CEAHLAUL MUNTELE SACRU – ARHETIPUL KOGAIONULUI

Existenţa umanã se certificã printr-un ansamblu de norme spirituale care organizeazã viaţa, o uşureazã si în jurul cãrora se forjeazã structura socio-economicã si moralã, preceptele religioase fiind nucleul care are ca justificare a importanţei centrul ei — cu valoare sacrã — care trimite la modelul divin originar, acceptat ca Atoatecreator. Cu alte cuvinte, umanitatea s-a putut menţine în mãsura în care a realizat existenţa acestei interdependenţe, ca factor primordial de continuitate.
În toate societãţile, oricât de primitive sunt considerate, aceste norme se pun în conexiune cu divinitatea, care, ca primordialitate fiinţialã celestã, transmite aceste norme prin iniţiere, dar aceastã iniţiere, preluatã de membri aleşi ai comunitãţii, are ca scop întreţinerea acestor legãturi, pe cale spiritualã, cu Marele Creator, în mod continuu, reîntoarcerea „ab origine“ asigurând ieşirea din temporal si menţinerea în atemporalitate, în veşnicie.
Ansamblul de cutume, ca experienţe religioase de acest gen, au nevoie de un spaţiu care capãtã si el atributele necesare apariţiei acestuia si ale menţinerii permanente, care derivã din aceastã sacralitate.
Aceste spaţii reprezintã o configurare simbolicã, încifratã, a spaţiului celest, în graniţele cãruia se pot desfãşura ritualurile magico-religioase. În istoria omenirii exemplele sunt numeroase. Un asemenea teritoriu, va fi fost încã din zorii lumii si cel marcat de prezenţa în centrul sãu a Muntelui Ceahlãu.
Se pune întrebarea cine au fost primii sacerdoţi care au exersat aceastã comunicare cu divinitatea? Avem în vedere felul cum s-a construit zona centralsacerdotalã, (care este structuratã dupã criterii ce implicã cunoştinţe excepţionale ce ţin de ştiinţelor superioare ca astrologia, astronomia, matematica, chiar fizica si nu numai) unele depãşesc posibilitãţile reale de azi de a corela mersul si poziţia astrelor cu elementele constitutive ale muntelui; cunoaşterea calculelor, care sã asigure aceastã interdependenţã, presupune si o menţinere a acestei structurãri permanente.

Astfel, Megalopolisul antic de la muntelui sfânt pe linia imaginarã Pecica-Deva- Cugir-Boiliţa-Omu ajunge, prin algoritm perpendicular, în centrul Ceahlãului. Ne dãm seama cã unele forme alcãtuitoare ale incintei sacre, ca si amplasarea lor (precum a ziguratelor, cei trei „stâlpi“ alcãtuitori ai Coloanei Cerului — Panaghia, Toaca, Piatra Ciobanului, Piramida, ale cãrei coordonate se suprapun aproape peste ale celor egiptene care sunt mai noi, existenţa a numeroase urme zoomorfe si antropomorfe, Pietrei Late, a cãrei poziţie lasã sã se vadã si un altar frumos, dar si un amfiteatru) duc cu mintea la cunoştinte esoterice, ce trimit la alte dimensiuni. Putem afirma cã este un teritoriu ale cãrui elemente constitutive au semnificatii mitice, încifrate. De la Strabon (Geographia VII, 3, 5), s-au pãstrat primele informaţii despre Muntele Sfânt al dacilor, care îl si numeşte, dupã cum îi spun si dacii, Kogaionon, si unde se desfãşurau ritualurile cerute de misterele zalmocsiene, conduse de un maximus pontificus. Pe lângã muntele acesta, spune el, curge un râu care poartã acelaşi nume.
Tot Strabon aminteşte si de o peşterã inaccesibilã altora. La început, aici în locul acesta trãia marele preot Zalmocsis, la care anual venea regele pentru sfat de tainã si care apoi, a devenit zeu.
Despre vechimea acestei incinte Sacre, originare, putem vorbi doar luând în consideraţie mai mulţi factori-recurgând la o analizã a informaţiilor cu caracter sacru prinse si în mesaje încriptate:
— locul ales — cea mai mare înãlţime muntoasã pe o razã de 60-100 de km, în funcţie de punctele cardinale,
— structurarea elementelor constitutive,
— cunoştinţele extraordinar de înaintate pentru o epocã atât de lungã, cuprinse în acestea
— prezenţa urmelor morfologice antropologice si zoomorfe, imprimate în stânci, care pun în discuţie factura iniţierilor si a iniţiaţilor.
— existenţa peţterilor, ca spaţiu ce oferã, posibilitatea de spiritualizare, prin izolare,
— neîntrerupta vieţuire a isihastilor, amintiti de înteleptii antici, pânã astãzi, unii dintre ei nearãtându-se oamenilor obisnuiti niciodatã, ca în timpurile vechi, practicând iniþierea ce permite dialogul cu Zalmocsis — Dumnezeu, pentru a mentine colectivitatea în lumina Lui, cea beneficã, ce asigurã existenþa si unitatea neamului.

Recurgând la analiza acestor factori, putem desprinde informaţii, prinse în mesaje criptice, ale cãror adevãruri nu sunt de facturã umanã, ci de inspiraţie divinã.
Ne punem întrebarea cine au fost aceşti iniţiaţi si de unde vin?
Luând în considerare si alte elemente, pe lângã acele amintite, care se referã la cunoştinţe extraordinare privind coordonatele cerului în legãturã cu cele ale pãmântului, dar si modul de coţin de miraculos; Umbra Piramidei ca si Calea Cerului, care în anume perioadã a anului, mai exact, în prima decadã a lunii august, de ziua Schimbãrii la Faţã, se manifestã-vom gãsi la originea acestui ansamblu sacru o populaţie despre care izvoarele istorice antice spun cã a fost populaţia originarã, a miticilor hiperborei.
Muntele Sfânt a pãstrat si în creştinism sensul si funcţia originarã, prinse în cuvântul sfânt, ca o continuare fireascã, a practicãrii religiei proprii dacilor care erau monoteişti si credeau în nemurire, elementele cheie si ale creştinismului, care, preluat de iniţiaţii zalmocsieni, a fost uşor integrat, prin completare, exprimatã prin cuvintele lui Iisus care a venit sã împlineascã legea , nu s-o strice.
Acest lucru l-au înţeles foarte repede aceşti sacerdoţi cãci ei credeau în adevãrul spus de Hristos Dumnezeu, având ştiinţa — cum am mai spus — a comunicãrii cu Divinitatea, recunoscutã în Persoana Hristicã. Chiar dacã unii cercetãtori spun cã denumirea sãrbãtorii creştine a Schimbãrii la Faţã, si a timpului istoric în care e aşezatã, n-are nicio legãturã cu strãvechile practici mistice, noi credem cã în acest spaţiu sacru originar, continuitatea asigurã ieşirea din timpul real si existenţa în cel mitic.

Sãrbãtoarea Schimbãrii la Faţã are ca punct central arãtarea lui Iisus, pe muntele Taborului, alãturi de doi prooroci ai Vechiului Testament — Moise si Ilie si a celor trei apostoli: Petru, Ioan, Iacov, în haina dumnezeirii, de luminã, o prefigurare a existenţei în rai, în trup spiritual.Am insistat asupra acestui eveniment, pentru cã, în precreştinism, la aceastã datã se petrec nişte fenomene care schimbã ceva din existenţa Muntelui Sfânt si anume e vorba tot de o prezenţã, care are, ca origine de manifestare, tot voinţa divinã ce se observã prin cele douã fenomene miraculoase, amintite, legate de Umbra Piramidei si apariţia Cãii Cerului din muntele Ceahlãu, epifanii ce transmit mesaje prin sacerdoţi, care ,descifrate de cei aleşi, permit fiinţarea continuã, în spaţiu si în timpul mitic.      Primii sacerdoţi ai muntelui au fost hiperboreeni. Anticii vorbesc despre patria lor ca despre un tãrâm ale cãrui coordonate duc la edenul biblic de mai târziu.
