NEAMUL MOȚAT ȘI ȚARA MOȚILOR

NEAMUL MOȚAT ȘI ȚARA MOȚILOR

Mumie de bărbat descoperită  în Takla Makan sau Tarim, începutul mileniului ll î.e.n. Tăbliță emeș cu mitul facerii de către Anu, cca 2800 î.e.n. Amforă de la Atena cu Hercule care atacă centaurul ,,Nessos”, secolul Vl î.e.n. Piesă de aur cu arcași sciți, secolul V î.e.n.
Țesătură descoperită la  mumiile din Tarim Traiste mici pentru copiii românilor de azi. Macaturi/păretare românești

Despre Neamul Moțat la propriu nu există în cultura română sau europeană scris un cuvințel să fie și el acolo, de aducere aminte! Pentru a fi căutarea cu folos în întunericul trecutului nostru, trebuie să pornim tot cu zicerile populare și datele venite de la emeșii pripășiți în Ki-en-gi.

În cultura emeșilor din Ki-en-gi/Iraq, pe o tăblița de lut este prezentat momentul cînd Anu a zidit primul om, care era un bărbat și pentru a-l învăța să se îngrijească cuviincios, i-a legat părul pe creștetul capului într-un moț. În spatele Ziditorului este un pom cu nouă ramuri, ceea ce dovedește că atunci emeșii foloseau un calendar cu nouă zile cînd a fost zidită lumea, la fel cum zice și povestea noastră cu același subiect despre pățania Dracului cu Nefărtatul. Cuvîntul care în vechime avea sensul de Dumnezeu, adică cel făr’ tat'(ne + făr’ + tat’), a ajuns în gura spurcată a iudeo-sataniștilor ca Dracu, Aghiuță, Satana și alte asemenea dulcegării iahviste! În partea stîngă a imaginii de pe tăbliță se vede o altă divinitate ce lucrează de zor la facerea unei oale, fiindcă în vechea cultură omul era asemuit unei oale și de aceea la moartea lui se spărgea de pragul casei o oală de lut să arate că s-a dus sau a fost eliberat un suflet către ceruri.

Dar emeșii spun că au sosit în Ki-en-gi din țara Dilmun, iar informațiile istorice și lingvistice arată că acest ținut mitic este chiar teritoriul actual al României, unde era și cetatea lui Dumnezeu. Ei spuneau că sufletele celor răposați se duceau în Dilmun care era Raiul pentru că acolo era cetatea lui Anu. Și grecii cei șotioși în făcături și furtișaguri, spuneau că în Carpații de miazăzi era Kogaionul, adică locul unde se întîlnește Dumnezeu cu sufletele geților care au murit, și mult timp ne va trebui și de aici înainte ca să ieșim din făcăturile iudeo-sataniștilor.

Dovezi istorice și arheologice despre neamul moțat avem că am putea scrie tomuri înalte cît Carpații!

Primul drum spre cercetare este către acel popor misterios care a trăit începînd cu mileniul ll î.e.n. în deșertul Takla Makan sau Tarim. Arheologii chinezi cînd au descoperit mumiile conservate de uscăciunea deșertului, au rămas uimiți de fizionomia lor europeană și repede au pus batista pe țambal, fiindcă dacă ar fi știut și alții, ar fi avut de suferit ,,vocea patriotului naționale”. Dar în anul 2007 au lăsat niște europeni și americani curioși să ia probe de ADN iar acestea au confirmat că respectivele populații au legături genetice cu cea din estul și centrul Europei, dar și hainele lor seamănă cu cele descoperite în respectivele regiuni. Regiunea Takla Makan este în fapt o depresiune în nord-vestul Chinei de azi și era populată de aceste neamuri venite din centrul Europei, în depresiunea Tarim(încă un tărîm strămoșesc necunoscut de români!). Expertizele ADN demonstrează că mumiile din deşert au o “genealogie” complexă, întinsă din Europa Vestică până în India, din stepele Asiei Centrale până în Mesopotamia şi China. Acest aspect dovedește odată în plus direcțiile migrațiilor Neamului Moțat, sau a Neamului Scoborîtor din Zei către cele patru zări ale Maicii Pămînt, din baștina lor carpatină.

În deșertul Takla Makan s-au găsit mai multe sute de trupuri uscate; bărbații aveau cam 2 m. sau chiar mai  mult, iar femeile cam 1,8 m., părul blond, roșcat sau șaten deschis, unul era  îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vișiniu închis, pantaloni albaștri iar în picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc pe vechile țesăturile din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe față avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizație a dăinuit în actuala regiune a deșertului pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămășite au rezistat pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizație cu agricultură bazată pe irigații și un comerț foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro și Sumer. Țineau un fel de evidență cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din județul Iași a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 bile mici de lut ars ceea ce mă face să cred că această civilizație a plecat pe la începuturile mileniului lll tot către est pînă a prins-o istoria unde au descoperit-o arheologii chinezi. Ceramica descoperită cu această ocazie, are multe elemente de ornamentație asemănătoare cu cea de la Cucuteni, dar se manifestă în această regiune cu o mie de ani mai tîrziu. Este singurul lor din lume unde mai apar motivele ornamentale folosite la Cucuteni! Și tot în mentalul colectiv mioritic există legenda urieșilor, adică a unui popor foarte înalt, blond sau roșcat, cu pielea albă și ochi verzi sau albaștri care le-au adus românilor chemarea către înțelepciune.

În emegi cuvîntul takla înseamnă, a dezvălui, a deschide, a spune iar în româna veche, cuvîntul tacla însemnă pălăvrăgeală, taifas, a discuta despre nimicuri. Makan este numele identic cu cel care îl foloseau semiții pentru Egiptul de nord și înseamnă marea cîmpie. Țesătura descoperită la una din mumii este specific românească și asemena macaturi/păretare se mai găsesc și astăzi în unele case țărănești!

Al doilea drum către cunoașterea acestui adevăr trebuie să-l facem în lumea sciților iar un obiect din aur descoperit în actuala Ucraină, vechi de prin secolul V î.e.n. prezintă doi arcași spate în spate, trăgînd cu arcul. Cel din stînga are trupul întreg iar părul tăiat în chică, și-l ține legat după cap într-un moț.

Herodot amintește în Istorii că sciții au avut o regină de toată isprava, numită Tabiti, care după moarte a fost venerată ca o divinitate de către neamul lor, înălţîndu-se la ceruri şi devenind unica divinitate a acestui neam.  Cuvîntul tras pe făgașul lingvistic înseamnă tatăl cu moţ sau tatăl celor moţaţi(ta: tată, în text Tatăl Ceresc + biţi: moţ), cu referire directă la faptul că în vechime sciții îşi purtau părul legat în creștetul capului. Dar cuvîntul mai poate însemna și Tatăl Ziditor al Neamului așa cum apare Anu pe tăblița emeș, pentru că în limba română veche cuvîntul moț mai are sensul de matcă sau matiță care este burduful unui năvod unde se adună peștii prinși, adică o burtă unde mișcă viața(geții aveau ca simbol al apariției lor pe pămînt în zodia peștilor chiar doi pești) sau regina/matca albinelor din care se naște tot neamul lor.

Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică spune că getul Zamolxe a primit Legile Frumoase de la zeița Hestia. În limba scitică, Hestia se numea și Tabiti, fiind zeița vetrei şi a focului la acest neam dar exista o asemenea divinitate și la geții cei făloși. Adică Zamolxe primise belagines chiar de la Tatăl Moțat sau ziditorul Neamului Scoborîtor din Zei. În vechile tradiţii ale românilor se mai găsesc urmele acestor mituri care spun că îi mai osteneau pe săteni cu un foc ce se aprindea pe lîngă focul din ogrăzi, în mijlocul satului – vatra – pentru a se aduna în jurul acestuia tot neamul locului respectiv, aşa cum arată și descoperirea din localitatea Poduri, județul Bacău.

În vechile mitologii arimine, focul vetrei era considerat o ființă vie divină, imaterială dar manifestă şi prezentă în viaţa Fiului Omului, fiind adăpostită în focul sfînt al vetrei strămoşeşti. În acest foc era interzisă scuiparea sau arderea gunoaielor şi a bălegarului indiferent cine îl făcuse. Era cinstit şi ca foc viu pentru că de aici, oamenii puteau să-şi transmită binecuvîntarea Tatălui Ceresc dată neamului omenesc iar darul avea şi rolul de a ușura viața muritorilor pămînteni, pe lîngă cel de purificator al sufletelor mioriticilor și a turmelor de animale.

În al treilea drum al căutării, trebuie să ajungem în baștina mioritică, acolo unde s-a zămislit neamul omenesc în această parte a pămîntului și care este izvoditorul vetrei civilizației europene. Plecarea celor pribegiți în tărîmul Tarim din spațiul carpato-pontic nu a însemnat și pustiirea Țării Sfinte și a Cetății lui Dumnezeu, fiindcă rămas-au acasă destui ca să le ducă mai departe deprinderile și portul. Munții Apuseni care formează partea de vest/apus a Cetății lui Dumnezeu se mai numesc și Țara Moților, dar nimeni nu și-a pus întrebarea de ce acești locuitori umblau pînă către anul 1900 cu chica legată la spate într-un moț precum arcașii sciți din secolul V î.e.n. A venit vremea să se știe că obiceiul acesta al moților este vechi de prin mileniul lV î.e.n. așa cum ne dovedește tăblița emeș privind facerea neamului omenesc. Că multora le va aduce tot veninul în gușa lor drăcească, asta nu mă va face să nu spun adevărul despre neamul meu getbeget și pe deasupra Scoborîtor din Zei și nu din ,,legămîntul” Talpei Iadului sau Satanei. Imaginea cu centaurul GETOS căsăpit de Ierackles, este dovada arheologică a portului strămoșesc al chicii sau părului  la neamul arimin. Dacă îndrăciții istorici germani, în turbarea lor elenistă, l-au citit pe Getos, în Nessos, asta arată că au fost niște nasoli și ne-au tras și nouă o nasoleală. Urît din partea lor dar mai urît din partea noastră că nu am avut curajul să-i punem cu curul în țeapă pentru asemenea mîrșăvie.

În cîntul lV al poemului Iliada scris de Homer în secolul Vlll î.e.n. avem date vrednice de ținut minte cu privire la coafura tracilor arimini, adică a geților din  Tracia care participau și ei la războiul Troiei fiind amintiți: ,,Tracii moţaţi, şi-l încinseră pe dată cu lungile suliţi”.  Iar istoria ne mai vorbește de un neam moțat chiar mai la sud, vecin cu cetatea lui Priam, bitinii care locuiau în țara Bitinia. Cuvîntul bitini este format din biți cu sensul de moț și ni care înseamnă uimire, admirație sau mulți.

În al patrulea drum al căutării  să coborîm tot spre miazăzi pînă vom ajunge în Egipt. Despre divinitatea egipteană Thoth ce apare la începutul imperiului vechi, adică în prima parte a mileniului lll î.e.n. atît scrierile băștinașilor cît și grecii au reușit să ne transmită numeroase informații, zeul fiind numit de către aceștia din urmă și cu numele de Hermes Trismegistos sau Mercurius. Zic vechile scrieri despre zeu că se afla la originea a tot ceea ce a zămislit mintea omenească, dar era şi stăpîn al năvălitorilor tăbărîți din răsărit care se tot înghesuiau să viziteze templele și piramidele egiptenilor fiind şi Stăpînul Ţărilor Străine.

Mitologia lor zice că primul Thoth a dat egiptenilor toate științele şi arhitectura, scriindu-le pe pereţii templelor şi pe plăci de piatră pe care le-a îngropat spre a fi păstrate. Aceste informaţii sînt foarte vechi în cultura egipteană fiindcă, peste timp ne-a venit mărturia lui Philon din Byblos(64-141) care a scris Istorii feniciene, unde susține că s-a folosit de date și fapte culese de Sanchuniathon, preot fenician şi mare învăţat din vechime ce a trăit în secolul X î.e.n. precum şi date strînse de alți autori. Zice el că Sanchuniathon a luat facerea lumii din Cărţile lui Tehu-ti, şi pasajul ne lămureşte astfel: „..,El presupune că începutul tuturor lucrurilor este alcătuit dintr-o Ceaţă Întunecată de natură spirituală sau din ceva ca o suflare de ceață întunecată şi dintr-un tulbure haos negru precum ceea ce respira, că acestea erau nemărginite şi multe veacuri au rămas fără margini. Dar atunci cînd acest Duh s-a îndrăgostit de propriile sale principii prime şi ele au fost amestecate, acea îmbinare s-a numit Iubire; iar această Iubire a fost începutul creaţie tuturor lucrurilor. Dar haosul nu ştia propria lui creaţie. Din îmbrăţişarea acestuia cu Duhul s-a născut Mot – Mîl. Din ea – Marea Mamă – izvorî toată sămînţa creaţiei, nașterea tuturor corpurilor. Înainte de toate au fost Marile Vieţi lipsite de simţire iar din acestea s-au ivit după aceea Vieţile ce aveau inteligență. Ultimele au fost numite Zophasemin, adică Veghetorii Cerurilor. Şi acestea au fost alcătuite în chip de ou, şi au strălucit precum Mot, Soarele şi Luna, Stelele şi Sferele planetelor. Iar cînd acea primă negură a început să lumineze, din căldura ei s-au născut ceţurile şi norii mării şi al pămîntului şi revărsări şi șuvoaie mari de ape din firmament.” Povestea este năucitor de asemănătoare cu miturile creației de la noi dar despre care nu se știe cam nimic. Ne mai lămurește el că prima creație din iubirea Tatălui Ceresc pentru propria întrupare a fost Mot care era un mîl, adică Maica Pămîntească – din care s-au născut toate celelalte văzute și nevăzute. Iar această a doua creație strălucea ca Soarele și Luna. Grecii nu aveau sunetul ț și cred că respectivul cuvînt pe vremea autorului se auzea Moț dar nu a avut el cum să-l scrie fonetic. În limba română cuvîntul moț mai înseamnă, umflătură sau matcă a albinelor adică izvorul tuturor nașterilor spiței vieții, la fel cum zic și miturile noastre.

