Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

Vă recomand la sfârșit de an un exceptional articol, scris cu multă îndemânare, pe baza unor informații de exceptie.
Vă doresc citire plăcută,
și
La Multi Ani !
Un cadou pentru toți din partea domnului Gib Gabriel !
Cu multă prietenie,
ing.Cornel Birsan
–––––––––––––––––––––––––

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care-şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întîia oară legenda.
De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și-au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care-i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și-a zis Zamolxes, le-am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu-le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrăsmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le-au dus-o abioilor s-o ascundă într-o stâncă, iar de-acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le-a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s-ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !
Legenda s-a transmis din tată-n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.
În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase “sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de “kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.
După aceea, Martinuzzi şi-a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
 
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le-a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.
Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau “cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr-un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută.
Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi-a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s-ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.
Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).
În cea de-a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s-a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Inaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le-a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s-a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri si ar introduce lama de diamant a pumnalului in orificiul central, ceva nemaipomenit s-ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume, etc.).
 
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi-a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l-a făcut pe împărat să-şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le-ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le-a unit cu sabia şi a întemeiat “o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându-i.
Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul romanilor ori din anumite documente pe care Ferdinand le-a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi-a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i-a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i-a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c-ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l-a făcut pe împărat foarte suspicios.
Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi-o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?! Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.
Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s-a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să-l convingă pe guvernator să-i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n-au găsit obiectele căutate.
 
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi-au încetat activitatea.
Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul. Nu mai intrăm în detalii!
 
Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s-ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba. În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s-ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s-o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, nici un istoric onest n-o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… – era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.
Cu toate că n-a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n-a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într-o perioadă de mari frământări în lume.
Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s-a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).
Deci, de-a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le-a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei.
Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga, etc.).
 
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într-o parte sau în alta, întâlnindu-se şi des, unindu-se.
Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat “principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să-i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s-a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta le-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s-au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
 
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n-are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică “profesorul”.
Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu-i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care-l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători.
Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu – Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să-l creadă român.
După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s-au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv.
Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c-ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.
Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l-au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat “grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.
Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la “Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s-a pierdut urma.
Totusi, multe persoane au văzut-o şi s-au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într-un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr-un smarald aplatizat. Repet faptul că lama era dintr-un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi-a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s-o dea ăn custodia muzeului Galeş).
Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut-o (mai puţin copiii), şi-au dat seama de faptul ca ea n-avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.
Unul dintre tinerii care formau “grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre “Excalibur”!
Anunțuri

5 gânduri despre „Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

  1. Amuzant, dar cam imprastiat…”sabie” de 20 cm! Presupun ca si pe asta au luat-o oamenii in negru si a ramas bumba-buba dupa ea. Apropos, numele regelui la nastere a fost Burebas, Burebista era un supranume, sensul era de Cum-a-fost-si-nu-mai-este. Facea parte, la fel ca majoritatea regilor traco-daci, din ordinul vechi, acela cu 4 coifuri prin muzee, unul a intrat intr-o colectie particulara. Imi pare rau ca trebuie sa dezamagasec, dar in artefactele regatelor nu apare asa-ceva, placute, sabie de diamant, bine ca n-au aparut cranii?!. Ce detineau dacii nu s-a pierdut, a existat continuitate pe doua filiere, una ortodoxa, nu degeaba se construiau biserici pe capistii. In manastirile de la Athos exista si alte informatii despre ei, in carti inca necercetate. O parte din acele carti sunt cuprinse in Compendiul unui academician.