Pindar(Pzth.X.29) afirmã despre hiperborei cã pot sã trãiascã si 1000 de ani si nu cunosc nici munca nici luptele ci îşi petrec vremea dansând dupa lirã si flaut; aceastã aratã primordialitatea lor cãci poetul inspirat vorbeşte despre hiperboreeni ca despre o seminţie sfântã.
Grecii(Homer — Odiseea) spun cã sunt dioi, (divini) asemenea zeilor.
Aceşti antici îi considerã pe hiperborei înaintaşii legendari, din timpuri imemoriale, ai dacogeţilor, care aveau un Centru Spiritual, în acele timpuri hotãrâtoare în formarea poporului si a civilizaţiei sale; Dacia — în lumea arhaicã — constituia scheletul unei geografii simbolice, suport al unei istorii mitice, deci sacre în cel mai înalt grad (Vasile Lovinescu-Dacia hiperboreanã — p.9).
Scoliastul lui Pindar — (OL.III 28 Tragis. ov, i II 387) spune-cã Hiperboreus era fiul lui Pelasgus si, deci pentru a arãta rasa primordialã, denumirea de pelasg ar fi chiar mai potrivit decât hiperboreean; lexemul pelasg înseamnã- în limba pelasgã, — cei veniţi de demult din cer, având si ei originea în Pelasgus Uranianul.
Despre Ahile, miturile spun cã era trac de la gurile Istrului (Silviu. M. Dragomir — Iliada ca scenã a protoistoriei poporului român). Era fiul regelui Peleu, un voinic si al zeiţei Tetis.
Homer în Iliada confirmã: Tata mi-i domn si mama zeiţã si totuşi / Vai, si pe mine m-adulmecã moartea si soarta.(op. cit. cap.XXI, v — 1O6-113).
Poemul însuşi se deschide cu invocaţia: Cântã, zeiţã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul.
„A fi trac era o valoare de simbol, oşteanul desãvârşit, posesor al unui suflet ce şi-a pãstrat nealteratã puritatea timpurilor strãvechi.Elinii, ca semn al strãlucirii îşi cautã în vechime ascendenţe genealogice, ca si virtuţile de cele ale tracilor din N. îndepãrtat si misterios, considerat ca sorginte a tuturor obârşiilor — un exemplu este zeul rãzboiului Ares ca si fiica sa, Penthesileea, ori comandantul aheilor, Agamemnon, cãruia Licurg chiar îi spune Tracul.“ (Silviu Dragomir, ibidem).
Ne oprim aici asupra epitetului însoţitor al antroponimului Ahile-Peleianul. Este evident cã si denumirea tatãlui si a fiului are în vedere un cognomen; ei sunt din spiţa Peleienilor Peleianul=pele(a)(sgus+-ianus= pelasgianu= pelasgan(u)=pelasg(ul)
. Se observã cã în radicalul cuvântului este inclus numele zeului Ianus, Cel cu douã feţe, atributele unui zeu suprem, stãpân peste cele douã tãrâmuri-ale vieţii si ale morţii. Cunoscând si originea mamei-zeiţã, dar si voinicia-citeşte urieşenia- tatãlui, iatã cã am putut arãta unul din motivele pentru care vechii greci considerau pe pelasgi divini, de origine celestã.
De altfel, etnonimul hiperboreu, se traduce în limba pelasgã — cel coborât cu hârzobul din cer.      Interesant este si faptul cã si astãzi existã, din memoria ancestralã, o zicalã popularã frecventã si încã vie — care priveşte pe cei care se pretind deştepţi fãrã motiv, ce sunt puşi la punct cu replica — da’ ce te crezi coborât cu hârzobul din cer?
Aceastã zicere, poate duce la o descoperire care poate ului, mai ales cã cei coborâţi cu hârzobul din cer, în urmã cu milenii, au impresionat într-atât, prin înalta civilizaţie, încât, în mod conştient, si azi, cel ce o foloseşte are în vedere superioritatea lor în înţelepciune si nu numai.
Dar chestiunea suportã discuţii aprofundate si nu asta avem în intenţie acum.      Aius — poet antic — afirmã cã Pelasgus s-a nãscut în Pãmântul Negru-gaia melaina, care este interpretat ca în distincţia primordialã.
Pelasgus e numele, în tradiţia hiperboreanã, a omului universal, a lui Adam. Anticii numeau axis mundi kion auranou, Polul Spiritual al Lumii, sau arhetipul Coloanelor Cerului pe care vechii greci (Homer-Odiseea), îl situeazã pe un munte în ţara divinilor pelasgi, care-credem — corespunde complexului din Ceahlãu, format din vârfurile Panaghia, Toaca si Piatra Ciobanului.

N. Densusianu — Dacia Preistoricã, 1913 — prezintã o stelã funerarã din Sicilia, de la Lilybeu, unde-s figurate cele trei coloane — coloana din centru era cea mai mare, precum este si Toaca. Autorul citat însã crede cã acestea s-ar afla în Bucegi.
Despre acest pol vorbeşte si Ovidius (Tristia-IV-41-42), ce mãrturiseşte cã şi-a petrecut viaţa sub axul boreal la stânga Pontului Euxin, iar în Pontice, II 19, 4045, tot Ovidius ne spune cã se gãseşte chiar sub cardineus mundi, sub axul boreal, în ţara geţilor. Cã anticii identificau pe geti, daci, traci cu pelasgii-hiperboreeni o dovedesc tot documentele.
Marţial, (Epig.IX, 45,-VII, 78) în cele douã epigrame, numeşte Dacia — Geticus Polus cu cerul hiperborean si astrele polului getic, si victoria lui Domiţian asupra dacilor-hiperboreus triumphus sau gigantes Triumphes (apud Vasile Lovinescu — Dacia Hiperboreanã, Edit. Rosmarin pag. 18). Carpaţii erau numiţi de antici Munţii Rifei din ţinuturile hiperboreene.
Virgilius — (Georgica, IV, V), aminteºte de Orpheus, miticul personaj-gigantic ce cutreiera gheţurile hiperboreene si drumul acoperit de gheţuri si câmpiile niciodatã fãrã zãpadã, în jurul Munţilor Rifei, pânã ce femeile trace, mâniate de dispreţul sãu, îl sfâşiarã. Anticii considerau pe hiperboreeni locuitorii Istrului.
De la Pindar (Olimp.VII, 65 ), aflãm cã Apollo, dupã ce ridicase zidurile Troiei cu Neptun si Eoc, se întoarce în patria sa, pe Istru, la hiperborei.
Strabon (Geographia , XI, 6, 12), considerã cã primii care au descris diferitele pãrti ale lumii spun cã hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin si a Istrului. Apolonius din Rhodos(Argonautice, II, 5, 675) crede cã hiperboreii sunt pelasgi locuind în Thracia. Si alte documente duc la aceeasi identificare a pelasgilor hiperboreeni cu dacii, sau cu tracii.