Ne-a mai lăsat scris Philon despre acest personaj în lucrarea sa: ,,Şi Cronos – Amon – mergînd în ţinutul dinspre miazăzi, a dat întregul Egipt zeului Taaut, pentru a fi regatul său. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară de cei Şapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după po-runca zeului Taaut”. Dar Cronos era fratele titanului Atlas care avea regatul lui la nord de Istru, deci Toth sau Taaut nu putea fi decît un supus carpatin al titanului care a primit loc de zidire a unui nou neam pe tărîmurile Egiptului. Pe acest făgaș vine și zicerea autorului Philon, că toate faptele și înțelepciunea lui Taaut, a fost pusă în zapis de cei Șapte Cabiri, fiii peotului Sedek, adică neamul nostru din străvechimi despre care nu îndrăznim să vorbim de tîmpiți ce sîntem, sau de frica leprelor pupincuriste care ne conduc și ne amenință cu pușcăria pentru că îndrăznim a spune Adevărul ce însemnă pentru jegurile mozaice antisemitism, naționalism și fascism. Deși istoria antică i-a consemnat de zeci de ori pe cabiri, iar Zamolxe i-a binecuvîntat în insula Samos cum ne zic tăblițele de plumb, noi rămînem neclintiți după făcăturile lui Herodot și a altor făcători de istorii.

Zeul Thoth în egipteana hieratică era scris DHT care trebuie citit Dahau –ti și tălmăcit ca neamul sciţilor sau Legea Sfîntă a Sciţilor, adică a neamului nord-istrean. informație pe care o găsim și în discuțiile avute de scitul sau getul Anacharsis cu regele lidian Cresus. Dahue sau dahae sînt un trib de sciți amintit de mai multe ori în scrierile antice. După tradiţiile religioase egiptene oraşul Wnt – oraşul iepurelui – numit mai tîrziu Khemenu era cunoscut drept cetatea celor opt ai lui Thot şi principalul centru de cult, adică cei şapte cabiri şi patronul lor spiritual. Grecii au numit acest oraş Hermopolis adică oraşul lui Hermes cum l-au rebotezat şi pe Thot după năravul lor specific. În limba română cuvîntul căminu are sensul de casă dar şi de baştină.

Divinitatea mai era numită cu numele de Shu, fiind asociat cu răsăritul soarelui și purta ca simbol distinct, o pană înaltă prinsă la bentița de pe frunte, adică un moț divin. Dar în egipteana hieratică, numele său era scris printr-o pană, adică moțatul. În multe imagini din templele egiptene el apare cu cap de ibis cu două pene în sus sub forma unui moț.  Deci și Dahau-ti/Thoth era de neam moțat, adică un Ziditor ceresc ce avea ca simbol capilar un moț de pene față de cei de la baștină care își făceau un moț din propria chică. În limba irlandeză, adică vechea pelasgă vorbită în urmă cu 4000 de ani, cuvîntul thath înseamnă moț. Într-un papirul egiptean magic scris în secolul ll î.e.n. în greacă, învocîndu-l pe Thot spune: ,,Arată-mi-te în puterea ta profetică, Zeule cu cuget înalt, Hermes de trei ori mare! Fie ca cel ce stăpîneşte cele patru ţinuturi ale Cerurilor şi cele patru temelii ale pămîntului să se arate. Arată-mi-te, tu, care eşti în Cer, arată-mi-te tu, care eşti din Ou… Vorbeşte, cei doi Zei sînt şi ei împrejurul tău – un zeu se numeşte Thath şi celălalt Haf”. Referirea la naşterea lui Thot din ou se găsea în religia ariminilor orfici din Tracia ce a cunoscut o deosebită răspîndire la greci începînd cu secolul Vll î.e.n.

El mai apare în textele egiptene cu numele de Tehu-ti, iar în limba română veche cuvîntul tohu înseamnă nord iar ti are sensul de neam, clan, a locui,a dăinui, deci iarăși o cale a istoriei nostre ținută bine în întuneric de fel de fel de lifte și jeguri otrăvitoare.

Dar amintirea Neamului Moțat mioritic, o găsim la hoțomanii greci care au scris de mai multe ori că Hera(se citește Iera) purta pe cap un smoc de pene de păun, adică un moț foc de frumos, dovedind că originea ei era la nordul Istrului chiar dacă pricepuții cu nas subțire s-a străduit să șteargă urmele fatei săvîrșite.

Și revin pe plaiurile Neamului Moțat, amintind obiceiul unic în Europa pe care îl practică și în prezent românii: tăierea moțului la copilul mic. Este una din tradițiile vechi de cînd lumea, răspîndită peste tot în țara noastră, avînd multe particularități după locurile și felul cum oamenii au păstrat acest obicei foarte supărător pentru popime. Datina este păstrată bine în Oltenia, Muntenia și Moldova, ajungînd de multe ori să aibă valoare egală cu cea a slujbelor bisericești adresate copilului mic, nenumărați părinți neconcepînd să nu o respecte. Obiceiul, cu mici diferențe se petrece astfel: cînd copilul împlinește un an, o sărbătoare aparte este dedicată tăierii moțului, adică a unei șuvițe din părul copilului, după care o turtă este ruptă deasupra capului iar cîteva obiecte ii sînt lăsate la îndemînă pe o tavă sau pe o masă. Primul obiect pe care copilul va pune mîna este considerat hotărîtor pentru soarta lui. Dar timpul cînd se taie moțul, în unele sate poate ajunge pînă la trei ani, cu precizarea ca anul să nu fie cu soț. Unii spun că la fete nu trebuie să se taie moț, ci numai la băieți, alții cer ca toți puigăneii mioritici să fie trecuți pe sub foarfecă indiferent de sex. Locul sărbătorii este stabilit de tradiție, la nași sau acasă la părinții copilului. Și ziua stabilirii tăierii moțului este stabilită după regiuni și tradiții, duminica, lunea sau orice zi din săptămînă, dar să nu fie în postul Paștelui.

Tăierea moțului se face astfel: copilul primenit cu haine primite de la naș este pus pe o pernă sau o căldare cu apă peste care se pun trei colaci mari. Ca să nu se prindă bolile de el, se zice că cel mic trebuie legat la ochi să nu vadă cînd i se taie moțul. De funda cu care este legat la ochi se prinde la capăt un bănuț pentru noroc. Cu o foarfeca sau un briceag nașul taie moțul și întreabă: „De ce ti-e moțul, finule?” la care cei de față răspund: „De noroc si sănătate și de o oaie cu lapte”. Vedem că acțiunea este una inițiatică prin care copilul este acceptat în clanul mioritic respectiv iar sărbătoarea se vrea o invocare a sănătății veșnice și a bunăstării.

Unii zic despre felul tăierii că motul il taie nașa în semnul crucii, cîte un pic bineințeles. Părul tăiat este pus pe un bănuț lipit cu ceară curată de la o lumînare. Alții din Dobrogea spun că din păr se taie o șuviță care este adunată din patru puncte ale capului sub formă de cruce de care se prinde funda iar nașa duce la îndeplinire obiceiul. Cînd face această treabă, nașa nu trebuie să uite a pune un bănuț pe moț. În unele locuri, lumînarea de la botez împreună cu șuvița de păr se păstrează pînă la împlinirea vîrstei de șapte ani, apoi se va îngropa la rădăcina unui pom fructifer. În alte locuri, moțul se îngroapă în ziua tăierii într-un lan de grîu. După îndeplinirea tăierii, nașa rupe în patru părți egale – sub forma unei cruci – deasupra capului copilului o turtă, care se dă la cei de față. În alte părți turta se rupe numai pentru fetițe nu și pentru băieți, dar la alte bordeie obiceiul este invers. În ținutul Iașilor, la fetițe se rupe o turtă după semnul crucii, iar pentru băieți se rupe un colac. Dar preoții nu văd cu ochi buni tradiția strămoșească, fiind conștienți de originile ei mult înaintea iudeo-creștinismului însă nu pot scoate din capul mioriticilor năravul venit din moși strămoși, iar într-un articol pe site-ul cretin ortodox.ro se menționează următoarele: Așadar, bazaconia este un lucru lipsit de noimă, însă dacă aș încerca să spun anumitor creștini ortodocși români faptul că tăierea moțului copilului, ruperea turtei peste capul lui și punerea unor obiecte dintre care copilul să aleagă, sînt fără nici o noimă, aș risca să fiu gonit din parohie”. Știe slujitorul iudeo-creștinismului iahwist că nu se poate juca cu tradițiile creștinilor ortodocși arimini, și rău îl roade la rînză fiindcă are de ales: ori slujește tăierea moțului după datina cea veche adevărată, ori nu slujește rămînînd credincios Taplei Iadului și Satanei, dar atunci trebuie să-și ia tălpășița din parohia respectivă! Grea soartă l-a mai ajuns pe cucernic!

Iar cui nu-i place zicerea de mai sus, îl poftesc să se uite mai jos ca să aibă ținere de minte, ori mai corect ,,ado meanti rumuno”!

Centrul religios de la Gobekli Tepe, mileniul Xlll î.e.n. în centrul Anatoliei, Turcia de azi

Fotografii cu sanctuarul de la Goseck, mileniul V î.e.n. în estul Germaniei nu departe de granița cu Cehia.

Stonehenge, construcție începută pe la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. de o populație ce a migrat de pe plaiurile mioritice cum o dovedesc atît simbolurile descoperite cît și unele obiecte din sanctuar.

Cetatea-sanctuar Arkaim situată în sud-estul munților Urali descoperită în anul 1987 și atribuită indo-europenilor de către cercetătorii ruși. Cetatea a fost zidită în secolele XX-XVlll î.e.n. dar nu de indo-europeni fiindcă aceștia nu au existat niciodată, ci de masageți, adică geții din ținutul Masa după scrierile hitite sau Mesia, adică sudul Istrului.

Sarmisetusa noastră așa cum ne-au lăsat-o prădătorii romani și cum au batjocorit-o arheologii români, spre a șterge amintirea geților din răbojul timpului.

     Și în prezent comuniștii care au dat colțul și sînt înmormîntați în templul sataniștilor bolșevici din Parcul Carol/Libertății au pază militarizată, pe cînd la Sarmizetusa, centrul Marilor Străbuni din Țara Sfîntă și a religiei crucii, totul este lăsat într-o paragină neînchipuită și la mîna hoților. De aceea noi trebuie să fim poporul sula sau sulica, cum bine ne zice plin de neobrăzare H. R. Patapievici.

CONSTANITN OLARIU ARIMIN

Arima, Ariminia, Dilmun, Du Gitii

Despre Arima, ținut plin de mister și ascuns în cea mai tainică ceață a istoriei, avem totuși ceva ziceri de la meseriașii în falsuri grecești sau elenistice. Găsim în povestioarele lor că în ţinutul neamului arimilor din nordul Istrului trăia, în vremurile fără de început ascuns bine sub pământ, monstrul Typhoeu, sau Typhon, fiul lui Tartaros şi al Gaiei, sau în altă variantă feciorul după zisa lor fiind zămislit numai de Hera, fără un principiu masculin. Dihania avea bătrînețile cernite rău pentru că era o întruchipare chiar de la zidirea lumii, un fel de furtună nimicitoare, un balaur înaripat sau un gigant mai înalt decât munţii, care scuipa foc; la mâini, în loc de degete avea o sută de capete de dragon şi, răsculîndu-se împotriva lui Zeus al grecilor care ajunsese stăpînul cerurilor și pămîntului, acesta supărat pe neascultător, l-a fulgerat cu fulgerele din dotarea personală de unde i-a venit și beleaua, cu care îl cunoaște azi întreaga omenire după meșteșug elenist.

Alte versiuni, ne zic tot după priceperea lor, că în aceşti munți trăia într-o peșteră făptura Echidna, un monstru cu trup de femeie, terminat cu o coadă de şarpe în loc de picioare. Cele două fiare nimicitoare Typhon şi Echidna, după spusele lui Apollodor în Biblioteca, 2.1.2 și 3.1; Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică, 2.43.3; Hesiod în Theogonia, versul 301 și Pausanias în Descrierea Greciei, 8.18, au dat naştere mai multor monştri care au îngrozit lumea veche dar mai ales mințile mincinoșilor, lăsîndu-ne astfel lista următoare cu blăstămații pămîntului: Kerberos, Hydra din Lerna, Himaira și Sfinxul.

În cele scrise de Dionisie Periegetul, trăitor al secolului ll al erei noastre, îi amintește pe miticii arimaspii cu numele de arimani, iar Homer(secolul Vlll î.e.n.) în Iliada, 2.781–783 spune că patria lui Thyphon, cel mai renumit titan, era ţara arimilor sau Arima, în Odiseea, poetul spune despre acest teritoriu de legendă că este în ţinutul hiperboreenilor din nordul Istrului.

Alte informații despre țara Arima vin de la maestrul mincinoșilor Herodot unde în Istorii, 4.9–10 zice că gigantul Thyphon s-a luptat cumplit cu jupînul lor Zeus dar a fost învins și pus la popreală pe vecie. În altă parte a cărții amintite găsim o altă poveste despre ținutul legendar de la nordul Istrului unde poposește în muncile lui vînosul Hercule, care, dînd peste stăpîna țării numită Echidna, regina din ţara arimilor, o femeie jumătate om şi jumătate şarpe, pe loc i s-a aprins arzătorul și din înfierbințeala aceasta s-au născut Scythes; Agathirsus şi Tracus, moşii celor trei mari neamuri arimine – sciţii, geţii şi tracii – care, după zicerile lor se trag din neamul titanilor. În unele povești venite tot de la greci se spune că arimaspii și-au avut sălașurile la poalele munților Riphei(sau a Rîpei cum se aude la urechea noastră) care era Caucazul de la Istru sau Carpații de azi.

