoană»… Se zice că marele preot a venit aici cu o icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar cînd au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpînd astfel.

Intors pe pămîntul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decît legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi, travestit în iconar (…) încearcă să le arate Noua Taină geto-dacilor. La început, a fost suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punîn­du-i-se clar, într-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba preoţească»:

«Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că înţelepciunea Cerului S-a pogorît şi pe acest pămînt prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi zile bune, şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…

Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: însuşi El din cer pe pămînt vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei, în idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui pămînt, pe Cel ce este însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întîlnit şi I-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mîna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrînul, ci pe preotul lui Hristos».

Porunca lui Zamolxe

La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a lăsat cuvînt: «Cînd va veni însuşi Dumnezeu pe pămînt, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sînt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pămîntul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un ostaş, concluzionînd, întreabă:

«Vasăzică, te-ai creştinat?>, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi, marele mag, l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică», după care îl condamnă: «Bătrînule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag, ca să nu rămînă pămîntul nostru fără legătură cu cerul». Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult aşteptat.

«Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenuncheat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos». Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moară, dar să lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge pînă la Zalmoxe căruia îi voi duce haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi».

Magul le spune celor care îl ascultau că în curînd vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a să­vîrşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. «Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmaş al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sîngele lui sfinţit ridicînd acest pămînt la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pămîntului”.

Coroborînd cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de părintele Ghelasie, vom conchide că translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor nu a respins „grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în acest studiu. Poporul fusese pre­gătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul lui Zamolxis cel Nou – Iisus – le-a adus Noua Lege a Vechiului Cod zamolxian.

Autor: Ionel Grama

http://www.lumeamisterelor.com/rubrici/senzational/iisus-hristos-zamolxe-si-dacii-iii/

Reclame

10 gânduri despre „Iisus Hristos, Zamolxe şi dacii

  1. Prostii. Puneti mana pe un manual serios de Cristologie. Cristos se afla in asa numita continuitate-discontinua cu Vechiul Testament, toate titlurile mesianice si episoadele vietii sale au aceasta relatie cu Mesia Vechiului Testament. Continuitate, fiind cel prefigurat in Scripturi, si discontinuitate, fiind insasi Dumnezeu superand astfel asteptarile evreilo. In plus, cu parul si ochii, pai si David era blond.

    • Fray Guillermo Osb imi pare rau ca te dezamagesc dar manuale de cristologie nu exista. singura carte care vorbeste despre acest personaj este biblia, recunoscuta de catolici, ortodoxi, protestanti, penticostali, martorii lui iehova, evrei. biblia este una singura desi la fiecare adept al uneia dintre religiile enumerate mai sus ii place sa se laude cu faptul ca personajul in cauza este al sau desi acest isus a fost un evreu 100%, a trait pe melagurile palestinei, a facum minuni pe care care nici un evreu adevarat nu le recunoaste drept pentru care ei il asteapta inca sa vina.

  2. Dumnezeu este unul, indiferent cum il numesc popoarele.(care la inceput vorbeau aceias limba). Diversificandu-se limbile s-au diversificat si denumirile si religiile, dar ,defapt toti ne rugam (care o facem) la acelas Dumnezeu.

  3. Nu cred ca evreii sunt un popor ales de Dumnezeu.Daca ar fi adevarat,evreii nu ar fi provocat cele 2 razboaie mondiale, ca si cele 2 crize devastatoare,cea din ’29-’33, ca si cea actuala.Dealtfel,nu stiu de ce nu se corecteaza acesta minciuna istorica
    din religia crestinista, cum ca evreii sunt poporul ales de Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s