Iatã, de altfel, ca gãsim informaţii si despre Zeul lor Suprem. De la Clement din Alexandria, (Stomata, IV, 213,), aflãm cã profetul lor era Zalmocsis Hiperboreanul. La Dodona s-a descoperit, sanctuarul hiperborean, unde Zalmocsis era adorat sub numele de Zeus Anax Pelasgikos, astfel fiind invocat de Ahile în (Iliada-XVI 232).
Concluzia o gãsim la Vasile Lovinescu — (op cit. pag.68, 69) Centrul Suprem al pelasgilor din illo tempore este Dacia. Si Mircea Eliade (Istoria Religiilor) îşi însuşeşte denumirea datã de antici, considerând — Polus Geticus, Axis Boreis, denumiri asociate‚ ţinutului hiperborean definind clar noţiune de Centru, ca pol spiritual general, Centrul Lumii, Macaron nesoi, Insula fericiţilor, acolo unde cerul poate comunica, si care are întotdeauna o reprezentare mitico-geograficã, cosmicã si teluricã totodatã,… tãrâm bidimensional, paradiziac, de dincolo de Boreas, dupã mitul delfic gen Shambala, Eden, Pang-dai, Grãdina lui Ghilgameş.

Cu mult înainte, (Pindar-PZTH. X. 29), menţioneazã cã nimeni, nici pe pãmânt, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunatã care duce spre locurile hiperboreenilor (adicã ţara si locuitorii ei aparţineau unei geografii mitice).
Tãrâmul geografic este aici o poartã cãtre cel mitic — (Apollo era numit Zeul Porţii, la grecii antici, pentru a favoriza trecerea în lumea de dincolo aşa cum este edenul biblic , cu o reprezentare geograficã ce cuprindea râurile Tigru, Eufrat, Gihonnul (Nilul) si Fisonul (Danubius) — (Geneza cap. II, 10-12).      Ca si în Biblie, pentru dobândirera edenului mitic hiperboreu, se impunea renunţarea la lume. Aşa cum se subînţelege, acest tãrâm permitea contemplarea divinitãţii prin diferite practici si tehnici spirituale.
La daci, purificarea se realiza în spaţii ascunse în peºteri, prin meditaţiile si incantaţiile iniţiaţilor ktişti si polistai, dar si prin practicarea posturilor abstinenţiale si a vegetarianismului.
Scopul iniţierii si al celui ce o practicã este renaşterea spiritualã continuã pentru a menţine vie dimensiunea spiritualã a sacerdoţilor, a populaţiei si a spaţiului.
În cazul Ceahlãului, iniţierea se realiza tot în asemenea peşteri sau prin urcarea ritualicã a Muntelui Sfânt, în tãcerea ce predispune la meditaţie, în pas domol, pânã la apusul soarelui. Noaptea se aprindeau, fãclii dar si ruguri, care erau pãzite pânã rãsãrea soarele, relicve asa-zis pãgâne, cu trimitere directã la lumina ca zeitate de care depindea fiinţarea. Urma slujba religioasã, mai întâi, dupã rânduielile milenare, prin prezenţa sacerdoţilor pe Piatra Latã din faţa amfiteatrului natural, unde se afla mulţimea, mai apoi în biserici.
Acest ritual este practicat si în zilele noastre.      Credem cã, prin toate coordonatele prinse în structura muntelui Ceahlãu, putem identifica aici Centrul Originar, Sacru, Suprem al dacilor hiperboreeni. Se poate aborda astfel problema numai ţinând cont de vechimea acestui centru a cãrui existenţã urcã în mit care -pentru Rene Guenon — este o realitate primordialã al cãrei înveliş a ascuns adevãratul nucleu esoteric, aruncarea lui în lume constituind garanţia perpetuãrii sale.
De muntele Ceahlãu sunt legate numeroase mituri, de la cel al Babei Dochia la cel al vârfului Toaca, al Panaghiei, al Stãnilelor, al Pietrei Ciobanului, al Clãii lui Miron, al Pietrei Lãcrimate, al Poliţelor cu Crini, la Detunatele, al Coloanelor Cerului si ale atâtor locuri, ce poartã nume de legendari isihaşti, la cel privind felul în care a fost ridicat acest munte de cei doi copii, frate si sorã, din semintia urieşilor, pânã la însãşi denumirea muntelui.      Locuitorii de la poala Ceahlãului, povestesc cã ar fi trãit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi si tari. Aveau nişte bouri cu coarne scurte ce pãşteau acolo. Când venea omãtul, coborau în Valea Jitanului (n.n. vezi alte toponime mai vechi ce se referã la jidovii urieşi, care nu se confundã cu evreii — aici oamenii au adaptat vechea denumire la cea din epoca creştinã), cãreia pânã azi îi spun astfel… De sub Toaca, printre turnuri în jos, unde lumina-i fãrã spor, este un jgheab fioros, numit Jgheabul Urieşilor.(din relatãrile lui moş Grigore Rãduţu, spuse învãţãtorului Gheorghe Baltã în 1927).
Muntele Ceahlãului este identificat cu Muntele Ghedeonului, care trimite la Cartea Cãrţilor — Biblia. Miturile antice vorbesc despre giganţii hiperborei împotriva cãrora zeii greci s-au rãzvrãtit si apoi s-au mutat în munţii Olimp, din munţii Tessaliei. Ulterior, Giganţii devin personaje în creaţiile noastre folclorice, unul fiind Iovan Iorgovan, alţii sunt Novãceştii. (În Valea Arieşului s-au descoperit scheletele unor asemenea titani).
Un alt argument care indicã vechimea Ceahlãului, Centrul Sacru Originar , este determinat de prezenţa soarelui ca simbol divin, elementul conductor spre divinitate atunci când acesta nu se confunda cu divinitatea însãşi. Stiinţa fabuloasã a constructorilor componentelor acestei incinte sacre, cu o morfologie ce vizeazã miraculosul, are protagonist soarele ca declanşator de drumuri ce se deschid o datã pe an, spre cer, permiţând celor spiritualizaţi sã reînnoiascã legãturile cu zeul lor. Despre acestea vorbesc si Elena si Nicolae Ticleanu în remarcabilul studiu Calea Cerului din Kogaionon (1999). Au loc, în prima decadã a lunii august, de Probajini, sau Schimbarea la Faţã, fenomene optice, piramida sacrã aşa fel încât umbra vârfului piramidal Toaca, se combinã cu cea a vârfului Piatra Ciobanului, formând, timp de aproximativ 80 de minute o hologramã naturalã, giganticã, o piramidã perfectã.
Înainte de acest misterios si inexplicabil fenomen optic, are loc altã manifestare, care este, de asemenea, purtãtoare de simboluri uraniene ce ţine doar câteva minute. Rãsãritul soarelui, la primele sale minute, creeazã o împletire de lumini si umbre. Umbra Piramidei atinge cerul, deschizând în acesta un drum întunecat, fãrã sfârşit, mãrginit, în stânga, de un parapet luminos.
Pentru cei iniţiaţi, ce deţin chei misterioase de citire si interpretare a fenomenului — observat de aceştia, din timpuri imemoriale, pregãtiţi continuu, prin practici mistice cunoscute numai de ei, din generaţie în generaţie, realizate în taina si liniştea peşterilor, practici ce asigurau si forţã de concentrare — devin posibile dialogurile cu Cerul, care se releva, la o datã anume în chip evident, nu numai sacerdoţilor ci si mulţimilor.