Xantos ce a trăit pe la anii 500 î.e.n., fiind printre primii istorici greci care încearcă reconstituirea istoriei triburilor și orașelor grecești pe baza legendelor, în lucrarea Istoria grecilor spune că, peste ținuturile unde Zeus l-a bătut măr pe titanul Tiphon, după acele vremuri crîncene domnise un rege vestit cu numele de Arimus sau Arimun. Dar în poezia noastră populară Aram sau Arim este numele unui erou iar vitejii care luptă alături de el se numeau haramini.

Tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia l-au scos la lumină pe strămoşul neamului get, puternicul Moş Arimin. Numele a fost dus în peninsula italică prin migrația ausonilor fiindcă îl găsim la umbri unde Jupiter în vechile lor legende mai era numit cu apelativul de Ariminum sau Armunus adică al ariminilor. Dar și romanii aveau o zicere aparte pentru Jupiter, numindu-l Ruminus, adică cinstite fețe ale Satanei, un fel de rumun după cum scriu și tăblițele de plumb pe care le-ați făcut dispărute, iar războinicul Marte cel născut în glia geților mai purta epitetul de Arimanios.

Scriitorul Marcus Terentius Varro(116 î.e.n. – 56 î.e.n.) în lucrarea De Rerum rusticarum Libri I 2, 7 ne lasă mărturie despre un ținut din peninsula italică numit Ariminum astfel: ,,An non M. Cato scribit in libro originum sic? Ager Gallicus Romanus uocatur, qui uiritim cis Ariminum datus est ultra agrum Picentium. in eo agro aliquotfariam in singula iugera dena cullea uini fiunt.” Și penru noi avem: ,,Oare nu Cato cel Bătrîn a scris cinstit despre începuturi astfel? Romanii i-au chemat pe gali în pămîntul pînă în Ariminum cărora, separat li s-au dat acolo ogor și pentru grîu, fiecăruia un iugăr(cam 25 de ari) și cîte zece împreună pămînt pentru viță de vie astfel hotărniciți.”

În anul 268 î.e.n., la gura de vărsare a râului Ariminus, intr-o zona care anterior a fost locuită de etrusci, umbri, greci și gali, romanii au fondat colonia Ariminum, care astăzi se numește Rimini.

Să vă mai bag o șpangă-n dos jeguri odioase și cin monstruos, zic eu după zisa lor, adică a latinilor din vechime care se plimbau prin Roma, că aceștia îl alintau pe Mithra(cuvîntul înseamnă bonetă în latină) sau Sarmis după glia strămoșească, cu vorbulița Arimanius, și chiar spun că mă las dus de lumina adevărului și tăria timpurilor nepieritoare fie în veci trecătoare și loc de izvod pentru cei curajoși. Și tot cu asemenea vorbă subțire îl descoperim invocat pe Mithra pe o placă găsită la Buda de azi. Adică să ne dumirim mai mult de o leacă, Fiul Omului sau al Luminii cum îl știau geții pe Sarmis sau Mithra era din țara Ariminia sau Arimania, dar baștina mai era numită și Ruminia sau Rumunia, de nu va fi supărarea prea mare pentru adevărul cu care îndrăznesc să vă plesnesc peste rît. Ori aceste denumiri vin din vremea timpului uitat cînd legendele stăteau la sfat de taină cu înțelepți de seamă și nu lepre sau otrepe care au mînjit cinstitul obraz strămoșesc cu căcat jidovesc mai puturos ca pucioasa și mai otrăvitor decît veninul de aspidă.

Însă aceste mituri nu sînt scoase din pălăria lui hocus-pocus, ci ele reprezintă o realitate istorică intrată în legendă și fabulos despre care timpul nu a avut răboj să o treacă la catastif și astfel a rămas povestea fără tiv iar răii s-au pus pe destrămat pînă ce, din uluitoarea comoară a rămas un rahat. De vom avea îndrăzneală și nu luciu cu spoială, atunci vom răsfoi, fără a ne feri, alte foi din vremi uitate și din alte meleaguri unde găsi-vom în tăblițele asiriene din secolul Xlll î.e.n. pe vijelioasele triburi de păstori akhlamu care îşi țineau sălașurile în nordul Asiriei în munţii de la izvoarele Tigrului şi Eufratului, sau mai sus şi mai împrăştiate ori adunate după vremuri şi oameni. Regele asirian Tiglatpilesar l zice într-o inscripţie din anul 1112 î.e.n. că a adus la ascultare aceste urdii prădătoare de răuleni ce nu se dădeau în lături de a veni în ospeție la asirienii care nu doreau să le vadă mutrele: ,,De douăzeci şi opt de ori am trecut peste Eufrat pe urmele seminţiilor akhlamu-arameene, de două ori pe an.” Inscripția prezintă numele triburilor atît cu numele akhlamu cît şi arameene ca să ne fie limpede de ce hoțul defilează prin istorie cu nasul pe sus. Numele populației de păstori vine de la akh: lîna tunsă a unei oi + lama: belşug, adică cei bogaţi în turme. Alţii bîntuiți de vedenii și revelații sataniste aproape că au reușit să le fure istoria, deși ei în acele vremuri nici nu existau ca popor, iar mai tîrziu cînd au scos nasul în lume, consemnările i-au amintit ca bogaţi în lepră, jeg și viclenii. Tiglatpilesar l îi mai numește pe arameeni, armaya, iar țara lor Aramu, adică Arima de la noi. În secolul Vl î.e.n. regiunea respectivă era cunoscută sub numele de Aryanam adică ţara ariminilor. Și tot pentru aducere aminte întunecaților, le pun în nas documentele regelui Salmanasar lV(782-722 î.e.n.) unde ţara Amuru a arameenilor, este scrisă şi Arumu, mai tîrziu fiind menționată și Aramu iar limba pe care o vorbeau neamurile respective se numea aramii, dar în alte texte aceşti locuitori erau numiți sabei(înțelepți) ca şi cei din sudul peninsulei arabice şi chiar un trib de pe malurile Istrului! Hopa-tropa, uite-așa, v-am pus încă de-o belea!

Pliniu cel Bătrîn(23-79 2.n.) în Istoria naturală scrie că denumirea naţională a sciţilor și perşilor era aramei după limba greacă şi aramani după limba latină, veniți din vechii aramei: ,,Persae illos(Scytharum populos) Sacas in universum appellavere a proxima gente, antiqui Aramaeos”. La fel scrie în Geografia și capadocianul Strabon cu vreo 50 de ani mai devreme despre neamurile scitice din nordul și sudul Mării Negre, deci nici urmă de boială ivrită sau alta născocită la loc întunecos cum s-a făcut în secolele XlX-XX.

Pentru a vă dovedi cît sînteți de întunecați în suflet și ce venin aveți în gușă împotriva neamului mioritic, dau și cîteva nume de familie românești: Armanca, Armenca, Armencea, Ariminia, Armin, iar Arimie Popa se numea țăranul care a descoperit comoara de cosoni în anul 1803 din munții Orăștiei. Arima este nume de familie și de bărbat la japonezi preluat de la neamul ainu, dar și numele unei localități din prefectura Hyogo din aceeași țară; un munte în Cilicia și un munte lîngă cetatea Troia. Vedeți întunecaților cît de bine se leagă mitologia cu istoria și cu lingvistica adevărată și nu cea latinizată! Dacă eram ieșiți din haznaua latrinității, trebuia să se audă ceva ziceri de Latin, Latinescu, Latineanu dar nici un fel de zumzăială de acest fel nu zbîrnîie pe urdiniș pentru urechile surzilor sau tîmpiților. N-ar fi fost rău nici Latinovici, fiindcă tot ne dau tîrcoale niște fiare turbate ale întunericului satanist.

În unele legende emeș despre ținutul Dilmun se spune că Enki(strămoșul pămînt sau Pămîntul) împreună cu perechea lui Enlil(ținutul Cerului, povestea era întocmai la vechii egipteni între Geb și Iaho) sînt uniți prin muntele Dilmun, unde nu este moarte, nu este decît fericire și bucurie, fiind un loc luminos și strălucitor plin cu pomi fructiferi și ape răcoritoare, flori și plante hrănitoare, iar oamenii sînt veșnic tineri la fel animalele nu se omoară între ele sau nu sînt omorîte de oameni. Dilmunul este raiul sau grădina lui Dumnezeu. Din acest munte sfînt Dilmun curge apă vie, și tot aici s-a născut neamul zeilor și al oamenilor în a noua zi de la începuturile zidirii, adică din Maica Pămîntească, poveste pe care o știm de la frigienii arimini prin mitul lui Cybele. Dar asemănarea este foarte evidentă cu scrierea despre Eno care s-a urcat la ceruri pentru a primi Legea Adevărului și Dreptății și vede plin de uimire minunile cerești, grădina raiului și izvorul cu apă vie ce curge de aici, precum și iubirea dumnezeiască ce domnește în acest tărîm al veșnicei iubiri dăruită de ziditorul văzutelor și nevăzutelor. Pentru a le dovedi rădăcinile mitului îl aduc de martor pe Dimitrie Cantemir care în Descrierea Moldovei în prima parte a secolului XVlll, ne lasă un crîmpei dintr-o legendă ce amintește de Sovița, o divinitate străveche feminină ce locuia în Ceahlău iar din coasta ei curgea apa sfîntă – izvorul vieții. În alte scrieri de-ale nostre din aceleași vremuri, divinitatea Sovița este amintită sub forma Savela și atunci o găsim foarte ușor în Dio Sabelo de pe tăblițele de plumb ale strămoșilor mei geți, din care mă trag și eu ca getbeget. Vechile scrieri ale românilor amintește această divinitate a strămoșilor noștri și cu numele de Sibila proorocița, Savila și Sevila, ea fiind fecioară.

Revin la legenda emeș care mai spune că în ținutul Dilmun s-a născut neamul duhurilor cerești dar și cel al muritorilor în a noua zi de la pornirea marelui izvod al lui Sîntu din iubirea lui nemărginite. Cum în Făcă-Tora ei spun că i-a pălit revelația cu zidirea lumii în ziua a șaptea, povestea nu are cum să se lege cu cea emeș/sumeriană ci doar să fie trasă prin inelul ivrit și acela jigărit să le fie de mare fudulie. Dar noi avem o asemenea zicere, dată de furi și trădători ca basm sau poveste – întreb atunci de ce ale lor sînt revelații? – unde se zice că Sîntu umblînd el prin lumea încă fără margini și fără chip, unde pămîntul nu se născuse din marea nemărginită, însă din mijlocul ei se ridica pînă în înaltul cerurilor Pomul Vieții. Sîntu se întîlnește cu Nefărtatul și îl pune pe acesta să-i aducă nisip de la rădăcinile Pomului Vieții înfipte adînc în străfundurile mării nemărginte, ca să zidească Pămîntul. În a noua zi de trudă Dumnezeu face Pămîntul și îl așează să plutească pe marea de început. Asta dovedește că emeșii cînd au plecat în Ki-en-gi, din baștina carpatină mitologia religioasă era conceptualizată foarte bine, iar geții rămași la glie aveau un calendar astronomic unde săptămîna era de nouă zile, poate legat tocmai de Facerea Lumii și nicidecum de tușinarea prepuțiului. Și ne-au păstrat tăblițele de lut ale lor – despre ale geților de plumb s-a cam ales hoția și mișelia – o povestioară cu urcarea la ceruri a unui conducător pentru că a fost vrednic și cu mare iubire față de cele sfinte, luînd mereu aminte că pe pămînt primul gînd pornit spre lume este să faci numai bine iar fapta curată să fie binecuvîntată de Legea Sfîntă a Tatălui Ceresc, părinte firesc a tot ce este în tot și întors în Unu ca izvor nesecat de bine în lumea de lumină. Ne zic legendele adumbrite de uitare și răutatea unor nemernici care se cred buricații neamului omenesc despre Ziusudra(Zin Suddu) care a fost lugal(cu sensul de om mare sau conducător) în Șuruppak la începutul mileniului lll î.e.n. și a fost chemat în ceruri pentru dreaptă judecată: ,,În ținutul de trecere/ în muntele Dilmun/ locul unde se înalță Sfintul Soare/ ei l-au pus să locuiască”. Mai dau o variantă a acestui text, păstrat mai bine care spune despre legendarul lugal astfel:
Ziusudra, conducătorul,
Înaintea lui An însuși şi Enlil s-a închinat;
Care să-i dea viată cerească,
Veşnicia cerească cu care a fost uns.
În acele zile, Ziusudra, căpetenia,
Păstrător a numelui. . . . . şi OM,
În muntele de trecere, muntele Dilmun, locul unde soarele răsare,
Ei(An şi Enlil) l-au pus să locuiască”.

Restul poemului este distrus de pe tăblița respectivă. Pentru a înțelege mai bine sensul profund al mitului mai propun o traducere al aceluiași text intitulată Răsplata lui Ziusudra:
,,Ziusudra, fiind conducător(primul dintre oameni sau păstor),
a urcat în faţa lui Anu şi Enlil, sărutînd pămîntul,
şi An şi Enlil după ce l-au recunoscut
i-au dăruit viaţă veșnică aidoma unui zeu,
a coborît în el în acest loc viața veșnică pentru a se îndumnezei.
În acea zi l-au făcut pe Ziusudra, păstrător și păstor,
al animalelor mici şi al neamului omenesc,
trăitor spre est, peste munţi, de Dilmun”.