  2. Hakuna matata , forumistii ? De-a lungu Istoriei popoarelor a izistat patrióti si tradatorii . Si , mai in totdeauna tradatorii a fost mai bine platiti decit patrióti ii , má ntelegeti . Dupa cum in lupta de la Termopiles intre greci si persi a izistat un Efialtes care a aratat persilor un drum pe une a putut sa-i inconjoare pe spartani si sa-i invinga pina la urma . In felu acesta numelui luí a ramas ca un izemplu clásic de infamie . La fel s-a intimplat si in lupta dintre romani si daci . Sarmisegetusa nu ar hi cazut daca neste tradatori nu le-ar hi aratat romanilor conductividad de apa . Má refer doar la ceste izemple . Tradarea nu cunoaste frontiere si époci . A fost este si va hi prezenta multa vreme . Acuma bine , multe lucruri a defilat pe pamintu romanesc . Bune si rele . Dará impotriva a tot felu de nenorociri , am continuat sa izistam . Síntem inca aici !! Má intristeaza cin vaz ca políticii de azi distruge tarisoara asta . Cita lume s-a jertfit in trecut ca noi sa avem un territoriu al nostru . Si políticii de azi actioneaza ca si cum ar hi dusmanii nostri . Ii alegem ca sa chinuiasca . In fine . Ceea ce vreau io sa spui e alceva . Frati romani , aceia dintre voi care simtiti ca nu mai aveti motive serioase ca sa ramineti in tara , nu mai ezitati . Plecati in lumea larga . Nu va mai ágatati de fusta mámei sau de cenusha vetrei . Plecati la drum fara sa faceti mii si mii de planuri . Caci io , ca unu care stie ce inseamna sa traiesti in alte tari , poci sa va spui ca e mult mai bine sa plecati in necunoscut ( si fara sa va ginditi prea mult ) decit sa ramineti tzintuitzi in tara fara nicio perspectiva . Io am incercat in unili tari . Si cin treaba se punea crítica intr-o tara má duceam in alta si tot asa . Va asigur ca e mult mai interesant . Si cin veti avea un rost veti vedea ca atuncia puteti sa va ajutati familia si tara daca vreti . Si asta , mult mai usor . Acuma bine , daca puteti sa va descurcati in tara , f. bine . Dar ceea ce este important , cel mai important , e … sa actionati !! Nu mai piérdeti timpu . Ca treburli nu se aranjeaza singure !! Referindu- má la romanii din tara , printre altele ar trebui sa presionati deschiderea a túnelurlilor din Bucegi !! Sa admitem ca nu ar hi nimica acolo ( io nu crez ca nu e nimica ) dará numa pin izistentza lor , túnelurli astea e interesante . Caci este impresionante . Si galeríili la fel . S-ar putea organiza situri turistice . Sau inchiria pentru filme si alte treburi .

    • Dnu Marinica, ciudat ca folosesti asemenea limbaj, ca se pare ca te duce capu’. Da’, sa revin. Politicienii fac ce fac pentru ca nu avem ‘vana’ in noi. Si inclusiv emigrarea, ‘fuga de rau’, denota aceasta ‘lipsa de vana’. Inclusiv acest fel de postari (ca cea a Dnei Dobrescu) preluate si nedocumentate arata nu doar ‘lipsa de vana’ ci si o oarecare lipsa de materie cenusie. Deci, ce face omu’ cand da de greu? „O ia la sanatoasa” (din ciclul „fuga-i rusinoasa, da’ e sanatoasa”! In loc sa stam si sa fortam clasa politica, pe care o infierezi, sa faca ceva pentru tara (asa cum ar trebui sa facem toti, de altfel) inclusiv sa gandeasca la binele obstii, nu doar la propriul buzunar, preferam sa colindam lumea (nu pentru propria placere, cum ar fi ideal), ci ca sa imbinam utilul (rânitul prin tari straine, pe la urmasii marilor imperii) si placutul (‘sa mai vad si eu lumea, sa nu mor prost, macar atat’). Deci, parerea unuia care a fost pe alte meleaguri, dar care a preferat sa se intoarca in tara: nu „ca la noi la nimenea” (am auzit-o si in Italia, si in Spania, iar despre America spun altii nu ei) sau „capul plecat sabia nu-l taie”, ci Desteapta-te Romane, ridica-te si lupta! Sa fii sanatos „si la punga gros”!

  3. Este execrabil sa te folosesti de trecutul istoric pentru a manipula.Rahat;gunoaie si pleava a existat in toata istoria acestei natii.Cei care inca mai aveti in vene singele acestor meleaguri strabune treceti la asanarea gunoaielor ce ne-au invadat cit nu este prea tirziu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s