Aceste manifestãri erau semne divine care au justificat denumirea, ca si venerarea Ceahlãului, în ritualuri specifice ce poartã si azi numele de Sãrbãtoarea Muntelui.
Prezentarea substantivului munte la singular si lipsa oricãrui atribut, duce la concluzia unicitãţii sale, înţeleasã ca sacralitate primordialã de toatã populaţia.
Participarea iniţiaţilor, ca si prezenţa efectivã, stimulatoare, a mulţimilor, sporeau forţa de comunicare pe calea relevatã a preoţilor ce transmiteau celor de faţã care este voinţa Zeului Suprem.
Soarele —care, ca element primordial si punct de adoraţie, constituie nucleul unor cutume ce se practicã pânã azi — era si este perceput si ca Zeu al Luminii, ca lumina însãşi dar si ca Forţa Supremã Creatoare.
Urcarea cu fãclii în linişte, rugurile aprinse, duc cu mintea pânã în timpurile mitice în care astrul zilei este principiul esenţial existenţial care se identificã cu Lumina ca Zeitate Supremã, Unicã, si care ajunge pânã în epoca creştinismului sã pãstreze aceeaşi semnificaţie. Iisus Dumnezeu devine Lumina Lumii, Soarele Dreptãţii, si Cel Ce rãsãrit-a lumii Lumina Cunoştinţei, Luminã din Luminã, Dumnezeu Adevãrat din Dumnezeu Adevãrat. Despre soarele sfânt — vorbeşte un descânt, practicat mai ales de copii. „Fugi ploaie cãlãtoare/ cã te-ajunge sfântul soare / c-un mai /c-un pai/cu custura lui Mihai /cu resteul boilor /taie capul ploilor/.      În unele sate din Maramureş existã un colind al soarelui; mai mult — în practicile magice, prin descântec, în satele din Bucovina, femeile bãtrâne (moşicele, cum li se spune) alãturi de argintul strecurat, invocã si soarele cel curat, forţe purificatoare si defensive totodatã. Locuitorii satelor, de asemenea vorbesc de soarele sfânt. Întâlnim si în viaţa de zi cu zi acest lucru, surprins însã magistral, având în vedere caracterul arhaic, mitic, al obiceiurilor menţionate, în romanul Baltagul de Sadoveanu; Vitoria îşi dosãdeşte fata cu asprime pentru cã n-a mai învãţat rânduiala, cã e pãcat sã arunci gunoiul în faţa soarelui.
Din creaţiile populare, acest caracter de sacralitate al soarelui e transferat regilor si voievozilor, care-s aleşii, iniţiaţii. (Stefan, Stefan, Domn cel Mare / Seamãn pe lume nu are / Decât numai Sfântul Soare.      Ceahlãul, ca munte sfânt, este o prezenţã eternã care nu este influenţatã de timpul concret dar aceastã existenţã paralelã cu lumea finitã, fragmentatã secvenţial prin calupuri istorice, nu existã ca percepere. El vine din mit, de la facerea lumii si va exista, prin actualizarea momentului de graţie, într-o permanenţã necuantificabilã.
Ceahlãul, Munte Sfânt, este Arheul, modelul originar cu dimensiunea celuilalt tãrâm, al celui spiritual perpetuu.
Despre celãlalt tãrâm, aflãm si în basme, mai ales, unde datele existenţiale normale, temporale se dizolvã — scopul intrãrii pe celãlalt tãrâm este gãsirea eternitãţii; personajul principal, Fãt- Frumosul face o cãlãtorie pentru a dobândi tinereţea fãrã bãtrâneţe si viaţa fãrã de moarte.
În aceastã cãlãtorie, el este iniţiat si condus de forţe supranaturale care-l ajutã si care deţin secretele legate de lumea tãrâmului obişnuit dar si de cea a celuilalt tãrâm.
Acest rol de iniţiere în cunoaştere, în perimetul Muntelui Sfânt, îl au tot sacerdoţii pelasgi, daci, în fond, care îndeplinesc aceleaşi funcţii de intermediere între cele douã tãrâmuri, precum personajele din basme, pentru cã si aceştia, care deţin puteri magice, transmit normele celeşti si asigurã fiinţarea lor continuã.      Deşi informaţiile despre daco-geţi sunt puţine si fragmentate, datoritã originalitãţii conceptelor morale si, mai ales religioase — credeau într-un singur zeu suprem si în nemurire — au stârnit interesul filosofilor istoricilor, geografilor, al poeţilor antici, si aşa se explicã de ce-antichitatea recunoştea unanim adânca religiozitate a geţilor (V. Pârvan, Getica, 1926).
Dimitrie Cantemir, om învãţat, cunoscând bine tradiţiile si obiceiurile neamului, preluate de la strãmoşi pânã la originea acestuia, în adâncurile vremii, spune cã, dacã Ceahlãul ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost tot atât de vestit ca si Olimpul, Pindul, sau Peliasu. (Descrierea Moldovei- 1716).
Olimpul este Centrul Sacru al vechilor greci, unde locuiau zeii, spuneau ei, si erau nemuritori. Aceastã comparaţie e fãcutã având toate datele privind tocmai importanţa sacrã Ceahlãului, vãzutã ca o continuitate.
Si Alecu Ruso (1848) are în vedere aceeaşi funcţiune preistoricã a Ceahlãului.
Ideea este împãrtãşitã si de academicianul Alex. Zub (Xenopoliana, II,1994, 1-4, 4), care considerã cã atracţia cãlugãrilor de azi pentru spaţiul mitic al muntelui ar avea si rostul mitologic al referinţei anterioare.
Gh. Asachi, (1859) vorbeşte de extraordinara vizibilitate a piscului celui mai înalt al Muntelui Pionului sau Ceahlãului — de la Capul Mangalia pânã la Cetatea Albã, locuitorii de pe malul Nistrului, vãd soarele apunând dupã masa acestui munte.
În 1813 , Fabre d’Olivet crede cã Orfeu a trãit în munţii ce despart Moldova de Transilvania, si cã pe versantul moldovenesc al Carpaţilor s-a format, mai târziu, tradiţia cunoscutã de greci, a muntelui Kogaion, adicã a Ceahlãului, unde locuia Orfeu, pãstor, preot si profet. (apud N. Ticleanu — op. cit.).
Si V. Pârvan (1926) crede cã Ceahlãul este Muntele Sfânt, Kogaion, si nu e singurul.      Poeţi si scriitori moderni si contemporani, au vãzut acest munte prin prisma sacralitãţii. Vechimea rolului sãu e datã si de pãstrarea în conştiinţa pãmântenilor a acestei dimensiuni deosebite.
V. Alecsandri, în poemul Dan, cãpitan de plai îşi prezintã eroul ca pe un uriaş, vizând în acest epitet nu numai fizicul ci si moralitate excepţionalã.
Punctul culminant al acestei opere este acela în care Dan refuzã sã trãiascã în schimbul lepãdãrii de credinţa sa, prin splendida replicã —Ceahlãul sub furtunã nu scade muşunoi/ Eu, Dan sub vântul soartei sã cad pãgân, nu voi/. Figura statuarã a eroului, umileşte pe mãruntul han Ghirai si, prin aceasta, aminteşte de titanii hiperborei.
Si G. Cosbuc are o poezie, intitulatã Vara, care întãreşte cele spuse de Asachi si anume cã Muntele Sfânt, în anume condiţii, se vede pânã dincolo de Carpaţi: Vedeam Ceahlãul la Apus/ Departe-n zãri albastre dus/Un uriaş cu fruntea-soare/ De pazã ţãrii noastre pus/ . În aceste cuvinte sunt surprinse funcţiile defensive ale muntelui umanizat, nu întâmplãtor un uriaş însoţit de soarele protector; o expunere cultã a unui mit pe care credem cã poetul l-a preluat din subconştientul ancestral colectiv.