Adică locul unde s-a urcat el în Rai sau Dilmun, este undeva în vest față de Ki-en-gi, fiindcă textul spune că el va veghea belșugul neamului omenesc și a tuturor animalelor mari și mici de undeva de peste munții din est, iar precizarea ne trimite la un teritoriu sau munte situat la apusul Ki-en-gi/Sumer care era baștina lui Ziusudra. În mitologia lor Dilmun era un loc situat undeva la marginea pămîntului, fiind considerat un munte sfînt situat în cel mai îndepărtat loc al lumii, poveste identică cu țara Magog din Făcă-Tora, situată în nordul cel mai îndepărtat, la marginea pămîntului, iar dacă punem alături cele două ziceri, vedem că ele ne aduc fără șpăngi și baionete sau parale și alte miluiri, taman la toriștea carpatină. Povestea este foarte asemănătoare cu cea a lui Enoh, care fiind credincios în sfînta cruce așa l-a iubit Sîntu încît a fost ales să purceadă în ceruri ajutat de doi îngeri de lumină, pentru a primi Legea Sfîntă după care să se diriguiască neamul lui de oieri iar tărîmul lor să fie binecuvîntat de Tatăl Ceresc ca o Țară Sfîntă. Și hoțomanii greci și-au tras un ce folositor lor și dăunător nouă, ciopîrțind și grecizînd ce au luat, astfel că azi auzim de grădina hesperidelor asemănătoare cu Raiul lui Sîntu sau Dilmun, dar nu avem curajul să zicem nici pîs nici fîs fiindcă antichitatea greacă este temelia culturii europene și dacă le tragi preșul de sub picioare, se duce dracului toată șandramaua, iar tămbălăul pornit la Atena și prin alte agore la fel de gureșe va fi fără margini!

În amintirea acelor vremi fabuloase dar pline de lumină lină, venită caldă și senină de la cel de sus, și adusă de îngeri veghetori și veșnic păzitori ai neamului omenesc, aceștia cuminți și ascultători, cînd încă nu dăduse răul în ei, și-au zidit primul lăcaș în noua patrie închinat lui Anu în orașul Eridug, fiind și principalul lor centru religios. Ori numele templului este compus din eri: rugăciune, a conduce, a însoți, a ațîța focul + dug: a fi ca fierul înroșit; adică locul unde cobora lumina cerească sau căldura lui Utu/Soarele cam așa cum era și în baștina lor rămasă în Carpați unde Kogaionul era sălașul duhurilor de lumină. De aici Platon a luat povestea cu viteazul Er, iar ionii plecînd din Ionia în vestul încețoșat și-au numit noua patrie Er și Eire ca o aducere-aminte a ținutului sfînt/strălucitor pe care l-au părăsit din cauza răutăților altora. Iar actualul nume al Irlandei, păstrează tocmai denumirea legendară veche dar anglicizată, fiindcă au stat mai multe sute de ani sub sabie engleză(Ir + land).

Într-un text religios emeș, avînd dorul de inimă albastră înstrăinată în arșițele din Ki-en-gi a vremurile trecute, se plînge scribul: ,,Lăsați-mă  să privesc verdele cedrilor(corect ar fi verdele veșnic al copacilor cu sensul de conifere, adică o regiune acoperită de conifere sau un munte înalt), a țărilor neamurilor din Dilmun și Magan(Egiptul de sud sau jos). Să vină să mă vadă, Enki! Să văd locurile de acostare a corăbiilor venite din Dilmun! Să văd corăbiile din Meluhha(Egiptul de nord sau sus) care aduc aur şi argint și strălucitoarele lapislazuli din Haraly și lemn scump din Magan și din țara Marhashi(stat la est de Elam, pe platoul iranian) va aduce pietre preţioase să se agațe la piept. Din Magan bărcile vor aduce cupru, diorit piatra puternică, piatră pentru morminte, abanos care să-ți înfrumusețeze tronul puterii tale. Din ținuturile corturilor se aduce lână…, cetatea cu locuințe plăcute Dilmun, trebuie să fie cea mai minunată casă”. Încă un element important pentru aflarea locului mitic, ,,,verdele coniferelor” carpatine, de unde au venit ei în ținutul călduros mărginit de Tigru și Euflat și cînd, după ce mureau, sufletele se întorceau în baștina din cetatea lui Anu sau Sîntu.

Mai multe inscripții de pe tăblițele de lut descoperite în Iraq arată faptul că strămoşii emeșilor/sumerienilor au venit din ținutul Dilmun pe malurile Tigrului și Eufratului, si că în vechea baștină, au învăţat arta de a scrie!!! Numele Dilmun din eme-gi este scris Tilmun în akkadiană și Tylos în greacă, dar numele complet pentru acest tărîm de legende și lumi neștiute din vechile mituri emeș era ,,kur.dilmun.na” sau ,,kur Dilmun na” unde cuvîntul kur din eme-gi poate fi înțeles și ca munte sau țară străină, ori a trăi. Iar cuvîntul Dilmun este compus din dil: catarg, vîrf, înălțime + mun: ascuns, sărat, greu de ajuns. Pentru cuvîntul na avem sensurile de om în viață, bărbat, femeie, stîncă, înălțime, apă, a curge. Dar avem în eme-gi cuvîntul tilmun care înseamnă cinste sau respect, iar tărîmul legendelor emeș mai este scris și Telmun. Toți căutătorii de istorii și istorioare adevărate, dar mai ales revelate fiindcă aici se bat rău apele marii minciuni, nu au reușit să găsească locul cu pricina, unii stabilindu-i niște destinații tare ciudate și imposibil de adus pe calea adevărului, alții mai atenți cu propriul obraz ne spun că numele mitologicului tărîm și munte ar fi fost în funcție de vremuri, în mai multe locuri, dar rup din legendă ,,nevinovații” tocmai caracteristica fundamentală – un ținut al vieții veșnice unde se duceau sufletele celor răposați și trona Dumnezeu.

Nemuțul nostru pripășit în Ki-en-gi avea un duh al scrisului căruia îi spuneau  Me(cel ce proclamă, cel ce este înţelept) dar şi Sagi cu sensul de crainic sau prooroc, graţie divină. Era scribul divin în mitologia de început a religiei emeş, avînd însă sălaș în insulaDilmun unde se afla și raiul și unde zic tăblițele lor că au învățat taina scrisului. Pe tăbliţa de plumb 33 descoperită la Sinaia se spune că dage balo a trimis un sol la besii cei veseloşi cu ceva misage…! Să le amintesc o zicere care le va supăra rău clăpăugile: sciții din nordul Mării Negre aveau un trib numit saci pe care emeșii l-au scris sa.kas dar referindu-se la populația carpatină martu, condusă de lugal Marte! Dar unde era această misterioasă și fabuloasă insulă Dilmun?

Să pornim pe drumul căutărilor cu informațiile venite de la emeși care nu au trecut prin ciurul revelațiilor sataniste și găsim pe o tăbliţă de lut de-a lor ce ne spune că templul Nin-Gal a trimis spre apus o corabie în insula Dilmun, călătorie care a durat 2 ani şi s-a întors cu aur, minereu de cupru, pietre preţioase şi piatră pentru realizarea statuilor şi vaselor.

În însemnările cartografice din secolul l al erei noastre ajunse pînă la noi, între vărsările în Istru ale rîurilor Olt şi Vedea, fluviul se bifurca şi forma în acele vremuri pînă după 1900 o insulă pe care era cetatea Dimum. Cum cea mai veche scriere a fost descoperită la Tărtăria iar tăbliţele geţilor dovedesc fără tăgadă că pe toriştea strămoşească meşteşugul scrisului era foarte răspîndit, insula Dilmun din scrierile emeş este insula cu localitatea Dimum unde s-au descoperit numeroase vestigii arheologice din mileniul lV î.e.n. Pentru că tot aici era şi raiul unde se retrăgeau sufletele celor vrednici pentru a se întîlni cu sufletele strămoșilor adică a Celor Mari cum apar în manuscrisele esene, emeşii de fapt păstrau în amintire locul de unde au migrat. Lăsîndu-ne informații că din acest loc aduceau aur, minereu de cupru, pietre preţioase şi piatră pentru realizarea statuilor şi vaselor înseamnă că această insulă era un teritoriu mult mai mare unde existau munţi cu exploatări miniere şi cu piatră bună pentru prelucrat dar şi numeroase lăcaşe de cult şi de civilizaţie unde se scria vîrtos şi se venerau anumite duhuri. Dacă venim de pe Marea Neagră spre Galaţi, vedem aici că fluviul primeşte apele Prutului care curg din nord. Geografic, teritoriul locuit de strămoşii noştri se asemăna cu o mare insulă pentru că era înconjurat de ape: la nord şi vest era Tisa, la sud-vest, sud şi sud-est era Istru iar la est şi nord-est era Prutul. Prin generalizare insula Dilmun este localitatea Dimum de pe malul drept al Istrului dar şi teritoriul locuit de strămoşii noştri unde reveneau la judecata de apoi sufletele celor răposaţi din îndepărtatul Ki-en-gi. Iar țara Dilmun este întregul areal locuit de Neamul Ales de An/Sîntu din Carpații Păduroși pînă în Peloponez și de la Bug sau Nipru pînă la malurile Ariei! Legenda a fost cunoscută şi de greci care ne amintesc în scrierile lor de insula fericiţilor undeva la gurile Dunării unde se duceau sufletele eroilor să se odihnească. Odihni-i-ar moartea pe toți mincinoșii și făcătorii de revelații și vedenii sataniste!

Geograful grec Dionisie Periegetul din Bitinia, care a trăit în timpul împăratului Domiţian(81-96) scrie: ,,Deasupra părţii din stînga Pontului Euxin, în drept cu Borystene  se află în mare o insulă foarte renumită închinată eroilor şi care insulă este numită Leuce, fiindcă fiarele sălbatice ce se află acolo sînt albe. După cum se spune, acolo în insulă se află sufletele lui Achile şi a altor eroi care umblă prin văile lipsite de oameni”. În Cosmografia de la Ravena din secolul Vll, este amintit oraşul Tilmun pe Dunăre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și alți semiți, și evident o modificare în timp a numelui din Dilmun, în Dimum apoi Tilmun.

Hoțomanii ivriți, plăcîndu-le zicerea arimină, au primit de la Întunecimea Sa o revelație care zice că în ținutul Parvaim(pîrva: oaie cu lîna scurtă + im: pămînt) amintit în ll Cronici ll, era aur foarte mult de unde l-ar fi adus și Solomon pentru împodobirea templului său. Dar făcătura lor ne lasă să credem că în fapt este vorba de o regiune mitică care poate fi identificată cu raiul, pentru că aici este locul de sălășluire a lui Enoh sau Eno după tăblițele noastre. Legenda este asemănătoare cu cea a înțeleptului Ziusudra, numit Utnapiștim în textele akkadiene care așează locul șederii lui într-o insulă sau țară ,,la gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat” cum zice epopeea lor Ghilgameș, în ,,locul de unde răsare și soarele”. În mitologia emeș/sumeriană Ziusudra locuia într-un tărîm îndepărtat, cunoscut drept țara Dilmun sau Bar-Bar(cetatea înțelepciunii)!!! Solomonarii noștri se instruiau în cetatea Babar de unde plecau în lume să-i lumineze pe alții cu lumina cerească primită de la Sîntu.

Să facem o samă acestor ziceri ca să limpezim apele și mințile: Ziusudra a mers în rai la Anu/Dumnezeu undeva în apusul înnegurat și aici a fost binecuvîntat cu veșmînt de lumină pentru a trăi în slava cerească. Raiul este pe o insulă, un ținut mai întins sau un munte cum ne spun legendele lor și tot de aici au plecat ei în Ki-en-gi ducînd și obișnuința scrisului în noua patrie. Legenda ajunsă în cultura akkadiană spune că insula sau țara Dilmun/Tilmun se află ,,la gurile sau malurile fluviului celui îndepărtat… locul de unde răsare soarele”. Ori documentele din primele secole ale erei noastre amintesc de insula Dimum de pe cursul inferior al Istrului iar în secolul Vll este numită Tilmun, la fel ca în akkadiană. Iar tot ținutul sau țara Dilmun, adică întreg spațiul carpatin mioritic cu Ardealul în centru unde era cetatea lui Dumnezeu/Anu și raiul se află ,,pe malurile fluviului celui îndepărtat… sau la gurile lui”, iar dacă vrem revelații, atunci trebuie să ne lăsăm tîmpiți de minciunile ivriților, a ebraiștilor și altor făcători de făcături sataniste.

Dar mai avem un izvor ca să dovedim originea cetății lui Anu – Dilmun – sau a raiului că se află în ținutul nostru. În Europa sînt acele monumente megalitice specifice din mileniile V-ll î.e.n. numite dolmen și care reprezintă un fel de masă formată dintr-o piatră plată așezată orizontal, sprijinită pe două sau mai multe  picioare tot din piatră, fiind morminte colective făcute de comunitățile umane pentru a-și cinsti strămoșii. În limba celtă mormîntul se numea tolmen, apropiat de cuvîntul akkadian ,,tilmun” avînd același rol de loc închinat liniștii celor răposați.

În tăblițele de lut ale emeșilor țara Dilmun cu care ei făceau comerț, este menționată începînd cu anii 3200 și o fac pînă pe la 600 î.e.n. Pe o tăbliță descoperită în vechea cetate Lagash(cca. 2520 î.e.n.) sînt înregistrate: ,,corăbii din Dilmun și din alte țări străine care mi-a adus lemn/copaci din pădure”. Nu după mulți ani, lugal Urnanșe din Lagash a lăsat scris pe tăblițele de lut că a adus lemn în Ki-en-gi din țara Dilmun(cca. 2500 î.en.). Pe la anii 2100 î.e.n. lugal Urnammu din dinastia a treia a cetății Ur amintește în tăblițele comerciale că are cale liberă de negustorie cu țara Magan(Egiptul de Sus), de unde a adus cupru în Ki-en-gi. Comerțul cu țara Dilmun a înflorit în perioada Larsa(cca. 2000-1763 î.e.n), după care a decăzut, fiind reluat în perioada kașită, populație de neam arimin ce a stăpînit Ki-en-gi mai bine de 150 de ani pînă la începutul secolului XlV î.e.n. Amintesc aici doi conducători din Dilmun, poate coloniști rumuni ai Bahreinului: Rimun(cca 1460-1450 î.e.n.) și Illi Ibașra, care a fost guvernator kașit pe la anii 1340-1330 î.e.n. Grecii vechi spuneau despre fenicieni că ar fi venit din Tylos, adică Ki-en-gi sau Sumer ori Barhein cum a fost înțeles mai tîrziu.