Ceahlãul ca munte sacru, arhetipal este purtãtor de semnificaţii esoterice; trãirea în atemporal impune ocultarea multora din aceste semnificaţii tocmai pentru a se pãstra puterea de comunicare directã, efectivã, cu Puterea Divinã.      Despre ocultarea numelui muntelui vorbeşte N. Ticleanu (ibid). Vom urmãri ce ne spune analiza toponimelor. Acestui munte i se spune — dupã cum am amintit — si al Ghedeonului, ca si apa care izvorãşte din vârful piscului. Autorul amintit considerã o încifrare a adevãratului nume, recurgându-se la cea mai potrivitã legendã din Biblie — anume aceea în care Ghedeon, care se închina lui Baal, primeşte, în vis, poruncã dumnezeiascã sã-i i distrugã altarul si sã i se închine Lui, ceea ce si face (Judecãtorii, 6,25).
Dupã pãrerea noastrã nu este vorba de o disimulare a toponimului Kogaion în cel de Ghedeon, ci chiar de denumirea primului, privit în evoluţie fireascã în timp. Legenda pare mult mai nouã decât existenţa acestui munte sacru.
Numele de Ghedeon, dupã cum am vãzut, continuã tradiţia si se întãreşte prin folosirea acestui toponim, nu întâmplãtor — credem noi — la rãscrucea întâlnirii vechilor mistere cu cele creştine, cunoscutã de aceiaşi sacerdoţi ai vechii dar si ai Noii Învãţãturi.
Rezultã cã dacã putem face apropierea dintre lexemele Kogaion si Ghedeon, atunci vom afla adevãrul.
În toponimul Ghedeon, având în vedere cã este un cuvânt compus prin contopirea a douã lexeme — Ghed — si Eon intrevedem, cu satisfactie, posibilitatea de a descifra mai departe transformãrile etimologice.
Urmãrim, în paralel, si evoluţia oronimului Kogaionon spre Ghedeon, ca exerciţiu de verificare.
Lexemul Ghedeon este unul compus din termenii Ghe — în pronunţie localã — Gad si Eon; prin confuzia dintre fonemele k si g, apropiate ca sonoritate, rezultã forma Kad-Eon; sunetul d în rostirea localã devine g (cuvântul bade se spune bage, în zona Banatului). Prin atracţia foneticã a lui a se ajunge la Kog-Eon; legea comoditãtii în vorbire explicã prezenţa fonemului a, ca element de susţinere, forma finalã fiind KOG(a)-EON .
Încercãm si prezentarea fenomenului lingvistic si invers — de la Koga(i)eon la Ghedeon. În vorbirea curentã c(k) si g, se confundã datoritã apropierii lor în pronunţie si se ajunge de la Kog(a)eon la Godeon, si de aici se defineste forma Ghedeon.
Avem în vedere cã lexemul God, pãstrat pânã azi în limbile germanice ca God-Got t- cu acelaşi sens de sfânt, si cã Ghed(Ghod) e forma coruptã de la pelasgul Kog(Kod).
Am arãtat identitatea foneticã, vãzutã întrun proces de transformare, impusã de timp, dintre lexemele GHEDEON ºi KOGAE(I)ON — MUNTELE SFÂNT al dacilor pelasgi, amintit de Strabon. Acum urmãrim, cu emoţie, si dacã existã si identitate semanticã a celor doi termeni.
Eon — are urmãtoarea explicaţie în DEX. Ed. Acad. Bucureşti, 1975 „formã de manifestare a Divinitãţii Supreme, Unice“, adicã înseamnã, Puterea Supremã, Originarã Unicã, Dumnezeu.
Lexemul Ghed din cuvântul compus Ghed-eon ca si lexemul Kog(d) din toponimul Koga(i)eon, reprezintã formele vechi ale sintagmei Sfântul Dumnezeu, în cel mai restrâns sens.
Cu alte cuvinte Ghed-Eonul, sau Koga-I(E)onul reprezintã acelaşi lucru si anume Muntele Sfânt al lui Dumnezeu sau în care se manifestã Dumnezeu, Originarul, Primul, Arhetipul.
Concluzia e surprinzãtoare — Muntele Sfânt, Ceahlãul este Koga(i)eonul, numit si Ghedeonul, ca formã localã de pronunţare, care este la fel de veche ca si forma amintitã de Strabon. Aşadar numele de GHEDEON, deşi pare a fi mai nou, este numai întãrit, prin mai deasa folosire de Noua Învãţãturã, sacrã, continuatoarea celei vechi, si menţinut, prin trecerea la iniţierile creştine, la Învãţãtura lui Iisus.      Amintim un lucru nelipsit de importanţã si anume cã înainte de venirea iudeilor Palestina fost locuitã de pelasgi, ca si Grecia de azi, care se numea chiar Pelasgia. (vezi N. Densusianu — Dacia preistoricã, 1913).
Posibila apropiere ca formã, dintre cele douã oronime Kogaion si Ghedeon, se poate explica si prin existenţa la iudei a unor lexeme, din adstratul strãvechi pelasg, având în vedere tocmai conştiinţa faptului cã tot ce ţine de sacru nu poate fi schimbat.
Prin urmare, nu e o întâmplare cã se recurge la Biblie. Vechii titani, hiperboreii din Tara Fericirilor, treptat se amestecã cu rasa civilizatã de ei, se topeşte în ea fãrã a pierde practicile religioase de eternizare, în timpul sacru, care întotdeauna este viu, prezent si revigorator de virtuţi capabile a menţine, în spaţiu etern , comunitatea dacilor hiperboreeni.
Aceştia pãstreazã mult timp numele originar, câtã vreme sunt în patria lor care intrã în noua erã creştinã, continuând vechile practici sacre. Evident, aceastã denumire este, în sensul ei, identicã cu cea originarã pelasgã. E vorba de faptul cã teoria celor care considerã o ocultare a numelui de Kogaion prin cel de Ghedeon, nu poate fi luatã în considerare pentru cã am demonstrat cã cele douã toponime sunt ca formã deosebite doar prin deplasare foneticã dar, cum am spus, ca sens sunt sinonime.
Uitarea, ca proces de duratã, are în vedere doar sensul toponimului si aceasta a plecat de la o atitudine deliberatã, a sacerdoţilor. Ei n-au fost nişte indivizi obişnuiţi ci chiar cei ce au preluat creştinismul, ca o continuare a monoteismului zalmocsian (cunoscând bine tainele Bibliei) si mai ales a faptului cã iudeii înşişi au încifrat numele de Ghedeon, asociindu-l cu un personaj biblic.