Dar avem informații venite și de la akkadieni unde regele Sargon l(2242-2186 î.e.n.) din Akkad/Agade a lăsat mărturie prin tăblițele de lut că a reușit de trei ori să ajungă pînă la Marea de Sus(Marea Neagră) unde și-a spălat săbiile și a încercuit, capturînd cu mîna lui ținutul Tilmun. Poate că aici țara Tilmun este Canaanul, dar cine știe ce surprize ne pot da săpăturile arheologice? Pe la anii 1800 î.e.n. alte tăblițe de lut se referă la o expediţie comercială ,,către Dilmun pentru a cumpăra  cupru de acolo”, iar Sargon ll al Asiriei în secolul Vlll î.e.n. se laudă că a ajuns cu granița imperiului său pe malul mării de sare(Marea Moartă) care era în margine cu țara Dilmun, adică Canaan.

Dilmun este amintit în perioada kasită a regelui Burnaburiaș(cca 1370 î.e.n.) unde un sol al acestui regat trimite scrisori către superiorul său din țara Dilmun/Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250 î.e.n. spune că regele acestei țări urmează să i-a în stăpînire și țările Dilmun și Meluha/Egiptul de Jos, precum și Marea de Jos și Marea de Sus, pe care le putem identifica drept Marea Roșie și Marea Mediterană.

Scrierile de pe tăblițele de lut arată limpede că, cel puțin la început, țările Magan/Makan şi Meluha au fost situate în aceeași direcție cu Dilmun, dar aceasta era mai departe – iar mai târziu, situația s-a menținut dovedind trăinicia legăturilor spirituale și de neam. În acest context Bahrainul a fost numai un contor al Ki-en-gi către aceste ținuturi îndepărtate așa cum dovedesc și săpăturile arheologice chiar dacă unii încearcă să strîmbe adevărul după interesul lor.

În Failaka din Barhein s-a descoperit un templu al lui Imzag, zeul din Dilmun care îi proteja pe negustorii ce făceau călătorii către acest ținut și texte scrise ce vorbesc despre cîștiguri și pierderi realizate în aceste drumuri lungi, dar unii s-au repezit să declare insula ca teritoriul legendar deși el era la numai 110 km de continent și nu se poate vorbi de lungi perioade de navigație.

În urma săpăturilor făcute în ruinele orașului vechi Uruk s-au descoperit pînă acum mai mult de 4000 de tăblițe de lut, cercetîndu-se numai o parte a incintei lăcașului de cult Eanna. Pe acestea sînt menționate atît topoare de luptă mînuite cu o mînă sau cu două mîini cît și unelte aduse din Dilmun. Dar listele tăblițelor mai precizează și baloți de țesături pentru îmbrăcăminte, dovedind că la sfîrșitul mileniului lV și începutul celui următor, între cetatea Uruk și țara Dilmun existau relații comerciale strînse, de ele ocupîndu-se un demnitar special. Însă tăblițele mai sugerează că numele de Dilmun este atribuit și unor țesături sau unelte și arme din metal, poate pentru a fi etalon calitativ în raport cu produse similare venite din alte regiuni.

În anul 711 î.e.n. Sargon a zdrobit o coaliție a micilor regate filistene sprijinite de Egipt și cred că inscripțiile se referă tocmai la aceste fapte unde filistenii sînt obligați să recunoască suveranitatea asirienilor. Tăblițele din arhiva regală ne spun că în anul 710 î.e.n. Sargon ,,a primit daruri din partea regelui din Dilmun, o ţară care se întinde ca un peşte, 60 de ore de mers călare, în mijlocul drumului pe mare către locul unde soarelui răsare”.

În timpul domniei regelui asirian Sargon(722-705 î.e.n.), Dilmun şi Magan sînt declarate a fi ,,pe mai departe parte a mării inferioare” şi există, de asemenea, o trimitere la ,,marea Magan”, aici fiind vorba mai mult de Canaan și Egiptul de Sus, regele Uperi din Dilmun, trimițînd tribut imperiului asirian. În 544 î.Hr., Dilmun dispare din scrierile mesopotamiene atunci când, în conformitate cu un document administrativ, Nabonidus, regele Babilonului, a avut un guvernator acolo.

În zorii mileniului lll î.e.n. se văd obiecte în Ki-en-gi care au proveniență sigură din culturile ariene, adică tot carpatine din Mohenjo-Daro și Harappa, comerț care se va dezvolta și va continua o perioadă lungă de timp, civilizația fiind cunoscută și sub numele de Sindhu Sarasvati, primită de la numele celor două rîuri care le-a fost leagăn timp de 1400 de ani. Odată cu secarea rîului Sarasvati pe la mijlocul secolului XVlll î.e.n. aceste civilizații s-au prăbușit. Aici arienii veniți din Carpați au dezvoltat o cultură uluitoare avînd legături strînse cu celălalt neam ce a migrat pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. în Ki-en-gi/Sumer. De aici emeșii primeau lemn pentru construirea corăbiilor ce umblau pe mare, fiind un punct nodal în comerțul cu cele două ținuturi egiptene Magan și Meluha. Corăbiile care circulau pe fluviul Sindhu/Indus se numeau în sanscrită mohanna iar limba română veche mai păstrează cuvîntul mohan pentru omul urît și posac, și mohonie pentru  femeie urîtă și mohorîtă.

În mitul sumerian Enki şi Ninhursag, care povestește despre epoca de început a civilizației emeș în Ki-en-gi, raiul este descris astfel: ,,cioara nu mai ţipă, fazanul nu mai strigă, leul nu mai ucide… omul nu spune: «E miezul nopții », ecourile vocii crainicului sau vestitorului sorții nu se mai rostogolesc, cîntăreața nu mai spune elelo, iar în afara orașului nu mai răsună strigăte”. Strigătul veghetorului de pe catargul mare își anunța sosirea în limbi indiene de pe coasta de vest este elelo! Noi avem alelei, cuvînt care exprimă mînie, amenințare, bucurie sau părere de rău.

În perioada stăpînirii akkadiene asupra Ki-en-gi(2350-2150 î.e.n.), unele sigilii ne înfăţişează o zeitate care ține de păr un hoț sau prizonier. Divinitate apare de asemenea, cu piciorul pe o căprioară, dar uneori pe un piedestal mic, purtînd o robă lungă sau un fel de fustă iar pe cap avea o frizură cu coarne sau o pălărie înaltă și cilindrică. El a fost identificat ca fiind zeul Amurru. În texte şi imaginile de pe cilindrii sigiliu numele lui este scris d / AN.MAR.TU sau d / MAR.TU(mar-tu: nomad, născut în căruță), şi anume, ,,Dumnezeul Occidentului” în akkadiană. El este de multe ori vag numit zeul Amoriţilor din cauza asocierii sale cu textele care scriu despre deşert şi stepă. El a devenit fiul lui Anu, zeul cerului şi a fost adesea asociat cu Sin zeul lunii, fiind menționat și ca zeu al războiului. Trebuie amintit că în două texte akkadiene se arată despre acești neliniștiți că ,,MAR-TU provin din ghicitori Dilmun”, sau ,,ghicitorii MAR-TU vin din țara Dilmun”. În textele descoperite la Ibla sau Ebla(oraș în sud-vestul Siriei la 55 km de Alep, azi numit Spune Mardikh, renumit pentru cele 20000 de tăblițe cu scriere cuneiformă, datate în jurul anului 2250 î.e.n.) populația MAR-TU este menționată în principal în legătură cu pumnalele din metal şi prizonierii de război. La începutul mileniului ll î.e.n. apar mai multe dovezi epigrafice și arheologice, unde neamul martu este prezent în istorie, chiar dacă altora zicerea le este dureroasă și de mare supărare.

Lugal Susin din Ur pe la anii 2034 î.e.n., ridică un zid mare de apărare în partea de nord a Ki-en-gi pentru a-i opri pe nepoftiții martu care se învolburau ca un rîu în tumult peste ținuturile emeșilor. Scrierile numesc populația martu ca venind din  Didanum, regiune situată astăzi în partea de nord-est a Siriei. Pe la noi se găsește numele de familie Didanu și nu ar fi rău se întrebăm ce și cum, poate așa vom ieși din prostie, căutînd și scormonind! În Facerea din Făcă-Tora, Dodanim este fiul lui Iavan și a avut ca urmași pe Elisa, Tarsus și Chitim, adica cetatea Troia cu geții dardani, Tarsus ca una din ținuturile ionilor sau pelasgilor de pe țărmurii de vest ai Asiei Mici iar Chitim sau Getaim cum apar în Vulgata sînt filistenii. În unele texte asiriene și din Ugarit, neamul martu mai este scris amurru – de unde li s-a mai spus și amorei sau amoriți – sau arrumu, cuvînt apropiat de arimoi folosit de Homer și Hesiod pentru o populație din nordul Istrului din țara Arima.

Amoriţii(amurru sau arrumu) sînt amintiți și în Tora, la Facerea 10,16 ca locuind partea muntoasă din Canaanului, fiind descendenți din Ham după Deuteronom 3:11. Ei sînt descriși ca un popor puternic ,,de statura mare cum ar fi înălţimea cedrilor”, care au ocupat terenul la est şi la vest de Iordan, iar regele lor, Og(noi avea în nordul Maramureșului cetatea Ung, iar în Ki-en-gi avem orașul Unug semitizat în Uruk), fiind pomenit împreună cu neamul său, ca ultima ,,rămăşiţă a Refaiților”(Deuteronom 3:11). Dar ,,refaim” sînt populația din Canaan ce a ajuns în acele locuri plecînd de lîngă munții Refa, Rifa sau Ripha cum au scris latinii, adică spre lumina noastră și încrîncenarea întunecaților, munții Carpați unde băștinașii geți din est se mai numeau carpi, și care ajungînd pînă în peninsula arabică, acolo s-au numit carbi. Folosind în Făcă-Tora lor numele de refa + im care înseamnă pluralul, jegurile ivrite s-au dat de gol cînd și-au ticluit monstruoasa scriitură prin care au urmărit să se pună moțul neamului omenesc iar pe noi să ne scoată în afara istoriei. În secolele ll-l î.e.n. ivriții erau vorbitori de limbă koine și nu greacă iar majoritatea covîrșitoare a populației nu mai cunoștea limba ivrită, atunci traducîndu-și ei textele sacre în limba adoptată ce le devenise limbă liturgică. Intrînd sub ocupație romană în anul 63 î.e.n. ei s-au pus pe învățat limba noilor stăpîni, așa se explică și denumirea latină a munților Carpați apărută în Fără-Tora lor satanistă. Populațiile amoriţilor din textele ivrite – mai corect refa, geta sau arrumu –  par să fi ocupat iniţial regiunea se întindea de la vest, înălţimile Mări Moarte(Facerea 13,8 și 14,7) pînă la Hebron(Deuteronom 3,8; 4,46-48), îmbrăţişând Galaadul şi Basanul, cu valea Iordanului pe partea de est a râului, ţară a ,,doi împăraţi ai Amoriţilor”, Sihon şi Og, cele două stătulețe fiind independente. Dar neamul arrumu era și în Ierusalim, fiind numit în scrierile lor iebusiți, iar egiptenii le-au spus habiru, ei zidind orașul. Partea sudică a muntilor din Iudeea este numită ,,muntele Amoreilor” după cum ne zice în Deuteronom 1,7,19,20. Dar tot prin ținuturile pomenite de scrierile vechi din regiune, ca fiind locuințele neamului martu, textele hitite spun că sălășluiau neamurile de păstori arimini, kabiru, amintiți de vechii greci în zeci de lucrări. În Gaza de azi avem orașul Abasan-al-Kabir, astfel înveșnicindu-și filistenii/khabirii amintirea pe acele locuri cu o istorie falsificată în totalitate de către pricepuții ivriți în antichitate și fioroșii cazari în prezent.

În scrierile emeșilor, țara Amuru sau Arumu a fost scrisă numai Mar-tu, și asta începînd aproximativ cu anii 2400 î.e.n., teritoriul fiind plasat totdeauna în vecinătate, către apus, aici incluzînd ținuturile Asiei Mici pînă al Marea Neagră și Marea Mediterană precum și cele ale Palestinei.

Vechimea neamului martu în informațiile venite de la emeși, apare la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. cînd lugal Enmerkar ca fondator al cetății Unug/Uruk zice că a avut legături cu stăpînul din Aratta. Într-un alt text cunoscut sub numele de Lugalbanda şi pasărea Anzud, ne descrie cum neamul martu a apărut în ținuturile stăpînite de  Enmerkar, scrierea fiind făcută la împlinirea celor 50 de ani de domnie neîntreruptă. Pentru oprirea năvălitorilor la granițele din nord, Enmerkar hotărăște construirea unui zid care să împiedice vizitele cetelor de prădători. Regele Naram-Sin ne lasă mărturie că i-a liniștit cu sabia pe acești răuleni pe la anii 2240 î.e.n. care își aveau sălașurile în nordul Siriei, iar urmașul său a dus lupte crîncene cu aceste populații de păstori transhumanți.

Amurru/Arrumu şi Martu sînt denumirile care apar în textele akkadiene și eme-gi/sumeriană, divinitatea supremă a acestei populații de păstori. El a fost zeul protector al orasului emeș Ninab, a cărui loc încă nu a fost descoperit, divinitatea fiind descrisă uneori ca un cioban și fiul al lui Anu, purtînd și numele de ,,stăpîn al muntelui” și ,,cel care locuiește pe muntele strălucitor”, întocmai cum era muntele sfînt al geților, Kogaion. La vechii umbri Jupiter mai era numit Ariminum sau Armunus, iar războinicul Marte, era invocat cu numele de Arimanus.

Dar nu totdeauna relațiile dintre emeși și neamul care locuia în țara Martu erau încordate și lecuite numai de ghioagă, fiindcă unele tăblițe de lut spun că neamul martu, era un popor ales de Anu iar în vremea cînd oamenii și duhurile cerului trăiau în armonie, îngerii umblînd pe pămînt venind din ceruri, au observat cu jind că fiicele pămîntenilor sînt foc de frumoase și rău le dă ghes la inimă! Zăpăciți rău de dogoarea soarelui și a ofului pentru mîndrețele de fete, s-au lăsat în păcat luîndu-le de soții, inclusiv căpetenia lor care se numea Marta sau Martu iar din această încrucișare s-a născut un neam de oameni mai înalți și mai isteți, numiți urieși/giganți.

Odată pătrunși în lumea emeșilor, populațiile martu sau arrumu, s-au lăsat de rele și s-au apucat de negustorie așa cum arată mai multe texte, numindu-i ,,alik  Dilmun” fiindcă schimbul lor de mărfuri se făcea în special cu această țară foarte îndepărtată. În limba română veche cuvîntul alic înseamnă pietricică, cu referire la practicile din acele vremuri cînd greutățile de măsură și cîntărit erau pietre de forme speciale, iar cele din Dilmun fiind considerate demne de încredere pentru schimburile făcute. Scrierile cu caracter economic venite din perioada Ur lll și care cuprind secolele XXl-XX î.e.n. arată că populația martu făcea comerț intens cu ținutul Dilmun. Este o certitudine istorică dovedită de scrierile emeș că populația martu era legată de Dilmun, iar eu arăt că în fapt neamul martu, erau o parte a neamului mioritic ce a migrat în Asia Mică în prima parte a mileniului lll î.e.n. sau chiar mai devreme, de unde ajungea ușor atît în Ki-en-gi în sud cît și în baștina carpatină din nord-vest.

Dar scrierile care amintesc de ținutul Dilmun pe o perioadă istorică de peste 1600 de ani, modifică locația acestui loc mitologic unde se duceau sufletele pentru viața veșnică și care era și baștina emeșilor, ajungînd în timp numele să reprezinte etaloane calitative de marfă sau alte locuri unde corăbiile aveau opriri pentru a cumpăra aceste bunuri. Teritoriul Dilmun a fost menționat în majoritatea scrierilor ca fiind un ținut foarte îndepărtat de unde ei aduceau anumite bunuri.

Amintirea neamului martu, acești răuleni arimini plini de șotii și cu dor de ducă se păstrează în limba română veche, prin cuvintele mardi: a trage cuiva o bătaie zdravănă, a bate, a lovi; mardeală: bătaie; mardeiaș: bătăuș; mardei: bani; martac: stîlp la bordei și martă: catarg. Romanii și-au pus în vechea lor mitologie, călăfătuită după cea dusă de ceata ausonilor carpatini în peninsula italică, pe Marte ca zeu al războiului, care își avea baștina în Getia, iar povestea au scris-o chiar ei!

În timpul domniei lui Gudea(2164-2144 î.e.n.) din Lagaș, Kazallu, era un oraș situat la apus de Ki-en-gi, undeva în țara Martu. Marda este un oraș în Cisiordania de azi, iar în Gaza este al-Kahabir, o amintire de netăgăduit a neamurilor de păstori arimini pe care jegurile sioniste încă nu au reușit să o șteargă din mentalul colectiv local. În româna veche cuvîntul marda înseamnă rest sau rămășiță, adică în Canaan erau numai puțini din acești martu, dar și-au întemeiat un cămin al lor numindu-l după cum își spuneau ei între ei și după țara pe care au părăsit-o. Încă o ,,rămășiță” a neamului arimin pripășit prin acele locuri, este amintită în scrierea mozaică Ioşua, care zice că viteazul lor scos din vîrful îndrăcitei pene, a trecut Iordanul și a luat la măcelărit pe băștinași printre care și ,,12,16 împăratul Macheda” poate un vrednic urmaș al lui Macedon, fiul lui User/Osiris sau a macedonilor din nordul Ahaiei, adică acolo unde istoria pute îngrozitor de atîta făcătură.

Să ne învrednicim a căuta urmele din vechime a cuvîntelor Getia și geti, așa cum le-au scris alții pentru prima dată în urmă cu vreo 4800 de ani, fiindcă aici în toriștea străbună hula și pupincurismul țin loc de orice dovadă sau logică a bunului simț în istoria noastră falsificată și batjocorită de fel de fel de trădători de Neam și Țară.

În cele mai vechi scrieri venite de la emeșii din Ki-en-gi/Sumer de prin secolele XXVlll î.e.n., găsim pe conducătorul Enmenbaragesi(en: demnitate, strămoș, profet + men: coroană, putere regală, cinste + bara: căpetenie, adunare + gesi), care a domnit 900 de ani înainte de potop în cetatea Kiș. Dar numele lui este în fapt un cuvînt compus cum l-am desfăcut după tipicul eme-gi și asta poate dovedi oricine, studiind un dicționar al acestei limbi. Pentru trebuința cunoașterii vechii noastre istorii este bine să înțelegem sensul vechi al cuvîntului gesi(ge: nobil, a aparține grupului + si: a trăi, hotar, a se naște, a străluci, coarne) ca ,,cel ce vine din neamul binecuvîntat de Creator” fiindcă divinitățile emeș purtau un fel de coarte peste pălărie ca simbol al puterii lor cerești. Mai găsim terminația gesi la căpeteniile cu același nume Lugalzagesi(lugal: om mare, conducătorul civil al emeșilor + za: strălucire, credincios, a fi de partea cuiva + gesi) ce au condus un număr de ani cetățile Uruk și Umma în intervalul de timp 2500-2350 î.e.n.
Dar acest neam binecuvîntat de Dumnezeu este amintit și în scrierile hitite din secolele XVlll-Xll î.e.n. cu numele de mosca, kaska, geska, khabiru sau habiru, ce umblau creanga prin Asia Mică. Neamurile arimine kaska(ka are sensul de comunitate, așezare, colonie) s-au năpustit cu sabie și dor de înstăpînire peste ținuturile dintre Tigru și Eufrat întemeind un puternic imperiu în secolul XVl î.e.n. care a dăinuit mai bine de 500 de ani, iar cealaltă denumire a zburdalnicilor arimini geska sau gesii, adică geţii care formau regatul Misia sau Masa/Mașa din Asia Mică era un alt nume pentru kaska dar şi al cabirilor stabiliţi în Canaan şi mai în nord pe lîngă hitiţi, după cum i-a lăsat istoria la răboj. Numele de gesi din scrierile emeș și hitite, la neamurile din jurul Carpaților se spunea geți și așa a ajuns Neamul Scoborîtor din Zei să fie cunoscut în antichitatea Europei mai bine de 1800 de ani pînă lotrii ne-au scos în tărîmul uitării.

Pe la sfîrșitul secolului l î.e.n. Diodor din Sicilia propunîndu-și a scrie o istorie a lumii din imperiul roman așa cum o dorea orice grec sau elenist, ne-a lăsat jupînul Biblioteca istorică, unde găsim pentru nevoința adevărului o spusă despre pornirea lui User/Osiris de a cuceri pămîntul și a ține tot neamul omenesc sub ascultare, luîndu-și făloasele odrasle cum se scrie la catastiful amintit în Cartea l,XVlll: ,,Se spune că Osiris, în expediţia sa, pornise împreună cu doi fii ai săi; Anubis şi Macedon, bărbați însemnaţi prin vitejia lor. Şi unul şi celălalt purtau armuri uimitoare şi făurite din pielea unor animale a căror îndrăzneală încercau să o urmeze. Anubis era îmbrăcat cu o piele de cîine, pe cîtă vreme Macedon purta o piele de lup. Şi iată pentru ce aceste animale sînt atît de slăvite de către egipteni.” Aici zicerea ne lasă într-o mare nedumerire; dacă în Egipt nu era nici urmă de lup, de unde și-au luat ei năravul de a se identifica cu fioroasa fiară? Și am să răspund tot eu fiindcă Diodor nu mai are cum, cultul a fost dus odată cu migrarea carpatinilor pe malurile Nilului către sfîrșitul mileniului lV î.e.n. iar povestea era păstrată de către preoții egipteni și pe vremea iscusitului istoric ce meșteșugit ne-a încondeiat în istorioara lui!

Luînd oștirea lui Osiris în stăpînire și ținutul Palestinei, spune Diodor că a fost învrednicit pentru: ,,Cîrmuirea acestor părți ale Egiptului care se află lîngă Fenicia și mare, Osiris a încredințat-o lui Busiris… Busiris – zice-se că ar fi fost întemeietorul orașului căruia egiptenii îi spun Diopolis.” Să ne lămurim cu acest ținut care este lîngă Fenicia și mare, adică Palestina de la sud, scrisă în însemnările lor și PRST iar dacă ne încumetăm să punem vocalele așa cu trebuie, auzim cuvînțelul cunoscut nouă ,,părăsiți”, la fel cum era și neamul martu din cetatea Marda, o rămășiță sau cei uitați de grosul neamului get din baștina carpatină. Cît privește acel oraș sfînt clădit de Busiris încă nu i-am dat de urmă după zapis, dar după gîndul iscoditor trebuie să fie Gat fiindcă era zidit într-o țară sfîntă și în direcția asta ne vor lumina informațiile de mai jos.

Dar avem numele neamurilor arimine din Palestina într-un text din timpul pir-o Kamose, ultimul al dinastiei din Teba înaintea ocupării Egiptului de către hicsoși pe la 1750 î.e.n., care îi pomenește pe locuitorii Palestinei cu numele de ,,Chietain de Retienu” adică Keta sau Geta din Canaan. Cînd buricații întunericului și sutașii Satanei plini ochi de elenism și ură nemărginită împotriva neamului get s-au pus să falsifice istoria și cultura strămoșească, ne-au scris în Vulgata Getaim iar în greacă Chitiim, unde particula im în ivrită arată pluralul.

Pe o prismă descoperită în fosta cetatea a filistenilor Lachis, oraș situat aproape de muntele Hermon care făceau un intens comerț maritim, dovada arheologică are pe faţa sa, alături de numele piro al Egiptului Amenhotep ll(1435-1420 î.Hr.) și numele zeului Ptah, fiind numit cu titlul ,,Domnul du Gitti” sau Gaat. Titlul du Gitti pe care îl purta zeul, cred că vine din vechile cuvinte arimine diu sau die de pe tăblițele de plumb cu sensul de sfînt. Cuvîntul du a fost găsit și în textele descoperite la Serabitṭ, subliniind că Ptah este adesea numit ,,Domnul eternității” sau ,,Unicul veșnic”, adică o divinitate unică sau un fel de monoteism înaintea celui plăsmuit de ivriți care în fapt este un politeism falic chiar după spurcatele lor texte pretins revelate. Serabitț este un sit arheologic în sud-vestul peninsulei Sinai unde au fost descoperite la sfîrșitul secolelor XlX 30 de propoziții scurte incizate cu semne asemănătoare hieraticii egiptene. Aici au fost mai multe mine unde s-au exploatat turcoaze o lungă perioadă de timp cînd ținutul se afla sub stăpînirea egiptenilor.

Dar Gat a fost o cetate a filistenilor amintită de mai multe ori în 1 Samuel 17, și ll Samuel 21,19 unde Goliat a fost bătut măr și ucis tot de mai multe ori cînd i se întărea fibra piticaniei ivrite David, numele fiind folosit și pentru alte locuri din vecinătate, cum ar fi Carmel Gat, deci atît un centru de putere cît și un teritoriu care purtau același nume. Iar Gitaim au fost un popor filistean amintit în Neemia 11,32 și Samuel 4,3, unde dacă îndepărtăm particula im care arată pluralul, avem taman denumirea baștinei carpatine așa cum apare scrisă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia. Un gitit/giti este o persoană din Gat/Gitta așa cum ne-au lăsat mărturie peste timp și textele descoperite în situl egiptean de la Amarna. Acesta este o vastă regiune arheologică egipteană care reprezintă rămășițele vechiului oraș construit de către faraonul/pir-o Akhenaton pe la sfîrșitul anilor 1353 î.e.n. și abandonat la scurt timp după moartea acestuia.

Ca să-i întunec și mai rău pe feciorașii Satanei, le spun că în Banatul de cîmpie din vestul României, există și azi localitatea Gat care face parte din comuna Ghilad fiind situată în apropiere de Ciacova, iar ca să ajungi aici trebuie să treci pe lîngă pădurea Macedonia. Ce ziceți întunecaților: v-am astupat goarna pe vecie?