Se ştie cã evreii nu rostesc numele lui Iahve ci folosesc, alte numeroase formule. Ei au ascuns în aceastã legendã marele adevãr si anume cã GHED-EON, ce înseamnã Sfântul Dumnezeu e o prezentare esotericã, simbolicã, a unuia din momentule trecerii poporului iudeu la monoteism, slãvind pe Dumnezeul Unic si Sfânt, distrugând pe idoli. Avem aici o punere în scenã, încã din timpurile biblice, a acestui act. (Judecãtori, 6, 28)
Dacii monoteişti cultivau misterele lui Zalmocsis, care înseamnã Stãpânul Vieţii ºi al Morţii. Ca sens se suprapune peste cel de Dumnezeu al creºtinilor. Dacã vorbim despre ocultarea elementelor ce ţin de divinitate, atunci credem cã ne putem gândi mai degrabã la toponimul Ceahlãu, care pare a fi mai nou — spunem pare, pentru cã ºtim din antichitate cã termenul valasgus — v(a)lahus a circulat alãturi de termenul pelasgus — (vezi studiul meu Etruscii — Dacia Magazin sept 2007), dar el are în radical lexemul (h)laus; noi vedem aceasta o formã ulterioarã, datoritã vorbirii — numai alunecarea foneticã, prin metatezã si prin acţiunea legii comoditãţii în vorbire s-a ajuns la forma cunoscutã azi.
Iniţial ea trebuie sã fi fost lahus, evident o forma prescurtatã de la vlahus. Admitem atunci si o formã iniţialã Ceavlahus a toponimului în discuţie, în care prima parte a lexemului Cea — trebuie sã se fi referit la Cel ce ţine cerul în mâini — Creatorul, sau, mai aproape de noi, Sfântul-Dumnezeul valahilor, având în vedere cã toponimului Ceahlãu este sinonim cu lexemele Kogaion( ul) si Ghedeon(ul), care pãstreazã deci acelaşi sens de Sfântul Dumnezeu — stricto sensu, dupã cum am demonstrat mai sus.
Câtã importanţã va fi având acest munte de ni s-a transmis numele lui sub cele trei forme, nefiind abandonatã funcţiunea sa sacrã nicio clipã, într-o istorie atât de lungã si atât de zbuciumatã, tãinuind pânã acum o vechime care ne emoţioneazã!      Muntele Ceahlãu mai este numit si Muntele Peon sau Pion. Vestitorul Ortodox — (1935, nr. 2) considerã toponimul de datã relativ recentã-sec 16 — provenind de la numele unui mare sihastru, Cuviosul Peon (mai apoi se vorbeşte si de Mânãstirea Peonului, pe locul Sihãstriei lui Silvestru). Credem — aşa cum am mai afirmat — cã acesta este un toponim la fel de vechi ca si cel de Ghedeon, exprimând aceeaşi strãvechime, prinsã într-un înveliş sonor local. Aducem, în sprijinul pãrerii noastre si faptul cã istoria anticã (vezi Herodot) aminteşte printre cele aproximativ 100 de ramuri (dupã Mircea Eliade si D. Bãlaşa, 200) ale trunchiului tracic-de fapt pelasgic — si o populaţie care, alãturi de costoboci si carpi, trãia în zona de rãsãrit a Daciei si membri ei se numeau peoni, care se credeau descendenţi din neam de zei, considerându-se deosebiţi de ceilalţi.
Ceea ce intrigã pe cercetãtori, este faptul cã, deşi ne aflãm într-o zonã în care cuvintele care încep cu fonemul p urmat de i se pronunţã, fãrã excepţie‚ chi’ (picior — chicior), acest fenomen lingvistic nu se evidenţiazã în cuvântul amintit, rãmânând o chestiune deschisã. Credem, în tema amintitã, cã e vorba de acelaşi Dumnezeu care îşi face simţitã prezenţa fie printr-o invocare a Acestuia, fie pentru cã si aici aveau loc anume ritualuri. În orice caz, fiind legat numele sãu de cel al Divinitãţii Supreme, se referã la un loc sacru.
Sacralitatea, ca fenomen ce ţine de Cer, nu permite a schimba ceva niciunui muritor — e pãcat, spun oamenii, chiar dacã nu mai înþeleg sensul acum
. În sustinerea acestui argument vin cuvintele din refrenele strãvechilor colinde, îngheţate în forma lor arhaicã.
Dupã pãrerea noastrã nu mai putem considera oronimul Peon ca fiind alcãtuit din douã cuvinte — unul — din egipteana veche — pi- însemnând casã (G. Rachet, 1970) si on adicã coloanã-stâlp (Biblia-Ieşirea, 1, 11), ci mai degrabã vorbim de un cuvânt local, strãvechi, format dintr-o iniţialã, p si lexemul eon, în care primul cuvânt poate fi o relicvã dintr-o sintagmã ce se referea, în mod cert, la rostul acestui component al incintei sacre, în desfãşurarea ritualurilor specifice. Acest munte are în alcãtuirea sa acelaşi teonim Eon, existent si în oronimul Ghed-eon, ce reprezintã denumirea în sine a Muntelui Sfânt a lui Dumnezeu sau al Zeului, Suprem, al Muntelui Ceahlãu.
Pe de altã parte nu putem sã nu observãm cã evreii au fost cei care l-au adoptat pe Dumnezeul Unic, mai târziu.
Ne punem firesc urmãtoarea întrebare: poate fi o coincidenţã cã ei L-au numit pe Dumnezeul lor folosind aceeaşi formã (mai explicit acelaşi cuvânt, trecut prin sita limbii si a timpului lor, precum dacii-pelasgi)?      Biblia spune cã Avram, numit de Dumnezeu Avraam , a ieşit din Mesopotamia, din Ur-ul Caldeii — Biblia cap. II, ver. 28 (Sumerul), la chemarea Acestuia, si l-a aşezat Dumnezeu, dându-i lui si urmaşilor lui, tot pãmântul Canaanului, amintindu-i de Sodoma si Gomora, a cãror strigare e mare dar si pãcatul lor e mare si greu — (Biblia cap., v, 8 ºi cap. 18, ver. 20).
Este evident cã vorbim despre vechea Palestinã. Ultimele cercetãri aratã o roire dinspre vest spre est a populaţiei Europei moderne spre Sumer, spre India si cã multe cuvinte româneşti au corespondent în sanscritã si chiar mai departe
Rãspunsul poate duce si la ceea ce susţineau unii creştini din primele veacuri, care afirmau cã iudeii s-au inspirat din religia lor. Dincolo de orice posibilã speculaţie, acest fapt întãreşte ideea cã cei ce şi-au durat o incintã sacrã pe muntele Ghedeonului, al Ceahlãului de azi, au fost primii si marii civilizatori ai lumii.
Muntele Ceahlãu, sau Muntele Ghedeonului este Arhetipul.
Acesta a rãmas, ca originarul, modelul, în arealul cãruia, de la începutul lumii, se desfãşoarã ritualuri religioase exercitate de sacerdoţii, iniţiaţi care au întreţinut aceastã flacãrã a credinţei din timpuri nedesluşite încã de istorie pânã în zilele noastre, asigurând fiinţarea unui neam ce-şi are rãdãcinile în mit, în Tãrâmul Celãlalt, celest. Gãsim în ceea ce reprezintã Ceahlãul ca incintã (muntele cel mai înalt de pe o regiune foarte largã, organizarea acesteia dupã proiecţii ce ţin de misterele uraniene, prezenţa peşterilor, ca loc de iniţiere a sacerdoţilor, un amfiteatru generos, ca si o platformã, Piatra Latã) locul de unde era vãzut de cei ce asistau la aceste ritualuri.
Existã, de asemenea, si o morfologie care deschide drum ideii de interventie a unor forte ce depãşesc pe cele ale omului obişnuit de azi. Nu în ultimul rând, amintim de preluare a toponimului strãvechi Koga(i)eon, sub denumirea sinonimã de Ghedeon dar si de, la fel de vechiul, Ceahlãu. Centru spiritual originar cu funcţiune miticã, de permanenţã, Ceahlãul a servit de model spiritual, propagat prin necesitatea transferului de sacralitate si altor munţi, ce au caracteristicile esenţiale.