O altă dovadă istorică a vechimii numelui de get dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.e.n. care prezintă lupta vînjosului Hercule cu centaurul Nessos, cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici germani ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ/GETOS  și nu Nessos sau Nexus cum au falsificat ei istoria noastră. Hercule l-a înșfăcat de moț/chică pe centarul Getos, coafură specifică numai neamului get! Istoricii germani au făcut această mîrșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu-i aproape pe feciorașii lui Ucigă-l Toaca, adică verișorii lor, cazarii cei întunecați pînă și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor – românii – din istoria veche a  Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor.
Dar să ne lămurim cine erau aceste dihănii de centauri și cum au apărut ei în mitologia vechilor greci. Spun miturile lor că centaurii au fost un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni și jumătate animale, cu trup de cal și bust de om. Tesalia era în antichitate o regiune în sudul Macedoniei și locuită în mare parte de populații arimine, de unde populația Macedoniei antice, cuprinsă azi în mare parte în statul grec, își spuneau atunci dar și în prezent armîni. În lumea vechilor greci, timp de mai multe secole tesalienii au fost renumiți pentru faimoasa lor cavalerie, realitate istorică ce confirmă mitul centaurilor. În timpul războaielor grecilor cu perșii din anul 480 î.e.n. locuitorii Tesaliei au luptat de partea invadatorilor, urînd  prea tare lăudata ,,democrație greacă”, ținutul fiind încorporat în regatul Macedoniei și în timpul lui Filip l, iar în secolul Xlll regiunea era controlată de valahii/vlahii băștinași, adică tot armîni după știința noastră – sub numele de Valahia Mare.
Aceste ființe fabuloase centaurii, în mintea vechilor greci au apărut odată cu întîlnirea geților/ariminilor din regiune care erau călăreți desăvîrșiți și luptători deîntrecuți călare, considerînd că omul și calul fac un trup comun, tot așa cum au fost priviți călăreții spanioli de către amerindieni.
Spune legenda că centaurii s-au dat rău în stambă la nunta lui Piritou, regele lapiților, unde au fost invitați și asta ne arată că nu erau nici sălbatici și nici turbați la vederea altor oameni. Aici la nuntă se petrece o întîmplare urîtă care îi pune pe centauri în cinul proscrișilor, fiindcă aburiți rău de vin s-au dat la tînăra soție punînd stăpînire pe ea și pe ceilalți invitați, ispravă ce a stîrnit scandal și mare bătaie. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia. Alte mituri spun că și viteazul Hercule i-ar fi păruit rău așa cum arată și fotografia vasului de mai sus. Doi centauri au fost pomeniți mai mult de antichitate: Chiron pentru înțelepciunea lui și Nessos sau Nexus pentru forță și curaj. Neamul centaurilor trăia și pe muntele Pelion vecin cu ținutul Tesaliei, ajungînd o pacoste pentru ceilalți oameni, adică greci după spusa lor. Se țineau de băut și după ce aburii vinului îi lua în stăpînire, porneau să distrugă recoletele și batjocoreau femeile. Erau șireți și ignoranți, zic vechii greci deși pe Chiron îl aveau ca model de înțelepciune. Muntele Pelion sau Pelium, este situat în partea de sud a Tesaliei, prelungirea lui ajungînd la litoralul Mării Egee și formând o peninsulă cârlig cu golful Pagasetic și marea. În acest munte centaurul Chiron își avea peștera unde a primit spre luminare pe mulți din eroii mitici ai grecilor: Iason, Ahile, Tezeu şi Hercules.
Carianul Herodot(485-425 î.e.n.) scrie în Historiae lV, 1 despre credințele geților, felul prin care aceștia îşi trimeteau solie la Zamolxe spunînd despre acesta după unele informații că ar fi fost sclavul lui Pitagora, iar altele zic că geții îl venerau ca pe un zeu. Și conchide nedumerit îndrăcitul mitograf că nu a dezlegat enigma: ,,Dar destul e atît cît am spus, fie că a existat un om cu numele Zamolxis, fie că a fost un zeu de prin părțile Geției…” Adică în timpul lui exista statul Getia!!!     

Dio Cassius(155-240), în lucrarea Istorie romană scrie la LI, 22 că geții care locuiesc în sudul Istrului se numesc misieni, iar cei care locuiesc în Tracia se numesc  ,,daci sau geţi sau traci”.  Amintește magistrul ca și noi să ținem minte, că în vremurile uitate de istorie, geții din nordul Istrului au migrat în Macedonia ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope(regiunea înconjurată cu culoare galbenă pe hartă).” În scrierea lui Dio Cassius strămoșii noștri sînt numiți daci, geţi, traci şi sciţi, deşi toţi erau un singur popor.
Capadocianul Strabon(64 î.e.n.-23 e.n.) în scrierea Geografia confirmă acest adevăr istoric al migrației geților din nordul Istrului în Macedonia și Tracia scriind că: ,,geţii şi dacii sînt un singur neam dar numiţi diferit după ținutul în care locuiesc… Dacii/Davii vorbesc aceeaşi limbă ca şi geţii. Dacă noi grecii îi cunoaștem mai bine pe geţi, cauza este că aceştia şi-au schimbat necontenit așezările şi au trecut de pe un mal pe altul al Istrului, amestecîndu-se cu tracii şi cu misienii iar limba tracilor era identică cu a geţilor”. Asta se știa în secolul l al erei noastre, geții erau un popor numeros avînd mai multe state, iar cei mai sudici locuiau în Macedonia, Tracia și Tesalia, informații istorice care confirmă pe deplin faptele de la începutul civilizației grecilor și legendele lor.

Din datele prezentate mai înainte este dovedit ca un adevăr de netăgăduit că baștina carpatină a fost numită de unii ca un ținut mitologic, Arima unde s-a născut neamul omenesc. Alte surse, în special cele latine și asiriene, prin apelativele folosite pentru unele divinități sau popoare, menționează derivate din Ariminia ca a doua denumire mitologică, întocmai cum ne spun și tăblițele de plumb descoperite la Sinaia unde îl găsit pe Moș Arimin. Și intrînd în istorie, avem informații cu nemiluita și pe alese pentru ținutul Dilmun, ca insulă, țară și spațiul ceresc unde se retrag sufletele celor vrednici. Iar izvoarele egiptene amintesc despre Palestina ca Sfînta Getie sau du Gitii așa cum apare și pe tăblițe. De la mijlocul secolului Vl î.e.n. avem cele două tăblițe scrise de marele înțelept get Zamolxe, iar din secolul V î.e.n. strămoșii noștri geți sînt amintiți în zeci de izvoare atît de greci cît și de romani începînd cu secolul lll î.e.n. Hoțomanii ivriți ne-au scris Getaim(Geta + im: sufix pentru plural) ca să nu mai știe lumea ce neam ar fi acesta după revelațiile Satanei. Ce am arătam mai sus este numai istorie, fără revelații, incantații, conspirații și alte trăiri inițiatice ale întunericului.

Dar mai avem ceva dovezi venite chiar peste vrerea răilor și a făcătorilor de adevăruri drăcești și mîrșăvii pămîntești împotriva strămoșilor noștri cum se va vedea mai jos.

Pe o monedă din argint de 28 de grame, bătută de edonii din Tracia între anii 500-480 î.e.n. este scris în jurul unui pătrat împărțit în patru părți egale după părerea eleniștilor ,,Getas,  regele  Edonilor”.  Pe avers este un personaj cu barbă, în picioare și cu doi boi, pe care specialiștii l-au dibuit că ar fi un rege al acelor arimini. Dar textul citit corect după limba getă în care este scrisă legenda și nu greacă cum susțin pricepuții în elenisme și alte isme la fel de păcălitoare, are forma GETAS IDON EON RA, care tălmăcit ar spune: Getas îngerul păzitor sau conducător al edonilor. În teozofia geților ion și eon după scrierile grecilor, erau făpturi de lumină care călăuzeau orice suflet botezat în puterea crucii Tatălui Ceresc, iar neamul în totalitatea lui avea și el un înger păzitor/ocrotitor. Ra în limbajul teologic vechi însemna a conduce, a îndruma, a străluci ca soarele, drag, cam la fel cum era divinitatea la vechii egipteni. Taurul solar era simbolul totemic al fertilității și renașterii vieții pe pămînt din puterea luminii Tatălui Ceresc, el dăinuind pe meleagurile noastre încă din mileniul V î.e.n. așa cum ne arată dovezile arheologice de la Parța, județul Timiș. În perioada ocupației macedonene a Egiptului, aceștia au adus din Pont din sudul Mării Negre, ținut vecin Traciei pe zeul Min care erau reprezentat totemic printr-un taur alb.
În provincia romană Comagene din Asia Mică la sud de ținutul Pontului, la izvoarele Eufratului în orăşelul Doliche, se sărbătorea din vremuri uitate de timp pe cel mai înalt deal, o divinitate solară care la începuturi era cinstită pe crestele munţilor. Băștinașii îi atribuiau descoperirea fierului fiind adusă în acele locuri din nord de o populație numită kabiri. Zeul era reprezentat la început călărind pe un taur, ţinînd în mînă securea dublă ce simboliza în vechime universul, mai tîrziu călărind un cal. Pe moneda discutată, cred că personajul stă pe crupa taurului după cum sugerează urmele de pe spinarea animalului, iar asta ar fi în concordanță deplină cu textul din limba getă.
Numele de Geta le-a fost drag neamurilor arimine fiindcă împăratului roman Caracala(198-217) fiul ariminului născut în Tracia Septimius Severus, a avut un frate Geta pe care l-a ucis în anul 211, iar la noi încă se mai folosește și astăzi prenumele Geta pentru persoanele de gen feminin.

Să ne lămurim și cu denumirea de Dacia pentru țară și daci pentru Neamul Scoborîtor din Zei. Daci ne-au numit ticăloșii romani cînd au luat la hăcuit cu sabia toriștea neamul arimin apoi statul get sau Dio Geta, începînd cu Macedonia, Panonia, Tracia, Moesia și o bună parte din Getia. Așa au apărut strămoșii mei geți în scrierile romanilor începînd cu partea a doua a secolului l î.e.n., deci să ne luminăm cît de tîrziu apare numele de Dacia față de cel de Getia, Gitii sau Geta.

După ce iudeo-cretinii au devenit stăpînii imperiului roman, au pornit acțiunea de scoatere în afara istoriei a culturii și fapte geților fiind înlocuiți cu goți iar după secolul Vl prăpădul a fost nemărginit. Astfel ne-am trezit cu o Dacia prin Danemarca și de acolo au zburat fel de fel de stoluri aiuritoare fără a avea vreo legătură cu istoria noastră. Numele de Dacia pentru Danemarca folosit în secolele X și Xl, vine de la faptul că o parte dintre goții cu care au conviețuit geții la est și vest de Carpați, întorcîndu-se în patria lor, și-au spus daci adică cei veniți din provincia romană Dacia, iar iudeo-creștinii au accentuat acest fenomen ca să-i poată înlocui cît mai ușor pe geți cu daci, sau goți cum a făcut și priceputul episcop iudeo-cretin Iordanes. În secolul XlX cînd am început și noi să ne căutăm rădăcinile strămoșilor, am fost iarăși păcăliți de întunecații iezuiți prin cuibarul satanist numit ,,școala ardeleană” apoi de către scorțoșii istorici germani care căutai potcoavele de la caii morți ai goților prin toriștea carpatină, dar marea nenorocire ne-a venit de la cazarii care doreau să-ți stabilească o ,,stație” de odihnă la est de Carpați. Și atunci tartorii masoneriei mondiale și părinții Alianței Universale Israelite, Cremieux și Montefiori au făcut o vizită la București în iarna 1866-1867 pentru a le cere preasupușilor masoni mioritici să înființeze o Academie care să dovedească faptul că românii sînt veniți de la mama dracului și au trecut Dunărea în nord prin secolul X dar nu erau decît o adunătură de tîrîtură care nu au nici o legătură cu geții sau dacii, fiindcă pe aceștia îi spintecaseră romanii pînă la unu. Așa a apărut în luna iunie 1867 Societatea Academică Română ce va deveni peste cîțiva ani Academia Română. Această instituție și-a propus de la început cunoașterea și cercetarea istoriei, limbii și culturii românilor iar cum a făcut-o numai după porunca dușmanilor noștri, o poate constata oricine lipsit de frică și supușenie. Iar cine nu înțelege nimic din zicerea de mai sus, îi spun să studieze istoria adevărată a Partidului Comunist din România înființat de aceleași lepre cazare și care au avut ca scop principal transformarea poporului român într-o adunătură de robi bună numai pentru bici și ham iar cînd va obosi va fi aruncată în afara istoriei.

Unii dintre oamenii cu inimă curată față de neamul din care veneau – Cezar Bolliac, M. Eminescu, B. P. Hașdeu, N. Densușianu și N. Iorga, au demascat această crimă pusă la cale împotriva identității poporului român dar cum țara era condusă de masoni, indiferent că erau conservatori sau liberali, acțiunea de falsificare a identității noastre spirituale și istorice a continuat și continuă și azi chiar cu mai mare înverșunare. După 1990 mai mulți pricepuți în ale istoriei s-au pus ei la clocit revelații și fel de fel de incantații descoperind, sub anumite inspirații că numele de Dacia vine de la zeul arienilor Dakșa, care și-ar fi zidit pe pămînt un neam ales. Zic ei că săturîndu-se de bine tagma războinicilor după ce a ajuns în India, s-a luat rău de păr cu brahmanii și astfel au fost obligați să se întoarcă de unde au plecat. Mare aiureală și neobrăzare! Dacă ar fi așa, atunci cei din textele sanscrite trebuiau să se numească daci, dar ei și-au scris identitatea numai aryas. Iar dacă povestea s-ar fi întîmplat aici în ținutul Carpaților, deși ei sînt susținătorii indo-europenismului, în textele grecilor care vin de prin secolele V î.e.n. neamul mioritic trebuia să fie numit dac și nu get, iar egiptenii cărora încă nu le-a frecat nimeni muștiucul pentru ceva minciuni, ar fi trebuit să cînte și ei la țiteră tot daci și cotcodaci, dar nu au făcut-o. Așa că, în fața argumentelor pe care le-am prezentat în acest text, ar trebui și cei mai furioși daciști, să-și caute alt loc unde să-și verse năduful, nu pe nenorocita noastră de istorie, pe care alții au falsificat-o cu atîta pricepere de nu mai putem înțelege nimic. Ei sînt numai niște veniți și întîrziați în această mocirlă satanistă din care poporul român va ieși numai prin lumina adevărului și niciodată ,,calea dacistă”, ce slujește în fapt răului făcut de fiii întunericului cu atîta meșteșug împotriva noastră. Cuvîntele ,,daci” și Dacia folosite de romani din secolul l al erei noastre la adresa strămoșilor noștri, cred că vin de la cuvîntul dage care înseamnă frăție, adunare, confrerie sau de la dag: strălucitor, luminat + gia: pămînt, a se reîntoarce, a fi îndreptățit, nobil mîndru, fată, iubită; cu sensul larg de pămînt binecuvîntat de divinitate sau Țară Sfîntă. Am să amintesc numai cîteva ziceri spre a le aduce aminte și celor surzi și orbi că totuși avem destule informații ca să ne rescriem istoria dar în lumina adevărului dovedit și nu cel revelat unor inițiați sau înțelepți ai întunericului.