Muntii capãtã caracter sacru în mãsura în care oamenii urmeazã modelul primordial cunoscând semne si descifrând vise dupã o ştiinţã anume, transmisã din timpuri imemoriale, cu scop de continuitate existenţialã a unui neam.
Având în vedere unitatea de credinţã a pelasgilor daci si a urmasilor direcţi-dacii valahi — în mod cert — au fost numeroase astfel de centre dar peste care a trecut istoria si vitregiile ei le-au distrus.
Aceasta n-a dus însã la întreruperea vieţii spirituale. Având Ceahlãul ca Centru Spiritual Originar, iniţiaţii din vechime se deplasau acolo unde era nevoie de începuturi ale vieţii religioase sau de reanimare ale altor locuri sacre, ca replici ale Muntelui Sacru, ale Arhetipului.
Se vorbeşte de un Munte Sfânt în Bucegi, chiar misterioşii Cãlimani sunt amintiţi de unii cercetãtori — mai ales cã etimonul este Celus manus — Cel ce ţine Cerul în mâini.
Unii cercetãtori vorbesc despre insula Leuke, locul unde Apollo revenea ciclic, dupã 19 ani, în ţara sa, a hiperboreilor. Ar fi putut fi un asemenea Kogaion si masivul Bucegi, cu Vârful Omul, cum susţin unii, având în vedere existenţa unei peşteri de o mare întindere, prezenţa misterioasã a acestui vârf ce poartã denumirea ce semnificã si OM-ul Dumnezeu — la creştini — IISUS, a unui fluxul energetic benefic, de care se vorbeşte frecvent.
Lipseşte însã elementul de continuitate — nu existã tradiţii legate de viaţa isihastã, nici indicii de locuire a unei zone relativ dense în apropiere, ceea ce poate arãta, ca si în alte situaţii, cã acest Centru Sacru a fost legat, pânã la un punct de temporalitatea distinctualã.

Un astfel de munte poate fi chiar si Rarãul (chiar dacã nimeni nu l-a menţionat, ca atare) si nu numai. Aici viaţa oamenilor este ordonatã dupã ciclurile veşnice ale naturii — muntele are forţã integratoare — oamenii intrã, prin raportarea la el, în rosturile primordiale, devin parte a marelui circuit cosmic. Viaţa se desfãşoarã în ritmurile impuse de fiinţarea muntelui ca ax al existenţei; turmele urcã si coboarã de pe Rarãu, soarele, simbolul arhaic, rãsare sau apune pe Rarãu, norii se adunã sau se împrãştie pe Rarãu, turmele urcã sau coboarã de pe Rarãu. (Geo Bogza — Rarãul — vol. Suceava, Suceava).
Existã aici si alte semne ale sacrului munte arhetipal — cele trei coloane ale cerului; Pietrele Doamnei si un platou la poalele lor, ca si izvorul ce semnificã, ca si în incinta sacrã a Ceahlãului, curgerea infinitã, atemporalitatea. Vom gãsi aici chiar si o tradiţie a isihasmului. Asemenea replici ale prototipului pot fi oriunde oamenii au în sângele lor amintirea originilor si a practicilor mistice, strãvechi, devenite datini, obiceiuri, mituri, semne si simboluri. Statul dacogeţilor, de la Burebista la Decebal, a însemnat un pas uriaş spre unitatea neamului lor. Alegerea capitalei acestuia la Sarmisegetuza — în munţii Grãdiştei — a ţinut cont de posibilitãţile de apãrare oferite, în primul rând, de morfologia geograficã.
Statul, ca instituţie, este supus distincţiunii — poate apãrea si dispãrea în funcţie de condiţii obiective. În istoria preanticã si anticã a dacilor si pânã târziu, în evul mediu, acesta n-a putut exista în afara unui suport spiritual religios. Dealtfel, pânã în sec XIX , bisericile si mânãstirile au adunat în juru-le pe cei ştiutori de carte, care de cele mai multe ori erau cãlugãri, si aici s-au alcãtuit primele manuscrise, tipãrituri etc. ori au funcţionat primele şcoli cu caracter laico-religios. În afara religiei, statul s-ar fi destrãmat cãci aceasta oferã repere morale ce coaguleazã un neam.
În cazul daco-geţilor este vorba de credinţa în Zalmocsis, Zeul Suprem, si în nemurire.
Nu împãrtãşim ideea cã zalmocsianismul, ca practici mistice si ca filozofie de viaţã, era cunoscut mai ales orãşenilor. Dacã ar fi fost aşa, cum se explicã faptul cã dacii erau recunoscuţi si temuţi pentru vitejia lor si cã despre ei au vorbit cu admiraţie mari personalitãţi ale vremilor vechi, începând cu Homer si Herodot? Ceea ce-i fãcea atât de greu de biruit era tocmai extraordinara putere a credinţei lor în nemurire, având convingerea în existenţa unei dimensiuni spirituale celeste, dominatã de Zalmocsis, unde vor trece dupã moarte, si unde vor fi fericiţi. De aceea ei se veseleau si râdeau la moartea compatrioţilor si plângeau la naşterea unui prunc, dupã cum ne informeazã tot scriitori antici.
Si cum sã nu fie cunoscute si, mai ales, asumate misterele legate de cultul lui Zalmocsis, dacã e vorba de luptãtori vestiţi, de bãtãlii crâncene, nenumãrate de-a lungul veacurilor, (chiar despre gladiatorii daci de la Roma — tot documentele spun cã mureau de moarte bunã, neînvinşi în arenã) pentru care nu erau recrutaþţ numai cei din oraşe. Grosul armatei era format din pãstori si agricultori care înspãimântau nu numai prin priceperea în luptã, prin asprimea lor, ci si prin steagul lor vestit care scotea sunete ce sporeau groaza duşmanilor. Capitala statului presupunea în mod obligatoriu si un spaţiu sacru iar în case se oficiau ritualuri religioase de cãtre iniţiaţi. Aceştia erau condusi de un Mare Preot. Regele însuºi era un asemenea iniţiat ºi, uneori, marele preot devenea si sacerdot cu tiarã, adicã rege, cum a fost Deceneu.
Nici o manifestare importantã nu era despãrţitã de ritualurile mistice — numirea regilor, hotãrâri privind pornirea rãzboaielor, manifestãri exclusive pentru slãvirea Marelui Zeu. Toate acestea impuneau prezenţa unei autoritãþi religioase, vãzutã ca instituţie dar si ca personalitate iniţiaticã, o prezenţã ce asigura menţinerea fluxurilor benefice ce priveau atât existenţa statului cât si unitatea cetãţenilor lui.
Regele se consulta cu marele preot, tradiţie menţinutã mult timp chiar si dupã epoca lui Stefan cel Mare, care-l avea sfetnic de tainã, în probleme ce priveau mai ales destinul ţãrii, pe Daniil Sihastru. Incinta sacrã presupunea existenţa unor condiţii pentru a se putea desfãşura viaţa spiritualã — aici erau temple, altare de rugãciune si de jertfã. Toate acestea se aflau pe un munte înalt, greu accesibil mai ales strãinilor. Acesta era munte sfânt, cum spune amintitul Strabon (Geographia, VII, 3 , 5), si locuitorii îi spuneau Kogaionon. Mai si cã exista si o peşterã unde locuia marele preot si unde, o datã pe an, regele se ducea sã se sfãtuiascã cu el, dupã cum am mai amintit.