Cato Maior sau Cato cel Bătrîn(234-149 î.e.n.) în lucrarea sa Origines(Întemeieri) elaborată spre bătrînețe scrie despre strămoșii noștri următorul Adevăr: ,,Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum”. Și după zicerea noastră, adevărul ajuns la noi de la cinstitul roman sună așa: ,,Geții aveau deja o scriere cu multă vreme mai înainte de întemeierea Romei, căci ei cîntau, în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor; așa ceva s-a înfăptuit de către romani la multă vreme după ei”. Din aceste spuse ale cinstitului roman trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna că pe la mijlocul secolului ll î.e.n. dar și în următoarele, romanii ne spuneau încă GEȚI iar numele de ,,dac” a apărut mai tîrziu în scrierile lor și nu putea fi numele identitar al strămoșilor noștri.

Romanul Trogus Pompeius, care și-a dus viața prin sec. l î.e.n. ne-a lăsat scris în Istorii filipice că ,,regele geţilor Tanaus a bătut pe regele egiptenilor Vesosis pe malurile Phasului”. Vedem că scriitorul roman nu suferea de vreo vedenie în secolul l î.e.n. și a scris despre o istorie foarte veche unde neamul geților era mare și tare încă de prin secolul XVlll î.e.n. și aveau un rege curios să-și vadă rudele din depărtare! Povestea este reluată de Iordanes pe la mijlocul secolului Vl al erei noastre, dar îndrăcitul episcop iudeo-cretin a schimbat o literă din numele poporului care năvălise în secolul XVlll î.e.n. în Egipt și astfel i-a făcut dintr-o pană satanistă pe geți drept goți și contemporani cu pir-o de pe malurile Nilului din perioada de început a imperiului de mijloc. Către sfîrșitul secolului l î.e.n. cuvîntul ,,dac” apare în textele latinilor la poetul Horațiu(65-8 î.e.n.) cînd imperiul roman a ajuns vecin cu imperiul get condus de Boero Bisto și urmașii săi.

Capadocianul Strabon(63 î.e.n. – 26 e.n.) scrie în lucrarea Geografia la Vll,11 finanțată de romani despre lumea din imperiu și din vecini, ajungînd pînă la noi informații despre  geţi şi mato al lor: ,,Boerobista, get de neam, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, cînd l-au văzut trecînd cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia pînă în Macedonia şi Iliria, să pustiească pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi ul tauriscilor”. În altă parte el spune că îi numește geți pe cei din cîmpie iar daci pe cei din apusul munților Ripha, de unde vedem că în acele vremuri etnia și locul de baștină erau rău amestecate de către romani ca să nu se mai știe originile adevărate ale Neamurilor. În capitolul SCIV, 7, 1-2, după ce scrie despre viforosul mato care i-a pus pe gînduri pe romani și ,,lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor”, identitate etnică pe care ne-o cunoștea toată antichitatea, la VII, 5, 2 folosește și numele de ,,daci” atunci cînd scrie despre neamul nostru strămoșesc. Aici găsim fără putință de tăgadă că anticii știau despre ,,trecutul îndepărtat al geților” și care mergea pînă la începututrile mileniului ll î.e.n. despre care noi cei de azi nu știm nimic fiindcă a fost falsificat în întregime de pricepuții greci dar mai ales de către sataniștii iudeo-creștini după ce au ajuns stăpînii imperiului roman la anul 380.

Poetul latin Ovidiu mazîlit la Tomis și care a trăit printre strămoșii noștri cam 10 ani, pînă în anul 18 al secolului l al erei noastre, scrie în Tristele lV,1: ,,Cea mai mare nenorocire este pentru acela care a fost totdeauna în gura poporului să trăiască între bessi şi între geţi”. Iar în Ponticele scrie despre strămoșii noștri la lV,2 așa: ,,Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în ţara aceasta, vă asigur că şi el ar fi devenit get.”

Mai avem o mărturie tot așa de curată de la un alt roman Pliniu cel Bătrîn – mort în anul 69 e.n. în urma erupției Vezuviului – care în scrierea Naturalis historiae(Istoria naturală) la capitolele XXV-XXVl, ne lasă date despre baștina strămoșilor noștri și a unor vecini astfel: ,,De la aceasta în lungime către ținuturile scitice, sînt popoare, vecine totuși, însă diferite pînă la litoralul(Mării Negre): Geții, cărora romanii le spun daci; de altfel, Sarmații cărora grecii le spun Sauromați…” Din acest citat este limpede că romanii și grecii ,,botezau” popoarele vecine sau mai îndepărtate după propria limbă fără a ține seama de felul cum se numeau acestea. Mai este nevoie de vreo altă mărturie care să dovedească cum a apărut cuvîntul ,,dac” în cultura antică și cine îl folosea?

Latinul Suetonius(69-130) care și-a scris spre bătrînețe lucrarea De Vita Caesarum, într-un scurt pasaj din bibliografia lui Octavian, LXIII, povestind despre felul cum a ajuns fiica acestuia să fie propusă soție regelui geților, găsim textul în latină: ,,dein Cotisio, regi Getarum), care ne dovedește fără putință de tăgadă că și în  prima parte a secolului doi al erei noastre, unii romani ne știau ca neam get, și nu altceva. Și în paragraful LXIII, 4 cînd scrie cu cine s-a luptat împăratul roman Octavianus Augustus la Istru, ne luminează că geții erau conduși de regele lor Coson ,,Cosoni Getarum regi”. Și aceasta este o fărîmă din istoria noastră adevărată, nu cea revelată sutașilor întunericului.

Cam în același timp grecul, Dion Chrysostomos în discursul din anul 97 e.n. ţinut la Olimpia, spune că: ,,Se întîmplă că am făcut o călătorie lungă drept la Istru şi în ţara geţilor sau a misilor aşa cum îi numeşte Homer şi cum e numită astăzi populaţia”. Adică înainte cu cîțiva ani de cotropirea romanilor asupra Getiei, se știa că exista o ,,țară a geților” și tăblițele ne spun că era chiar pămînt sfînt, adică Die Gitii(Dio Geta), iar poporul se numea get și nu derbedeu sau sula cum au ajuns românii de azi! Adică și pentru orbi este mai mult decît limpede, la sfîrșitul secolului l al erei noastre, antichitatea îi numea pe strămoșii noștri GEȚI întocmai cum apare și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia și nu daci. Dar pe tăblițe apare de 17 ori scris numele de rumun în diferite variante și care a definit identitatea strămoșilor noștri alături de cel de get, cum voi arăta în continuare: T 19  MOΣ APΥMΥN OΣ – ultimul rînd(Moș Arimin os; Moș Arumun os, adică tare sau puternic – a fost strămoșul ancestral al neamurilor de păstori carpatini și din această rădăcină lingvistică au ieșit armîn și rumun, iar mai tîziu în feudalism avem rumîn.) În vechea limbă din mielniile V-lll î.e.n. cuvîntul ari însemna lăudat, merituos, strălucitor iar min avea sensul de soț, soție, putere regală, faimă nemărginită. T 31 PUMUANO – RUMUANO(primul rînd); T 32 PΥMΩM – RIMON(rîndul doi mijloc); T 36 PΥΩMΥΩNU – RUMUNU(rd.1 și 2); medalion volumul ll pagina 528 PΥOMVN- rumun(rd. 5-6); T 47 PIOMVNO – RUMUNO(rd.2); T 50 PΥOMΥONV- RUMUNU(rd 3); T 55 PVMVNV-RUMUNU(rd. 4 de jos în sus); T 57 PϒΩMϒΩNO-RUMUNU(rd. 4); T 64 PVMYNO -RUMUNU(rd. 4); T 65 POMVNO-RUMUNU(rd 1-2); T 66 PIOMYON – RUMUN(rd 2); T 68 PIOMVNO – RUMUNO(rd. 2); T 70 PVMVNV-RUMUNU(rd. 2); T 71 PVMVNO-RUMUNU(rd. 4); T 73 PVMYN-RUMUN(rd. 3); T 74 PVMVNY – RUMUNI(rd. 2). Niciodată pe tăblițe geții nu au scris că își spuneau daci cum pretind azi unii, ducînd numele în străfundurile istoriei astfel ca orice adevăr legat de strămoșii noștri să poată deveni o bășcălie.

Dar mai este o ciudățenie care trebuia să ne dea de gîndit asupra ceea ce punea la cale Academia Română, popoarele Europei cînd scriu despre noi nu folosesc cuvîntul român, nici chiar cele de pretinsă origine latină și dau spre exemplu: francezii ne scriu roumain(rumen); spaniolii ne scriu rumano; italienii ne scriu rumeno. Și alții din jurul nostru sau mai depărtați păstrează rădăcina rumun cum sînt lituanienii cu rumenijos, rușii cu rumînski și polonezii cu rumunu.

Appianus Alexandrinus(95-165) de neam grec, a scris Historia Romana, iar în prefață scrie că romanii străpînesc ,,și pe unii dintre geții de dincolo de Istru, pe care îi numesc daci”. Scumpul nărav al celor ce au scris istoria învinșilor și au falsificat-o cum au vrut, se vede și în acest citat, folosit peste secole de fel de fel de neisprăviți ca să ne arate că sîntem altceva decît ne spun unele izvoare nemăsluite sau cum ne simțim noi.

Dio Cassius(155-240), nepotul lui Dio Chrysostomos a scris o Istorie romană unde lasă despre strămoșii noștri atît informații corecte dar și unele false după năravul învingătorilor ca să arate că orice cioară poate deveni porumbel. La LI, 22 găsim următoarele date despre geţi, daci, sciţi: ,,aceia locuiesc pe ambele maluri ale Istrului”, cei care locuiesc în dreapta fluviului şi fac parte din prefectura Mysiei îi numeşte mysieni, iar pe cei ce vin mai în sud, adică în Tracia îi numeşte  ,,daci sau geţi sau traci”. Tot la el mai găsim afirmația că din nordul Istrului în vremuri uitate de istorie a fost o migrație în sud pînă în munții Tracia, ,,căci poporul dacilor îşi stabilise odinioară colonii în apropiere de Rodope.” Despre luptele pe care romanii le-au purtat cu acești geți sau daci în anii  55 î.e.n. a scris: ,,În timpul acesta M. Crassus este trimis în Macedonia şi Grecia să se lupte împotriva dacilor şi bastarnilor…Aceştia sînt socotiţi ca sciţi.” În text vedem că strămoșii noștri apar cu numele de daci, geţi, traci şi sciţi, deşi chiar el spune că sînt un singur neam, dar locuind în ținuturi diferite și nu popoare diferite!

Filozoful Iamblichos, ce a trăit în timpul împăratului Constantin murind în anul 333, în lucrarea Viaţa lui Pitagora scrie așa despre Zamolxe al geților:. ,,Zamolxe fiind trac şi sclavul lui Pitagora şi eliberîndu-se, s-a întors între geţi şi le-a dat legi, după cum am arătat mai înainte, chemîndu-i către bărbăţie şi convingîndu-i că sufletul este nemuritor… Şi acesta învăţînd pe geţi şi scriindu-le legi, a fost socotit de ei ca cel mai mare zeu”.

Ştefan din Bizanţ, pe la anii 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare şi spune despre strămoșii noștri geţi că locuiau în ,,Getia, ţara geţilor”. Eu nu mai am nimic de adăugat, dar nu mă îndoiesc despre cei care știu că minciuna este cel mai puternic adevăr dacă este repetată fără oprire, că vor mai găsi ceva de zis!

Regatul ostrogot, ultima structură statală puternică a geților și goților din peninsula italică este cucerit în anul 555 și se pornește din partea iudeo-creștinilor care erau acum pe cai mari și chiar înaripați, o aprigă acțiune de falsificare a istoriei popoarelor Europei, fiind stăpînii absoluți ei puteau scrie ce le poftea inima, iar împotriva geților chiar asta au făcut. I-au înlocuit cu daci și goți, urcînd ambele neamuri și în ținuturile nordice pentru a nu mai înțelege nimeni nimic!

Cum toți am fost îndobitociți cu otrava latinității iar mai tîrziu a slavismului, nu cred că o nouă născocire va face bine adevărului ci numai celor care au scos-o la aer și chiar mai mult celor care ne-au falsificat istoria. Este greu să ne debarasăm de minciunile sedimentate în mintea noastră, dar nici nu putem merge mai departe cu falsuri ticluite de Militia Cristi, după ce au devenit stăpînii imperiului roman.

Că sînt mulți ,,daciști” oameni de bună credință care vreau să știe adevărata istorie a geților și a urmașilor acestora, românii de azi, eu nu-i pun în discuție pe aceștia, pe unii îi cunosc și îi respect pentru dorința și munca de a se afla adevărul chiar dacă uneori nu este cel așteptat. Dar avem și alții care vreau să ne scrie istoria adevărată după propriile idei fără a le lega de dovezile materiale și epigrafice, ci numai inspirîndu-se din propriile inspirații.

AUTOR: CONSTANTIN OLARIU ARIMIN

4 gânduri despre „NEAMUL MOȚAT ȘI ȚARA MOȚILOR

  1. ciao si multumesc pentru aprecieri. as dori sa imi spui cum se face editarea sau mai bine zis ce intelegi prin editare si cam ce ar trebui sa fac ca sa nu mai fie aceste probleme pe care eu nu le vad pe compiterul meu. iti multumesc. daca consideri ca nu trebuie sa imi spui aici poti sa imi scrii in privat: p2baghera@yahoo.it. iti multumesc tare mult

  2. comment-ul de mai sus probabil se refera la faptul ca literele „ț, ă, ş” apar ingrosate fata de restul literelor si astfel textul este mai greu de citit. oricum articolul este foarte bun, munca dvs este apreciata 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s