Adevãrul este cã în peşteri erau ktişti si polistai, isihasmul era practicat aici (chiar si marele preot pregãtea aici tainic pe viitorii iniţiaţi ce vor fi devenit fie regi ori mari conducãtori de oşti sau chiar urmaşii lui) ca si ritualurile de perfecţionare.
Sigur cã Strabon n-a fost în Nordul Dunãrii ci doar a auzit de la grecii de la Pontul Euxin despre religia dacilor cãci nu ne putem imagina cã marele preot rãmânea numai în peşterã. Acesta comunica si cu mulţimile prin ceea ce însemna transmiterea voinţei lui Zalmocsis, prin gesturi , mişcãri si vorbe ştiute si rostite în tainã sau pentru toatã asistenţa.

Kogaion(on) toponimul generic înseamnã — cum am arãtat — Muntele Sfânt.
Kogaionul, din timpul statului dac, este tot o replicã a originarului munte sacru Ceahlãul sau Ghedeonul din timpuri strãvechi. Astãzi acest munte poartã numele de Godeanu. Acest munte are toate caracterele amintite de Strabon — existã pe acest munte la înãlţime un platou, unde avea acces mulţimea. La micã distanţã este vârful Gugu ce are douã peşteri în apropiere numite si azi una -peştera lui Zalmocse si una a lui Scorillo. Aici se pregãteau iniţiaţii
Pe lângã el trece un râu (Râul Mare) ce strãbate si Sarmisegetuza, unindu-se cu Streiul în dreptul Haţegului. Sarmisegetuza are o incintã ce cuprindea altare cu funcţii distinctuale, temple si alte structuri, ce pot trimite fie la calendare, fie la cicluri temporale terestre sacrale, legate de cele infinite celeste.
Ca toponim, muntele Godeanu, prin evoluţie foneticã fireascã (respectând diferenţele specifice locale, în timpul transformãrilor spre limba daco-românã) îşi are originea în amintitul Kogaion — adicã Kogaionus, Kogaionu, Kodaionu, Kodianu-Godi(e)anu- Godeanu).
Nu insistãm asupra legilor fonetice — acestea sunt general valabile în condiţiile amintite si au fost expuse mai sus. Muntele are toate caracteristicile unui Kogaion luând în considerare ºi populaţia care exista, si existã încã, la poalele muntelui Gugu, numiţi guganii, semnalaţi pe aceste locuri de N. Densusianu (Dacia Preistoricã 1913), ca nişte oameni foarte înalţi, ce si se cãsãtoresc numai între ei.

Urmaşii lor trãiesc si azi, mai la sud în zona Timişoarei, zicându-şi gugulani. Guganii, sau kogaianii sunt gudainii, godianii, godienii, sunt locuitori ai Kogaionului antic, Godeanul de azi.
Gãsim în structura toponimului Godeanu aceleaşi lexeme componente ca în Koga-Eon-ul, adicã — God=Sfânt si Ea(o)n=Dumnezeu; adicã Muntele Sfânt al lui Dumnezeu. Acest munte sacru Godeanu, cu acelaşi nume ca al celui originar (am numit aici Ceahlãul) cum nu gãsim la celelalte locuri propuse de cercetãtori, nu ne mirã.
El a preexistat statului dac. Putem aduce ca argument serios faptul cã a trãit aici aceastã populaţie misterioasã, amintitã si de antici, ai cãrei membri au si o staturã ce trimite cu gândul la urieşii hiperborei. Grecii îi menţioneazã sub numele de gugani.
În Dacia exista o localitate Goganis (Tabula Peutingerianã). Hercules, despre care anticii spun cã era pelasg, recunoscut în legendele româneşti ca fiind Iovan Iorgovan „fecior de mocan“ (I. Teodorescu — Poezii Populare), mai are la egipteni epitetul de Gigon (Hesychius).
Conducãtorii statului dac unitar au reactivat puternic acest centru sacru care a fost scos din timpul mitic si a intrat în rosturile cerute de vremi. Determinarea temporalã secvenţialã a fãcut ca, dupã cucerirea romanã, odatã cu distrugerea statului dac, sã disparã si fiinţarea sa, lovitã acum de distincţiune. Rãmâne însã în indistincţiune, în Dacia eternã, în continuare Ceahlãul = Kogaionul Originar, Sacru.
Pentru a fi credibili în tot demersul nostru vom alãtura cele trei toponime pentru a observa si apropierea extraordinarã ca formã dar si identitatea de sens: Kog(a)-Eon;Kogaion(Strabon)
Ghed-Eon; (P-Eon)=Ceahlãu
God-Ean (God- Eon)=Godean(u)
În toate situaţiile traducerea este (Muntele) Sfânt al lui Dumnezeu= Zalmocsis, Stãpânul Vieţii ºi al Morţii. Încercãm sã punem în discuţie o ultimã problemã. Dupã unii cercetãtori, Strabon (cc.63-58 i. e.n.- 21, 25 e.n.) vede în Kogaionon muntele Ceahlãu, considerând cã, de bunã seamã, a aflat despre acesta de la grecii de la Pont, mai aproape de locul unde se aflã Ceahlãul. Amintim cã acesta era geograf si cunoştea bine si Dacia, de vreme ce afirmã cã geţii si dacii vorbesc aceeasi limba V. Pârvan).
Pe de altã parte, muntele Ceahlãu nu era legat de o formaţiune statalã sau cel puţin comercialã — el exista în afara timpului, cunoscut de bãştinaşi mai ales cu funcţii spirituale.
Creştinismul n-a întrerupt viaţã spiritualã, preluatã, în noile conjuncturi, prin construirea de temple si biserici pentru ca neamul pelasgilor si al descendenţilor lor direcţi — valahii — sã se susţinã prin moralitatea si adânca si puternica credinţã în Dumnezeul Unic si în nemurire , fãcând din ei, încã din antichitate, un popor de viteji, stimaţi si cunoscuţi pentru virtuţile lor de întreaga lume veche. Viaţa valahilor-daci a continuat, prin menţinerea neamului într-o patrie spiritualã eternã, care a fãcut sã se vorbeascã despre miracolul românesc.
Vorba dacilor, portul, tradiţiile, folclorul sunt dovezi ale existenţei lor milenare pe aceste meleaguri, în ciuda atâtor teorii ale dispariţiei — cu desãvârşire! — a unui popor -atât de cunoscut în istorie — si a limbii sale, „teorii“ susţinute de strãini ce râvneau la pãmântul lor binecuvântat de Dumnezeu.
Asemenea „teorii“ sunt readuse azi la luminã, cu o îndârjire nedemnã si nedreaptã de cei interesaţi sã nu stim cine suntem, aducând argumente false sau tendenţios prezentate fãrã sã le dogoreascã obrazul cã mãnâncã pâinea cea albã fãcutã din sudoarea si din zilele negre, din munca si jertfa celor ai cãror strãmoşi se rãsucesc sub brazda udatã de atâtea ori de sângele vãrsat pentru pãstrarea ocinei, a limbii a neamului lor cel mare.
Suntem strãnepoţii acelor sfinţi înaintaşi si am scris aceste rânduri, nu în linistea unei prisãci, cum a scris Sadoveanu — Ceahlãul literaturii româneşti, despre o altã paginã de istorie a poporului nostru, (Neamul Soimãreştilor), ci în cumplitele vremi de acum, ce au venit asupra noastrã, având în suflet rãsunetul durerii lor, a lacrimilor, dar si a nãdejdilor lor, care i-au ţinut drept, în atâtea furtuni.